A trece cu vederea vina sau greșeala cuiva; a nu mai fi supărat pe cineva care a greșit, a renunța la orice pretenție de compensare.

Termenii ebraici traduși prin „a ierta” sunt nasáʼ și saláḥ. Verbul nasáʼ este folosit în Scripturi și cu sensul de „a urca”, „a ridica” (Ge 45:19; Ex 6:8; 2Re 2:16) și „a lua” (Ge 27:3; Nu 16:15). Însă sensul de bază al termenului este „a purta” (Ge 47:30; 1Re 2:26; Eze 44:12, 13), sens implicit și în contextele în care nasáʼ este tradus corect prin „a ierta”. Biblia spune că țapul pentru Azazel purta păcatul israeliților în pustiu și a prezis că Mesia avea să poarte păcatul oamenilor (Le 16:8, 10, 22; Is 53:12). Faptul că Mesia a purtat păcatul altora a făcut posibilă iertarea lor. (Vezi AZAZEL.)

Dacă termenul nasáʼ face referire la iertarea acordată fie de Dumnezeu, fie de oameni (Ge 18:24, 26; 50:17), termenul saláḥ este folosit numai cu referire la iertarea acordată de Dumnezeu, la actul prin care păcătosul redobândește favoarea divină ca răspuns la rugăciunea lui sinceră pentru iertare sau la rugăciunea făcută de altă persoană în favoarea lui (Nu 14:19, 20; 1Re 8:30).

În unele ocurențe în care termenul ebraic nasáʼ are sensul de „a ierta”, Septuaginta, traducerea în greacă a Scripturilor ebraice, folosește termenul aphíēmi. Sensul de bază al acestui termen grecesc este „a lăsa să plece”, dar termenul poate însemna și „a ierta”. În Romani 4:7, apostolul Pavel citează Psalmul 32:1 (31:1, LXX), unde se spune că Iehova iartă răzvrătirea. Apostolul folosește aici o formă a verbului aphíēmi, care apare în Septuaginta ca echivalent al ebraicului nasáʼ. Termenul este folosit de mai multe ori în Scripturile grecești creștine cu referire la iertarea pe care o acordă Dumnezeu și oamenii, inclusiv cu referire la anularea datoriilor (Mt 6:12, 14, 15; 18:32, 35).

Potrivit legii date de Dumnezeu națiunii Israel, pentru a fi iertată, o persoană care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu sau a unui semen trebuia să îndrepte răul în modul prevăzut de Lege, iar apoi, în majoritatea cazurilor, trebuia să-i prezinte lui Iehova o jertfă cu sânge (Le 5:5–6:7). De aici și principiul enunțat de Pavel: „Da, aproape toate lucrurile sunt curățite cu sânge, potrivit Legii, și fără vărsare de sânge nu există iertare” (Ev 9:22). În realitate însă, sângele animalelor de jertfă nu putea să înlăture păcatele și nici să-i dea celui ce a păcătuit o conștiință perfect curată (Ev 10:1-4; 9:9, 13, 14). În schimb, noul legământ prezis a făcut posibilă adevărata iertare, pe baza jertfei de răscumpărare a lui Isus Cristos (Ier 31:33, 34; Mt 26:28; 1Co 11:25; Ef 1:7). Încă de când a fost pe pământ, Isus a demonstrat, vindecând un paralitic, că are autoritate să ierte păcatele (Mt 9:2-7).

Iehova iartă „cu larghețe” (Is 55:7). Acest lucru l-a arătat și Isus în parabola despre fiul risipitor și în parabola despre regele care i-a iertat unui sclav datoria de 10 000 de talanți (60 000 000 de dinari, sau aprox. 40 000 000 de dolari), în timp ce sclavul n-a vrut să-i ierte tovarășului său de sclavie o datorie de numai o sută de dinari (aprox. 70 de dolari) (Lu 15:11-32; Mt 18:23-35). Cu toate acestea, când iartă, Iehova nu se lasă condus de sentimente. El nu lasă nepedepsite ʻfaptele rușinoaseʼ (Ps 99:8). Cei care în mod deliberat se răzvrătesc împotriva sa și a căilor sale drepte nu sunt scutiți de pedeapsă (Ex 34:6, 7). Iosua i-a avertizat pe israeliți că Iehova nu iartă apostazia (Ios 24:19, 20; compară cu Is 2:6-9).

Dumnezeu a arătat ce trebuie să facă o persoană pentru a primi iertarea sa. Ea trebuie să-și recunoască păcatul, să înțeleagă că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, să-și mărturisească păcatul fără să ascundă nimic, să regrete sincer răul comis și să fie hotărâtă să se întoarcă de la calea greșită (Ps 32:5; 51:4; 1Io 1:8, 9; 2Co 7:8-11). Ea trebuie să facă tot ce îi stă în putință ca să îndrepte răul sau să acopere paguba produsă (Mt 5:23, 24). Apoi trebuie să se roage lui Dumnezeu, cerându-i iertare pe baza jertfei de răscumpărare a lui Cristos (Ef 1:7; vezi CĂINȚĂ).

În plus, un creștin trebuie, la rândul lui, să ierte greșelile altora, indiferent de câte ori aceștia au greșit împotriva lui (Lu 17:3, 4; Ef 4:32; Col 3:13). Dumnezeu nu le acordă iertare celor ce nu-și iartă semenii (Mt 6:14, 15). Chiar dacă este vorba despre un păcat grav ce duce la excluderea celui rău din congregația creștină, acesta poate fi iertat la un moment dat dacă dovedește că s-a căit sincer. Atunci toți membrii congregației pot să-l asigure de iubirea lor (1Co 5:13; 2Co 2:6-11). Însă creștinilor nu li se cere să-i ierte pe cei care practică păcatul în mod intenționat și cu răutate, fără să se căiască. Aceștia devin dușmani ai lui Dumnezeu (Ev 10:26-31; Ps 139:21, 22).

Este cât se poate de potrivit să ne rugăm pentru iertare divină în favoarea altora, chiar a unei întregi congregații. Moise s-a rugat pentru națiunea Israel, mărturisind păcatul colectiv și implorând iertare, iar Iehova l-a ascultat (Nu 14:19, 20). De asemenea, Solomon, cu ocazia dedicării templului, s-a rugat ca Iehova să-i ierte pe slujitorii săi care păcătuiau, dar se întorceau de la calea lor rea (1Re 8:30, 33-40, 46-52). Ezra s-a rugat în numele poporului, mărturisind public păcatele evreilor repatriați. Rugăciunea sa sinceră și îndemnurile sale au determinat poporul să treacă la acțiune pentru a primi iertarea lui Iehova (Ezr 9:13–10:4, 10-19, 44). Iacov i-a încurajat pe cei bolnavi spiritualicește să-i cheme pe bătrânii congregației ca să se roage pentru ei și le-a dat asigurarea că, ʻdacă au comis păcate, acestea le vor fi iertateʼ (Iac 5:14-16). Totuși, „există un păcat care duce la moarte”: păcatul împotriva spiritului sfânt, practicarea în mod intenționat a păcatului pentru care nu este iertare. Creștinul nu trebuie să se roage pentru cineva care păcătuiește în acest fel (1Io 5:16; Mt 12:31; Ev 10:26, 27; vezi PĂCAT; SPIRIT).