[Posesiunea (temelia) unei păci duble]

Oraș ce a devenit capitala anticei națiuni Israel în anul 1070 î.e.n. După divizarea națiunii în două regate (997 î.e.n.), Ierusalimul a fost capitala regatului de sud al lui Iuda. În Scripturi, Ierusalimul este menționat de peste 800 de ori.

Nume. Din câte se cunoaște, cel mai vechi nume al orașului este „Salem” (Ge 14:18). Deși unii încearcă să stabilească o legătură între semnificația numelui „Ierusalim” și un zeu semitic din vest numit „Shalem”, apostolul Pavel a arătat că a doua jumătate a numelui „Ierusalim” înseamnă „Pace” (Ev 7:2). Grafia ebraică a acestei părți a numelui indică un substantiv la numărul dual, de unde și semnificația „Pace dublă”. În textele akkadiene (asiro-babiloniene), orașul a fost numit „Urusalim” (sau Ur-sa-li-im-mu), motiv pentru care unii erudiți consideră că numele înseamnă „Orașul păcii”. Însă forma ebraică a numelui – la care e logic să ne raportăm – înseamnă, din câte se pare, „Posesiunea (temelia) unei păci duble”.

În Scripturi sunt folosite multe alte denumiri și expresii cu referire la acest oraș. Într-un verset, psalmistul a folosit vechiul nume, „Salem” (Ps 76:2). În alte pasaje, orașul este numit: „cetatea lui Iehova” (Is 60:14), „cetatea Marelui Rege” (Ps 48:2; compară cu Mt 5:35), „Cetatea Dreptății” și „Cetatea Fidelă” (Is 1:26), „Sion” (Is 33:20) și „orașul sfânt” (Ne 11:1; Is 48:2; 52:1; Mt 4:5). Numele „Al Quds”, care înseamnă „Orașul sfânt”, este încă folosit în mod curent în limba arabă cu referire la Ierusalim. Numele ce apare pe hărțile din prezent ale Israelului este Yerushalayim.

Poziție geografică. Ierusalimul era situat la marginea unei zone aride (Pustiul lui Iuda), motiv pentru care avea resurse de apă limitate. Orașul se afla relativ departe de principalele rute comerciale internaționale. Însă în apropierea lui se intersectau două rute comerciale interne. Una, pe direcția N-S, se întindea de-a lungul culmii lanțului muntos ce constituia „coloana vertebrală” a vechii Palestine și făcea legătura între orașele Dotan, Sihem, Betel, Betleem, Hebron și Beer-Șeba. A doua rută, pe direcția E-V, începea la Raba (actualul Amman), trecea prin văi torențiale până la bazinul Iordanului, urca pantele abrupte ale munților lui Iuda, apoi cobora șerpuind pantele vestice până la coasta Mediteranei și ajungea la orașul portuar Iope. Ierusalimul era situat în centrul Țării Promise, poziție cât se poate de potrivită pentru sediul administrativ al țării.

Ierusalimul se află la circa 55 km E de Marea Mediterană și la circa 25 km V de capătul nordic al Mării Moarte; el se găsește între culmile lanțului muntos central. (Compară cu Ps 125:2.) Fiind situat la aproximativ 750 m deasupra nivelului mării, Ierusalimul era una dintre capitalele lumii aflate la cea mai mare altitudine. Biblia vorbește despre „semeția” lui și arată că cei care veneau din câmpiile de coastă trebuiau ‘să urceʼ pentru a ajunge în oraș (Ps 48:2; 122:3, 4). Clima este plăcută, cu nopți răcoroase și o temperatură medie anuală de 17° C. Cantitatea anuală de precipitații este în medie de aproximativ 630 mm, înregistrându-se ploi îndeosebi între lunile noiembrie și aprilie.

Deși se află la înălțime, Ierusalimul nu este situat la cea mai mare altitudine din zonă. Orașul se poate vedea în întregime doar de la o distanță mică. Muntele Măslinilor, aflat la est, are aproximativ 800 m înălțime. Muntele Scopus, aflat la nord, atinge aproximativ 820 m, iar culmile de la sud și de la vest ajung până la 835 m. Aceste altitudini, care depășesc altitudinea maximă până la care ajunge orașul (770 m; la un moment dat, altitudinea maximă era de circa 740 m, cât are Muntele Templului), ne ajută să ne facem o idee despre poziția orașului în zonă.

Poziția Ierusalimului ar fi putut constitui un mare dezavantaj în timp de război. Totuși, acest neajuns era compensat de faptul că orașul era mărginit pe trei laturi de văi cu pante abrupte: valea Chedron, la est, și Valea lui Hinom, la sud și la vest. O vale centrală – din câte se pare, valea pe care Josephus a numit-o Tyropoeon (sau „Valea brânzarilor”) – împărțea orașul în două: partea aflată pe colina estică și partea aflată pe colina vestică (Războiul iudeilor, V, IV, 1). În prezent, din cauza depunerilor acumulate de-a lungul secolelor, valea nu mai este atât de adâncă. Dar chiar și așa, dacă cineva vrea să traverseze orașul, trebuie mai întâi să coboare o pantă abruptă până într-o depresiune centrală și apoi să urce cealaltă pantă. În afară de această vale centrală dispusă pe direcția N-S, existau și două văi mai mici, pe direcția E-V: una secționa colina estică, iar cealaltă colina vestică.

Se pare că, în toate epocile, pantele abrupte ale văilor au fost parte integrantă a sistemului defensiv de ziduri al orașului. Singura latură a orașului lipsită de un element natural de apărare era latura nordică, dar aici zidurile au fost puternic întărite. Potrivit lui Josephus, în 70 e.n., când generalul Titus a atacat Ierusalimul, el a găsit pe această latură a orașului trei rânduri de ziduri.

Resurse de apă. În timp de asediu, locuitorii Ierusalimului se confruntau cu penuria de alimente, dar se pare că nu aveau mari probleme în ce privește apa. Deși Ierusalimul se afla în apropierea Pustiului lui Iuda, locuitorii orașului aveau acces la o sursă permanentă de apă dulce, iar în interiorul zidurilor aveau suficiente rezervoare de apă.

În apropierea orașului se aflau două izvoare: En-Roghel și Ghihon. Izvorul En-Roghel se afla la mică distanță sud de punctul de confluență al văilor Chedron și Hinom. Deși era o sursă importantă de apă, poziția lui îl făcea inaccesibil locuitorilor orașului în timp de atac sau de asediu. Izvorul Ghihon se afla pe panta vestică a văii Chedron, lângă partea orașului numită Cetatea lui David. Cu toate că se afla în afara zidurilor orașului, izvorul era atât de aproape de oraș, încât a fost posibilă săparea unui tunel care ducea la un puț, de unde locuitorii orașului puteau lua apă fără să iasă de la adăpostul zidurilor. Potrivit dovezilor arheologice, acest tunel a fost realizat într-o perioadă timpurie din istoria orașului. În anii 1961 și 1962 a fost scos la lumină un zid foarte vechi, situat mai jos de capătul superior al tunelului (adică de intrarea în el), ceea ce înseamnă că intrarea în tunel se afla în interiorul zidurilor orașului. Se crede că acest zid a fost zidul vechii cetăți iebusite.

De-a lungul timpului s-au construit și alte tuneluri și canale care să direcționeze apele Ghihonului. Unul dintre aceste canale pornea de la gura peșterii izvorului Ghihon, cobora de-a lungul văii și ocolea capătul colinei sud-estice, ajungând la un bazin aflat la confluența Văii lui Hinom cu valea centrală, sau Tyropoeon. Potrivit descoperirilor arheologice, acest canal era ca un șanț acoperit cu pietre plate, iar în unele locuri, ca un tunel săpat în stâncă. Din loc în loc avea deschizături pe unde apa era lăsată să curgă pentru irigarea teraselor aflate mai jos, pe panta văii. Întrucât înclinația canalului era de aproximativ 4 sau 5 mm pe metru, apele aveau o curgere lină, detaliu ce ne amintește de cuvintele „apele Siloahului, care curg lin” (Is 8:6). Având în vedere că acest canal era neprotejat și putea fi ușor distrus, s-a sugerat că a fost construit în timpul domniei lui Solomon, când țara se bucura de pace și siguranță.

Casele și clădirile din Ierusalim erau, din câte se pare, dotate cu rezervoare subterane, în care locuitorii își făceau rezerve suplimentare de apă, pe lângă apa adusă de la izvoare. În aceste rezervoare se ținea apa de ploaie colectată de pe acoperiș; apa se păstra aici curată și rece. Se pare că în zona templului existau rezervoare deosebit de mari. Arheologii spun că au identificat în această zonă 37 de rezervoare cu o capacitate totală de aproximativ 38 000 m³; unul dintre rezervoare avea o capacitate estimată de 7 600 m³.

Pentru alimentarea Ierusalimului cu apă, de-a lungul secolelor au fost construite câteva apeducte, sau canale. Tradiția susține că Solomon ar fi construit un canal ce ducea de la „Bazinele lui Solomon” (trei rezervoare de la sud-vest de Betleem) până la Ierusalim, în incinta templului. În Eclesiastul 2:6, Solomon spune: „Mi-am făcut bazine de apă, ca să ud copacii tineri din pădurea mea”. E adevărat, o lucrare de o asemenea amploare ar fi putut include și construirea unui canal care să asigure cantitatea suplimentară de apă necesară la Ierusalim după instituirea serviciului la templu. Totuși, în afară de tradiție, nu există nimic care să ateste că Solomon ar fi construit un astfel de canal. Printre apeductele ale căror vestigii au rămas până astăzi se numără un canal care ducea apa de la izvoarele din Wadi el-ʽArrub (20 km S-S-V de Ierusalim) până la Bazinele lui Solomon. E posibil ca acesta să fie cel despre care Josephus a spus că a fost construit de Ponțiu Pilat cu bani din trezoreria templului (Antichități iudaice, XVIII, III, 2; Războiul iudeilor, II, IX, 4). Alte două apeducte duceau de la Bazinele lui Solomon la Ierusalim. Cel aflat mai jos este mai vechi, posibil datând din perioada lui Irod sau a hașmoneilor. Acesta trecea pe sub Betleem și ajungea la Muntele Templului, trecând pe deasupra Arcului lui Wilson.

Cercetări arheologice. La Ierusalim s-au făcut multe cercetări și ample săpături arheologice. Totuși, nu s-au obținut decât puține date concrete în ce privește orașul din timpurile biblice, și aceasta din cauza mai multor factori, care au limitat cercetările sau le-au redus din relevanță. Ierusalimul a fost locuit aproape permanent pe parcursul erei noastre, motiv pentru care suprafața pe care s-au putut face săpături a fost extrem de redusă. De asemenea, orașul a fost distrus de mai multe ori, iar apoi reconstruit pe vechile ruine, deseori folosindu-se chiar materiale ce proveneau din aceste ruine. Din cauza stratului de moloz și dărâmături, care în unele locuri măsoară circa 30 m grosime, este greu să se determine configurația inițială a orașului și să se interpreteze dovezile obținute în urma săpăturilor arheologice. S-au descoperit porțiuni de zid, bazine, tuneluri de apă și morminte vechi, însă foarte puține materiale scrise. Cele mai importante descoperiri arheologice s-au făcut pe dealul sud-estic, care se află în prezent în afara zidurilor orașului.

Prin urmare, principalele surse de informații cu privire la orașul antic rămân Biblia și descrierea pe care istoricul evreu Josephus a făcut-o orașului din primul secol.

Istoria timpurie. Prima menționare istorică a orașului are legătură cu întâlnirea lui Avraam cu Melchisedec, întâlnire ce a avut loc cândva între anii 1943 și 1933 î.e.n. Melchisedec era „regele Salemului” și „preot al Dumnezeului Preaînalt” (Ge 14:17-20). Totuși, nu se știe nimic despre întemeierea orașului și despre originea locuitorilor săi, așa cum nu se știe nimic despre originea lui Melchisedec, regele-preot al orașului. (Compară cu Ev 7:1-3.)

Din câte se pare, în apropierea Ierusalimului a avut loc un alt eveniment din viața lui Avraam. Avraam a primit poruncă să-l aducă jertfă pe fiul său Isaac pe „unul dintre munții” din „ținutul Moria”. Templul construit de Solomon a fost ridicat pe „muntele Moria”, pe un loc unde fusese inițial o arie de treierat (Ge 22:2; 2Cr 3:1). Astfel, se pare că Biblia asociază locul unde Avraam a fost gata să-l jertfească pe Isaac cu regiunea muntoasă din jurul Ierusalimului. (Vezi MORIA.) Biblia nu arată dacă Melchisedec mai trăia la acea vreme; foarte probabil însă, Salemul rămăsese un loc unde Avraam era bine primit.

În relatarea despre campania-fulger de cucerire a Canaanului condusă de Iosua, printre regii care s-au aliat împotriva Gabaonului este menționat și Adoni-Țedec, regele Ierusalimului. Numele său, care înseamnă „Domnul (meu) este dreptate”, este foarte asemănător în ebraică cu numele fostului rege al Ierusalimului Melchisedec, care înseamnă „Regele dreptății”. Adoni-Țedec însă nu a fost un închinător al Dumnezeului Preaînalt, Iehova (Ios 10:1-5, 23, 26; 12:7, 8, 10).

Tăblițele de la Amarna – multe fiind scrisori ale conducătorilor canaaniți către suveranul lor egiptean – includ câteva scrisori ale regelui sau guvernatorului Ierusalimului (Urusalim). În general, se crede că scrisorile lui au fost trimise în timpul domniei faraonului Akhenaton. Deși sunt scrise în akkadiană, ele conțin multe cuvinte și elemente flexionare canaanite. În aceste scrisori, Ierusalimul este prezentat ca un oraș-regat care lupta să păstreze controlul asupra regiunii din jur.

După împărțirea țării între triburi, Ierusalimul s-a aflat la hotarul dintre Iuda și Beniamin, hotarul dintre cele două triburi fiind mai exact Valea lui Hinom. Astfel, cel puțin cetatea, care a devenit ulterior Cetatea lui David (situată pe culmea dintre văile Chedron și Tyropoeon), se găsea pe teritoriul lui Beniamin. Se pare, totuși, că orașul canaanit avea și așezări anexe, sau „suburbii”, astfel că e posibil ca o parte din zona locuită să se fi întins la vest și la sud de Valea lui Hinom, pe teritoriul lui Iuda. Inițial, Ierusalimul a fost cucerit de Iuda, așa cum se arată în Judecătorii 1:8. Dar, când trupele cuceritoare au plecat mai departe, se pare că locuitorii iebusiți au rămas (sau au revenit) în număr suficient de mare pentru a constitui un grup de rezistență pe care nici Iuda, nici Beniamin nu l-au putut învinge. De aceea, în relatarea biblică se spune că iebusiții au continuat să locuiască în Ierusalim atât cu fiii lui Iuda, cât și cu fiii lui Beniamin (Ios 15:63; Ju 1:21). Lucrurile au rămas astfel aproximativ 400 de ani, orașul fiind numit uneori „Iebus”, „un oraș al străinilor” (Ju 19:10-12; 1Cr 11:4, 5).

În timpul Regatului unit. Regele Saul a avut reședința la Ghibea, oraș aflat pe teritoriul lui Beniamin. Regele David a avut mai întâi capitala la Hebron, în Iuda, la aproximativ 30 km S-S-V de Ierusalim. Aici a domnit șapte ani și jumătate (2Sa 5:5), după care a hotărât să mute capitala la Ierusalim. Această schimbare s-a făcut potrivit îndrumării divine (2Cr 6:4-6), Iehova spunând, de fapt, cu sute de ani mai înainte că ‘avea să aleagă un loc ca să-și pună numele acoloʼ (De 12:5; 26:2; compară cu 2Cr 7:12).

Se pare că, la vremea aceea, orașul iebusiților era situat în capătul sudic al pintenului estic. Iebusiții erau siguri că nimeni nu putea pătrunde în fortăreața lor datorită văilor abrupte – ce o mărgineau pe trei laturi, constituind un sistem natural de apărare – și, probabil, datorită unor fortificații mai solide de pe latura nordică. Orașul era cunoscut ca „locul greu accesibil” (1Cr 11:7). Iebusiții i-au spus în batjocură lui David că „până și orbii și ologii” puteau să-i respingă atacurile. Însă David a cucerit orașul. Operațiunea militară a fost condusă de Ioab, care se pare că a pătruns acolo prin „tunelul de apă” (2Sa 5:6-9; 1Cr 11:4-8). Bibliștii nu sunt foarte siguri care este sensul termenului ebraic redat aici prin „tunel de apă”, însă, în general, sunt de părere că această redare sau una similară („hruba de apă”, BG; „canalul de apă”, TLN) reprezintă sensul cel mai probabil. Succinta relatare biblică nu arată cum s-a trecut de sistemul de apărare al orașului. De când s-a descoperit tunelul și puțul care duceau la apele izvorului Ghihon, opinia larg răspândită este aceea că Ioab și oamenii lui au urcat prin acest puț vertical și au ajuns în oraș prin tunelul înclinat, luându-i pe locuitori prin surprindere (IMAGINE, vol. 2, p. 951, engl.). Indiferent că s-a folosit sau nu această strategie, cert este că David a cucerit orașul și și-a mutat capitala aici, în 1070 î.e.n. De atunci, fortăreața iebusită a fost cunoscută cu numele „Cetatea lui David”, precum și cu numele „Sion” (2Sa 5:7).

David a început în zonă un program de construire, întărind, se pare, și sistemul de apărare al orașului (2Sa 5:9-11; 1Cr 11:8). „Movila” (ebr. hamMillốʼ), menționată în 2 Samuel 5:9 și în alte relatări ulterioare (1Re 9:15, 24; 11:27), era un element de relief sau o construcție din oraș, bine cunoscută la acea vreme, dar imposibil de identificat în prezent. Mai târziu, după ce David a mutat „arca lui Iehova” de la casa lui Obed-Edom la Ierusalim, orașul a fost nu doar centrul administrativ al națiunii, ci și centrul religios (2Sa 6:11, 12, 17; vezi CETATEA LUI DAVID; ÎNMORMÂNTARE, LOCURI DE ÎNMORMÂNTARE; MOVILA).

Nu există nicio consemnare că Ierusalimul ar fi fost atacat de dușmani în timpul domniei lui David; când lupta cu dușmanii, David ieșea înaintea lor. (Compară cu 2Sa 5:17-25; 8:1-14; 11:1.) Totuși, cu o anumită ocazie, când armatele rebele conduse de fiul său Absalom se îndreptau spre Ierusalim, David a considerat că era mai bine să se retragă din oraș. E posibil ca el să fi părăsit Ierusalimul pentru ca în acest oraș, unde era numele lui Iehova, să nu se ajungă la vărsare de sânge ca urmare a unui război civil (2Sa 15:13-17). Indiferent care a fost motivul retragerii sale, aceasta a dus la împlinirea profeției rostite de Natan (2Sa 12:11; 16:15-23). David nu a permis ca arca legământului să fie luată din Ierusalim, locul ales de Dumnezeu, ci le-a poruncit preoților fideli să o ducă înapoi (2Sa 15:23-29). Descrierea din 2 Samuel, capitolul 15, a primei etape a traseului urmat de David când a fugit din Ierusalim reflectă bine topografia zonei de la est de Ierusalim.

Spre sfârșitul domniei sale, David a început să pregătească materiale pentru construirea templului (1Cr 22:1, 2; compară cu 1Re 6:7). Este posibil ca pietrele tăiate în acest scop să fi fost extrase din zona Ierusalimului. Roca din care sunt alcătuite culmile pe care se află Ierusalimul este ușor de tăiat și de cioplit în forma și mărimea dorite, iar expusă la intemperii, se întărește, obținându-se astfel pietre de construcție frumoase și rezistente. Lângă actuala Poartă a Damascului s-au găsit vestigii ale unei vechi cariere de piatră, de unde, de-a lungul timpului, s-au extras mari cantități de rocă.

Alte elemente topografice, de data aceasta ale zonei de la est și de la sud de Ierusalim, se găsesc în relatarea despre ungerea lui Solomon la porunca vârstnicului rege David. În timp ce Solomon era uns ca rege la izvorul Ghihon, un alt fiu al lui David, Adonia, care punea la cale uzurparea tronului, se afla la izvorul En-Roghel. Distanța relativ mică dintre cele două izvoare (c. 700 m) explică de ce Adonia și ceilalți conspiratori au putut să audă sunetul cornului și strigătele de sărbătoare de la Ghihon (1Re 1:5-9, 32-41).

În timpul domniei lui Solomon, în Ierusalim s-au efectuat ample lucrări de construcție (și, probabil, de reconstrucție); de asemenea, orașul a fost extins (1Re 3:1; 9:15-19, 24; 11:27; compară cu Ec 2:3-6, 9). Templul – cel mai important edificiu ridicat de Solomon – și curțile sale au fost construite pe muntele Moria, pe colina estică a Ierusalimului, la nord de Cetatea lui David, din câte se pare în zona unde astăzi se află Domul Stâncii (2Cr 3:1; 1Re 6:37, 38; 7:12). Alte edificii importante, construite în apropierea templului, au fost: casa, sau palatul, lui Solomon, Casa Pădurii Libanului (făcută din lemn de cedru), Porticul Coloanelor și Porticul Tronului, unde se ținea judecata (1Re 7:1-8). Acest complex de clădiri era situat, se pare, la sud de templu, pe panta lină dinspre Cetatea lui David (HARTĂ, vol. 1, p. 752; IMAGINE, vol. 1, p. 748, engl.).

După divizarea Regatului (997-607 î.e.n.). Rebeliunea lui Ieroboam a dus la divizarea națiunii în două regate, Ierusalimul rămânând capitala a două triburi, Beniamin și Iuda, conduse de Roboam, fiul lui Solomon. Leviții și preoții s-au mutat în Ierusalim, orașul unde era numele lui Iehova, întărind astfel domnia lui Roboam (2Cr 11:1-17). Având în vedere granițele nou-formate, Ierusalimul nu mai avea o poziție centrală, ci se afla la câțiva kilometri de granița cu regatul ostil al celor zece triburi. După nici cinci ani de la moartea lui Solomon, orașul a suferit prima dintr-o serie de invazii. Regatul lui Iuda a fost atacat de Șișac, regele Egiptului, care l-a considerat vulnerabil deoarece acum era un regat mic. Din cauza infidelității națiunii, Șișac a reușit să pătrundă în Ierusalim și să ia tezaurele templului și alte bogății. Dacă Ierusalimul nu a fost distrus complet este doar pentru că Dumnezeu a văzut căința poporului și a ocrotit orașul într-o oarecare măsură (1Re 14:25, 26; 2Cr 12:2-12).

În timpul domniei regelui fidel Asa, regele Baeșa al regatului nordic a încercat să construiască o fortificație la granița de nord a lui Iuda. El intenționa să închidă granița și să-i împiedice pe supușii lui să călătorească la Ierusalim. (Probabil, voia și să împiedice orice manifestare de loialitate față de regatul lui Iuda.) Însă eforturile lui Baeșa n-au avut succes (1Re 15:17-22). Și în timpul domniei lui Iosafat, fiul lui Asa, s-a practicat închinarea curată, astfel că Ierusalimul s-a bucurat de ocrotire divină și a avut parte de mari foloase, cum ar fi îmbunătățirea modului în care erau judecate cazurile judiciare (2Cr 19:8-11; 20:1, 22, 23, 27-30).

Pe tot parcursul timpului cât Ierusalimul a fost capitala regatului lui Iuda, lucrurile s-au derulat după același tipar: practicarea închinării adevărate aducea binecuvântarea și ocrotirea lui Iehova, în timp ce apostazia genera probleme grave și făcea orașul vulnerabil în fața atacurilor. În timpul domniei regelui infidel Ioram (913-c. 907 î.e.n.), care a fost fiul lui Iosafat, orașul, deși avea ziduri puternice de apărare, a fost invadat și jefuit a doua oară, de data aceasta de o armată arabo-filisteană (2Cr 21:12-17). În secolul următor, când regele Ioas s-a abătut de la calea dreaptă, Iuda și Ierusalimul au fost invadate de armata siriană, contextul lăsând să se înțeleagă că dușmanii au reușit să pătrundă în oraș (2Cr 24:20-25). În timpul domniei lui Amația, după ce acesta a devenit apostat, Iuda a fost invadată de armata regatului nordic al lui Israel. Aceasta a dărâmat o porțiune de aproximativ 178 m din zidul nordic al Ierusalimului, un zid de apărare foarte important (a fost dărâmată porțiunea dintre Poarta Unghiului, din colțul nord-vestic, și Poarta lui Efraim, aflată la est de Poarta Unghiului) (2Cr 25:22-24). E posibil ca orașul să fi fost extins dincolo de valea centrală, pe colina vestică, cu un anumit timp înainte de această invazie.

Regele Ozia (829-778 î.e.n.) a îmbunătățit considerabil sistemul de apărare al orașului. El a construit turnuri lângă Poarta Unghiului (din nord-vest) și lângă Poarta Văii (de la colțul sud-vestic), precum și lângă Contrafort („unghi”, BC; „colțul zidului”, BN), care era, din câte se pare, o porțiune a zidului estic aflată nu departe de edificiile regale, fie ale lui David, fie ale lui Solomon (2Cr 26:9; Ne 3:24, 25). De asemenea, Ozia a instalat pe turnuri și pe colțuri „mașini de război”, probabil catapulte mecanice, cu care se trăgeau săgeți și se aruncau pietre mari (2Cr 26:14, 15). Iotam, fiul lui Ozia, a continuat programul de construcție (2Cr 27:3, 4).

Fidelul rege Ezechia (care i-a succedat la tron tatălui său, apostatul Ahaz) a curățat și a reparat complexul templului și a organizat la Ierusalim o mare sărbătoare de Paște, la care au participat închinători din toată țara, inclusiv din regatul de nord (2Cr 29:1-5, 18, 19; 30:1, 10-26). Însă nu după mult timp de la acest eveniment, ce a constituit un imbold pentru închinarea curată, Iuda a fost invadată de păgâni, batjocoritori ai adevăratului Dumnezeu, al cărui nume era la Ierusalim. În 732 î.e.n., la opt ani după ce asirienii cuceriseră regatul de nord al lui Israel, regele asirian Sanherib a invadat Iuda și a trimis trupe să amenințe Ierusalimul (2Cr 32:1, 9). Ezechia pregătise deja orașul pentru asediu. El astupase izvoarele de apă din afara Ierusalimului (ca să le ascundă de dușmani și să-i pună astfel în dificultate), întărise zidurile și le fortificase (2Cr 32:2-5, 27-30). Din câte se pare, „canalul” ce alimenta orașul cu apă de la izvorul Ghihon era deja construit, fiind probabil un proiect realizat pe timp de pace (2Re 20:20; 2Cr 32:30). Dacă, așa cum se crede, este vorba despre canalul care include tunelul săpat prin versantul văii Chedron și care se termină la bazinul Siloam din valea Tyropoeon, atunci e clar că realizarea lui n-a fost o lucrare de mică amploare, ce putea fi terminată în câteva zile. (Vezi ARHEOLOGIE [Palestina și Siria]; GHIHON 2.) În orice caz, punctul forte al orașului nu-l constituiau sistemul de apărare și proviziile, ci sprijinul lui Iehova Dumnezeu, care a spus: „Voi apăra orașul acesta ca să-l salvez, de dragul meu și de dragul lui David, slujitorul meu” (2Re 19:32-34). Faptul că într-o singură noapte au fost uciși în mod miraculos 185 000 de soldați asirieni l-a făcut pe Sanherib să fugă înapoi în Asiria (2Re 19:35, 36). Campania militară a lui Sanherib este consemnată și în analele asiriene. În acestea, Sanherib se laudă că l-a închis pe Ezechia în Ierusalim ca pe o ‘pasăre în colivieʼ; totuși, el nu pretinde că a cucerit orașul. (Vezi SANHERIB.)

Regele Manase (716-662 î.e.n.) a extins zidul Ierusalimului de-a lungul văii Chedron. În timpul domniei lui, națiunea a deviat tot mai mult de la închinarea adevărată (2Cr 33:1-9, 14). Iosia, nepotul său, a reușit pentru un timp să îndrepte lucrurile. În timpul domniei lui, Valea lui Hinom, unde se desfășurau ceremonii idolatre dezgustătoare, a fost făcută ‘nepotrivită pentru închinareʼ, probabil în sensul că a fost profanată și transformată într-o groapă de gunoi a orașului (2Re 23:10; 2Cr 33:6). Din câte se pare, „Poarta Grămezilor de Cenușă” dădea spre această vale (Ne 3:13, 14; vezi GHEENA; VALEA LUI HINOM). Tot în contextul domniei lui Iosia este menționat prima dată „cartierul al doilea” („cartierul cel nou”, NTR) al orașului (2Re 22:14; 2Cr 34:22). În general se consideră că acest cartier era partea orașului aflată la vest sau nord-vest de zona templului (Țe 1:10).

După moartea lui Iosia, situația Ierusalimului s-a înrăutățit rapid, întrucât la tron s-au succedat patru regi infideli. În al optulea an de domnie a lui Ioiachim, Iuda a devenit vasală Babilonului. Trei ani mai târziu, Ioiachim s-a răzvrătit împotriva dominației babiloniene. Babilonienii au asediat Ierusalimul, l-au cucerit și au luat ca pradă tezaurele orașului, iar pe Ioiachin, care era atunci rege, și pe alți locuitori ai orașului i-au dus în exil (2Re 24:1-16; 2Cr 36:5-10). Zedechia, regele desemnat de Babilon, a încercat să se elibereze de sub jugul babilonian, astfel că, în al nouălea an al domniei sale (609 î.e.n.), Ierusalimul a fost asediat din nou (2Re 24:17-20; 25:1; 2Cr 36:11-14). Armata egipteană trimisă să ajute Ierusalimul n-a reușit să oprească asediul decât temporar (Ier 37:5-10). Așa cum profețise Iehova prin Ieremia, babilonienii s-au întors și au reluat asediul (Ier 34:1, 21, 22; 52:5-11). Spre sfârșitul asediului, Ieremia a stat închis în „Curtea Gărzii” (Ier 32:2; 38:28), care comunica cu „Casa Regelui” (Ne 3:25). În al 11-lea an de domnie a lui Zedechia, după 18 luni de asediu, care au semănat foamete, boală și moarte în rândul populației Ierusalimului, s-a făcut o spărtură în ziduri, iar orașul a fost cucerit (2Re 25:2-4; Ier 39:1-3).

Distrugerea și reconstrucția. Spărtura în zidurile orașului a fost făcută în data de 9 tamuz 607 î.e.n. O lună mai târziu, în 10 ab, Nebuzaradan, reprezentantul lui Nebucadnețar, a intrat în Ierusalimul deja cucerit și a început să-l devasteze. El a ars templul și alte edificii și a dărâmat zidurile orașului. Regele Ierusalimului și majoritatea locuitorilor lui au fost exilați în Babilon, iar tezaurele au fost luate ca pradă (2Re 25:7-17; 2Cr 36:17-20; Ier 52:12-20; IMAGINE, vol. 2, p. 326, engl.).

Afirmația arheologului C. R. Conder că „istoria orașului de după distrugere până la Cirus rămâne o pagină albă” este valabilă nu doar cu privire la Ierusalim, ci și cu privire la întregul regat al lui Iuda. Spre deosebire de asirieni, regele Babilonului n-a repopulat regiunea cucerită. Țara a rămas pustie 70 de ani, așa cum fusese profețit (Ier 25:11; 2Cr 36:21).

În „primul an” al lui Cirus Persanul (538 î.e.n.; evident, primul an în calitate de conducător peste Babilon) a fost dat decretul regal prin care li s-a permis evreilor exilați „să urce la Ierusalim, în Iuda, pentru a reconstrui casa lui Iehova, Dumnezeul lui Israel” (Ezr 1:1-4). Israeliții care au făcut lunga călătorie la Ierusalim și au adus tezaurele templului au fost în număr de 42 360, în afară de sclavi și cântăreți. Ei au ajuns la timp pentru a ține Sărbătoarea Colibelor, în luna tișri (septembrie-octombrie) a anului 537 î.e.n. (Ezr 2:64, 65; 3:1-4). Lucrările de reconstruire a templului au început sub conducerea guvernatorului Zorobabel și, în pofida opoziției aprige din exterior și a unei apatii ce se instalase în rândul evreilor întorși din exil, au fost finalizate în luna martie a anului 515 î.e.n. Cu permisiunea regelui Artaxerxes (Longimanus), în 468 î.e.n. s-au întors și alți exilați, împreună cu preotul și scribul Ezra. Și aceștia au adus lucruri ca „să înfrumusețeze casa lui Iehova, care este în Ierusalim” (Ezr 7:27). Calculând în banii de azi, lucrurile aduse valorau, din câte se pare, peste 43 000 000 de dolari (Ezr 8:25-27).

După aproximativ 150 de ani de la cucerirea Ierusalimului de către Nebucadnețar, zidurile și porțile orașului erau încă în ruină. Neemia a obținut permisiunea de la Artaxerxes să meargă la Ierusalim și să remedieze situația (Ne 2:1-8). Acolo, el a inspectat zidurile orașului în timpul nopții și apoi a repartizat lucrările de construcție pe familii. Relatarea biblică ce consemnează aceste acțiuni constituie o importantă sursă de informații cu privire la configurația orașului de la acea vreme, în special a porților sale (Ne 2:11-15; 3:1-32; vezi POARTĂ). Această reconstruire a zidurilor a împlinit o profeție a lui Daniel și a marcat începutul celor 70 de „săptămâni” profetice, care aveau legătură cu venirea lui Mesia (Da 9:24-27). În anul 455 î.e.n., în pofida împotrivirilor și a batjocurilor, în numai 52 de zile, evreii au construit un zid cu porți de jur împrejurul Ierusalimului (Ne 4:1-23; 6:15; 7:1; vezi ȘAPTEZECI DE SĂPTĂMÂNI [„Ieșirea cuvântului”]).

Ierusalimul era acum „mare și întins, dar erau puțini oameni în el” (Ne 7:4). După ce s-a citit în public din Scripturi și s-a ținut o sărbătoare „în piața publică dinaintea Porții Apelor”, din estul orașului (Ne 3:26; 8:1-18), s-au luat măsuri pentru ca orașul să fie mai bine populat. S-a stabilit ca unu din zece israeliți să vină și să locuiască în Ierusalim. Aceștia au fost aleși prin aruncarea sorților, dar se pare că au fost și israeliți care s-au oferit să locuiască acolo (Ne 11:1, 2). De asemenea, s-a făcut o purificare spirituală în rândul populației pentru ca orașul să aibă un bun început în ce privește închinarea adevărată (Ne 12:47–13:3). Neemia a fost guvernator cel puțin 12 ani, timp în care a făcut o călătorie la curtea regelui persan. Când s-a întors la Ierusalim, el a constatat că se impunea încă o purificare (Ne 13:4-31). Relatarea biblică se încheie cu descrierea măsurilor drastice luate de Neemia pentru a înlătura apostazia, la câtva timp după anul 443 î.e.n.

Sub stăpânirea greacă și sub conducerea macabeilor. Ierusalimul a trecut de sub dominația medo-persană sub dominația greacă în 332 î.e.n., când Alexandru cel Mare a pătruns în Iuda. Istoricii greci nu menționează nimic despre vreo intrare a lui Alexandru în Ierusalim. Totuși, Ierusalimul a ajuns sub stăpânire greacă și este logic să conchidem că Alexandru n-a ocolit orașul. Josephus, istoric din secolul I e.n., consemnează tradiția iudaică potrivit căreia Alexandru, când s-a apropiat de Ierusalim, a fost întâmpinat de marele preot evreu. Acesta i-a arătat profeția inspirată în care Daniel prezicea ascensiunea fulgerătoare a Greciei (Antichități iudaice, XI, VIII, 4, 5; Da 8:5-7, 20, 21). Indiferent cum s-au petrecut lucrurile, se pare că Ierusalimul a trecut de sub o stăpânire sub alta fără a suferi pagube.

După moartea lui Alexandru, Ierusalimul și Iudeea au ajuns sub dominația Ptolemeilor, care domneau din Egipt. În 198 î.e.n., după ce a cucerit orașul fortificat Sidon, Antioh cel Mare, care domnea în Siria, a cucerit și Ierusalimul, iar Iudeea a devenit domeniu al Imperiului Seleucid. (Compară cu Da 11:16.) Ierusalimul s-a aflat sub dominația seleucidă 30 de ani. Apoi, în anul 168 î.e.n., regele sirian Antioh IV (Epifanul), în încercarea de a-i eleniza complet pe evrei, a dedicat templul din Ierusalim lui Zeus (Jupiter) și a profanat altarul aducând pe el o jertfă necurată (1 Macabei 1:57, 62; 2 Macabei 6:1, 2, 5; IMAGINI, vol. 2, p. 335, engl.). Aceasta a dus la izbucnirea revoltei macabeilor (hașmoneilor). După o luptă de trei ani, Iuda Macabeul a câștigat controlul asupra orașului și a templului și, în anul 165 î.e.n., chiar în ziua de 25 chislev, ziua în care altarul fusese profanat, a rededicat altarul lui Iehova pentru a putea fi folosit în închinarea adevărată (1 Macabei 4:52-54; 2 Macabei 10:5; compară cu Ioa 10:22).

Însă lupta împotriva dominației seleucide nu se încheiase. Evreii au cerut ajutor Romei și, astfel, în jurul anului 160 î.e.n., în istoria Ierusalimului și-a făcut apariția o nouă putere (1 Macabei 8:17, 18). Ierusalimul a intrat atunci sub influența Imperiului Roman, aflat în expansiune. În jurul anului 142 î.e.n., Simon Macabeul a reușit să facă Ierusalimul capitala unei regiuni care, în aparență, nu era nici vasală, nici nu plătea tribut vreunei națiuni păgâne. În 104 î.e.n., Aristobul I, marele preot al Ierusalimului, chiar s-a autointitulat rege, deși nu era din linia davidică.

În toată această perioadă, Ierusalimul n-a fost un „oraș al păcii”. Conflictele interne, generate de ambiții egoiste și agravate de rivalitatea dintre facțiunile religioase – saduchei, farisei, zeloți și alții –, au afectat considerabil orașul. Un conflict violent a izbucnit și între Aristobul II și Hyricanus, fratele său, astfel că Roma a fost chemată să medieze disputa. În 63 î.e.n., armata romană condusă de generalul Pompei a asediat Ierusalimul timp de trei luni pentru a intra în oraș și a rezolva situația. Se spune că atunci au murit 12 000 de evrei, mulți fiind uciși chiar de conaționalii lor.

În relatarea lui Josephus despre cucerirea Ierusalimului de către Pompei este menționat prima dată viaductul ce traversa valea Tyropoeon. Acesta făcea legătura între partea estică și partea vestică a orașului și constituia pentru locuitorii din partea vestică o cale directă de acces la zona templului.

Antipater II, un idumeean, a fost numit atunci guvernator roman al Iudeii, în timp ce un Macabeu a rămas mare preot și etnarh local în Ierusalim. Mai târziu, Irod (cel Mare), fiul lui Antipater, a fost numit de Roma „rege” peste Iudeea. El n-a obținut controlul asupra Ierusalimului decât în 36 sau 37 î.e.n., dată de la care a început propriu-zis să domnească.

Sub domnia lui Irod cel Mare. Domnia lui Irod a însemnat pentru Ierusalim o perioadă înfloritoare, caracterizată prin prosperitate și printr-un amplu program de construcție. Printre proiectele ambițioase ale lui Irod s-au numărat un teatru, un gimnaziu și un hipodrom (IMAGINE, vol. 2, p.  535, engl.), precum și alte edificii publice. De asemenea, Irod a construit un palat regal bine fortificat (IMAGINE, vol. 2, p. 538, engl.). Din câte se pare, acesta se afla în partea vestică a orașului, la sud de actuala Poartă a Jaffei, unde arheologii consideră că au găsit fundația unuia dintre turnuri. Lângă templu a fost construită Fortăreața Antonia, care era legată de acesta printr-un pasaj subteran (IMAGINE, vol. 2, p. 535, engl.; Antichități iudaice, XV, XI, 7). Astfel, soldații din garnizoana romană puteau ajunge rapid în perimetrul templului, așa cum probabil s-a întâmplat când soldații l-au scăpat pe Pavel de furia unei gloate (Fa 21:31, 32).

Cea mai remarcabilă lucrare a lui Irod a fost însă reconstruirea templului și a clădirilor anexe. Lucrările la casa sfântă au început în al 18-lea an al domniei sale (Antichități iudaice, XV, XI, 1) și au fost încheiate un an și jumătate mai târziu, însă lucrările la clădirile anexe și la curți au continuat mult timp după moartea sa (Ioa 2:20). Suprafața totală ocupată de noul complex al templului era de aproximativ două ori mai mare decât cea ocupată de vechiul complex. Se pare că zidul cunoscut astăzi ca Zidul de Vest, sau Zidul Plângerii, este o porțiune din zidul curții templului reconstruit de Irod. Arheologii consideră că partea de jos, alcătuită din blocuri mari de piatră de 0,9 m înălțime, datează din timpul vieții lui Irod.

Din 2 î.e.n. până în 70 e.n. În Scripturile grecești creștine sunt prezentate multe evenimente care au avut loc în Ierusalim în această perioadă. Isus nu s-a născut la Ierusalim, ci într-o localitate din apropiere, în Betleem, „orașul lui David” (Lu 2:10, 11). Totuși, când astrologii au adus mai târziu vestea despre nașterea „regelui iudeilor”, Irod și „tot Ierusalimul împreună cu el” s-au tulburat (Mt 2:1-3). Atunci Irod a dat infama poruncă de a fi uciși toți băiețeii din Betleem; la scurt timp, din câte se pare în anul 1 î.e.n., Irod a murit. (Vezi IROD 1.) La tron i-a succedat fiul său Arhelaus, care a devenit conducător al Ierusalimului și al Iudeii, precum și al altor regiuni. Mai târziu, Roma l-a înlăturat pe Arhelaus de la tron din cauza nelegiuirilor lui. Începând de atunci, la Ierusalim au domnit numai guvernatori numiți direct de Roma, cum a fost și Ponțiu Pilat în timpul serviciului pământesc al lui Isus (Lu 3:1).

După 40 de zile de la nașterea sa, Isus a fost dus la Ierusalim și prezentat la templu ca întâiul născut al Mariei. Simeon și Ana, amândoi înaintați în vârstă, s-au bucurat să-l vadă pe promisul Mesia, iar Ana le-a vorbit despre el „tuturor celor care așteptau eliberarea Ierusalimului” (Lu 2:21-38; compară cu Le 12:2-4). Biblia nu spune de câte ori a mai fost Isus la Ierusalim în perioada copilăriei sale. Ea consemnează o singură vizită, făcută când Isus avea 12 ani. Cu acea ocazie, el a purtat o discuție cu învățătorii națiunii la templu, ‘în casa Tatălui săuʼ, în orașul ales de Tatăl său (Lu 2:41-49).

După botez, pe parcursul celor trei ani și jumătate de activitate, Isus a mers cu regularitate la Ierusalim. Cu siguranță, el a fost la Ierusalim cu ocazia celor trei sărbători anuale la care toți bărbații evrei aveau obligația să participe (Ex 23:14-17). Însă, în cea mai mare parte a timpului, el nu a stat în Ierusalim, ci a predicat și a predat în alte regiuni ale țării, îndeosebi în Galileea.

În afară de zona templului, unde Isus a predat deseori, puține locuri din Ierusalim sunt menționate în legătură cu activitatea lui Isus. Se crede că bazinul Betzata, cu cele cinci colonade (Ioa 5:2), este bazinul descoperit la nord de templu. (Vezi BETZATA.) Este posibil ca Bazinul Siloam din secolul I să fie un bazin descoperit recent în partea sudică a Văii Tyropoeon, care este alimentat cu apă din izvorul Ghihon, printr-un canal (Ioa 9:11; IMAGINE, vol. 2, p. 950, engl.). Mai multe locuri din Ierusalim sunt menționate doar în relatarea despre ultima vizită a lui Isus în acest oraș (HARTĂ, vol. 2, p. 742, engl.; IMAGINI, vol. 2, p. 743, engl.).

În 33 e.n., cu șase zile înainte de sărbătoarea Paștelui, Isus a mers în Betania, care se afla pe versantul estic al Muntelui Măslinilor. În ziua următoare, în 9 nisan, călare pe un măgăruș, el s-a îndreptat spre Ierusalim ca rege uns de Iehova, împlinind astfel profeția din Zaharia 9:9 (Mt 21:1-9). În timp ce cobora de pe Muntele Măslinilor, Isus s-a oprit, a privit orașul și a plâns pentru el. Atunci a prezis în termeni descriptivi asedierea și pustiirea lui (Lu 19:37-44). Când a intrat în Ierusalim, probabil printr-o poartă din zidul estic, „tot orașul s-a pus în mișcare”, întrucât veștile se răspândeau repede în acest oraș relativ mic (Mt 21:10).

Isus a petrecut zilele rămase până la Paște în Ierusalim, seara întorcându-se în Betania (Lu 21:37, 38). În acele zile, el i-a alungat din zona templului pe negustori (Mt 21:12, 13), așa cum făcuse cu aproximativ trei ani mai înainte (Ioa 2:13-16). În 11 nisan, el a urcat cu patru dintre discipolii săi pe Muntele Măslinilor, de unde se puteau vedea orașul și templul. Atunci Isus a făcut importanta profeție referitoare la distrugerea Ierusalimului, la prezența sa și la ‘încheierea sistemuluiʼ (Mt 24; Mr 13; Lu 21). În 13 nisan, Petru și Ioan au făcut pregătiri pentru masa de Paște într-o cameră de sus din Ierusalim. În acea seară (începutul zilei de 14 nisan), Isus a ținut acolo Paștele cu apostolii săi. După ce a discutat cu ei, au ieșit din oraș, au trecut „dincolo de torentul de iarnă al Chedronului” și au mers în grădina numită Ghetsimani, aflată pe versantul Muntelui Măslinilor (Mt 26:36; Lu 22:39; Ioa 18:1, 2). „Ghetsimani” înseamnă „Presă de ulei”, iar pe versantul muntelui există și astăzi măslini seculari. Însă, în ce privește locul exact unde s-a aflat grădina, nu se pot face decât presupuneri. (Vezi GHETSIMANI.)

În acea noapte, Isus a fost arestat și dus la Ierusalim, la preoții Ana și Caiafa și apoi în fața Sanhedrinului pentru a fi judecat (Mt 26:57–27:1; Ioa 18:13-27). În zori, el a fost dus de acolo la Pilat, la „palatul guvernatorului” (Mt 27:2; Mr 15:1, 16), și apoi la Irod Antipa, care în acea perioadă se afla și el în Ierusalim (Lu 23:6, 7). În cele din urmă, Isus a fost dus din nou la Pilat pentru judecata finală, în locul numit „Pardoseala de Piatră”, în ebraică „Gabata” (Lu 23:11; Ioa 19:13; vezi PARDOSEALA DE PIATRĂ).

Isus a fost țintuit pe stâlp într-un loc numit „Golgota”, care înseamnă „[Locul] Craniu[lui]” (Mt 27:33-35; Lu 23:33). Deși se știe că se afla în afara zidurilor Ierusalimului, probabil spre nord, locul nu poate fi identificat cu certitudine. (Vezi GOLGOTA.) La fel de incertă rămâne și identificarea locului unde a fost înmormântat (IMAGINI, vol. 2, p. 948, engl.).

Potrivit tradiției, „terenul olarului”, cumpărat cu arginții pe care Iuda li i-a aruncat înapoi preoților și folosit pentru îngroparea străinilor (Mt 27:5-7), este identificat cu un loc aflat pe partea sudică a Văii lui Hinom, în apropiere de confluența acestei văi cu valea Chedron. În această zonă există multe morminte. (Vezi AKELDAMA.)

În perioada apostolilor. După învierea sa, Isus le-a poruncit discipolilor să nu părăsească un timp Ierusalimul (Lu 24:49; Fa 1:4). Ei urmau să înceapă aici să predice căința pentru iertarea păcatelor în numele lui Cristos (Lu 24:46-48). După zece zile de la înălțarea sa la cer, discipolii, adunați într-o cameră de sus din Ierusalim, au fost unși cu spirit sfânt (Fa 1:13, 14; 2:1-4). La Ierusalim veniseră în număr mare evrei și prozeliți de pe tot cuprinsul Imperiului Roman pentru a participa la sărbătoarea Penticostei. Datorită mărturiei depuse de creștinii plini de spirit, s-au botezat mii de noi discipoli. Întrucât acum mii de persoane predicau despre credința creștină, nu este deloc surprinzătoare reacția conducătorilor religioși, care au spus plini de furie: „Iată că ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră” (Fa 5:28). Lucrarea lor de mărturie a avut și mai multă forță datorită miracolelor înfăptuite, cum a fost vindecarea ologului care cerșea la „poarta templului numită Frumoasă”, probabil poarta de la est a Curții Femeilor (Fa 3:2, 6, 7).

Chiar și după ce lucrarea de mărturie s-a extins în afara Ierusalimului, ajungând până „în Samaria și până în cea mai îndepărtată parte a pământului” (Fa 1:8), corpul de guvernare al congregației creștine a rămas la Ierusalim. În scurt timp, din cauza persecuției, „toți, cu excepția apostolilor, s-au împrăștiat în regiunile Iudeii și ale Samariei” (Fa 8:1; compară cu Ga 1:17-19; 2:1-9). Unii apostoli și discipoli au fost trimiși din Ierusalim în alte locuri, de exemplu în Samaria, ca să ajute grupurile de credincioși nou-formate (Fa 8:14; 11:19-22, 27). Când a făcut prima vizită la Ierusalim după ce a devenit creștin, Saul din Tars (Pavel) a înțeles că trebuia să plece cât mai repede din oraș deoarece unii căutau să-l omoare (Fa 9:26-30). Au fost însă și perioade de liniște (Fa 9:31). În Ierusalim, Petru a informat adunarea creștină că Dumnezeu accepta ca slujitori ai săi și oameni din națiuni. Tot aici s-a reglementat problema circumciziei, precum și alte chestiuni importante (Fa 11:1-4, 18; 15:1, 2, 22-29; Ga 2:1, 2).

Isus numise Ierusalimul orașul ‘care-i omoară pe profeți și-i ucide cu pietre pe cei trimiși la elʼ (Mt 23:37; compară cu vers. 34-36). Deși mulți dintre locuitorii Ierusalimului au manifestat credință în Fiul lui Dumnezeu, orașul ca întreg a persistat în conduita lui rea. Din acest motiv, ‘casa i-a fost părăsităʼ (Mt 23:38). În 66 e.n., din cauza unei revolte a evreilor, armatele romane conduse de Cestius Gallus au venit împotriva orașului, l-au înconjurat și au pătruns până la zidurile templului. Pe neașteptate însă, Cestius Gallus s-a retras, aparent fără motiv. Lucrul acesta le-a permis creștinilor să acționeze conform instrucțiunilor date de Isus: „Atunci cei din Iudeea să fugă la munți, cei din oraș să iasă din el și cei de la țară să nu intre în el” (Lu 21:20-22). Potrivit lui Eusebiu (Istoria bisericească, III, V, 3), creștinii au fugit din Ierusalim și din întregul ținut al Iudeii într-un oraș din Pereea, numit Pella.

La fel cum se întâmplase spre sfârșitul domniei lui Zedechia (când babilonienii se retrăseseră temporar pentru a lupta cu egiptenii), Ierusalimul a avut parte doar de un scurt răgaz după retragerea armatelor romane. În 70 e.n., sub conducerea generalului Titus, romanii au revenit în număr și mai mare și au început să asedieze orașul, care era acum plin de oameni veniți să celebreze Paștele. Ei au ridicat valuri de pământ și au construit de jur împrejurul Ierusalimului o palisadă pentru ca nimeni să nu poată fugi din oraș nici ziua, nici noaptea. Acest detaliu fusese profețit de Isus (Lu 19:43). În interiorul zidurilor orașului, facțiunile rivale se luptau între ele, iar cei care erau prinși încercând să fugă din oraș erau uciși ca trădători. O mare parte din rezerva de hrană a fost distrusă. Josephus, cel ce a consemnat aceste informații, spune că foametea a devenit atât de mare, încât oamenii au ajuns să mănânce paie și piele, iar unii chiar să-și mănânce propriii copii. (Compară cu Pln 2:11, 12, 19, 20; De 28:56, 57.) Cu toate acestea, conducătorii orașului au respins cu încăpățânare orice propunere de pace făcută de Titus.

În cele din urmă, romanii au trecut la spargerea sistematică a zidurilor și au invadat orașul (IMAGINE, vol. 2, p. 752, engl.). Contrar ordinelor date, templul a fost incendiat și devastat. Potrivit lui Josephus, acest lucru s-a întâmplat chiar în ziua în care, cu secole mai înainte, Nebucadnețar distrusese primul templu. De asemenea, Josephus spune că au fost incendiate și arhivele în care erau păstrate listele genealogice pe familii și triburi, pe baza cărora se stabileau linia de descendență și drepturile de moștenire (Războiul iudeilor, VI, IV, 5; II, XVII, 6; VI, VI, 3). De atunci, apartenența la tribul mesianic al lui Iuda sau la tribul preoțesc al lui Levi nu a mai putut fi stabilită pe temei legal.

În doar 4 luni și 25 de zile – din 3 aprilie până în 30 august 70 e.n. –, Ierusalimul a fost cucerit. Astfel, necazul, deși cumplit, n-a durat decât foarte puțin. Unul dintre factorii ce au determinat cucerirea rapidă a Ierusalimului a fost, fără îndoială, atitudinea și acțiunile iraționale ale evreilor din oraș. Josephus consemnează că atunci au fost uciși 1 100 000 de evrei. Au existat însă și supraviețuitori. Nouăzeci și șapte de mii de evrei au fost luați prizonieri, mulți dintre ei fiind trimiși ca sclavi în Egipt ori sfârșind uciși de sabie sau de animale sălbatice în arenele din provinciile romane. Și acest aspect a constituit împlinirea unei profeții! (De 28:68)

Orașul a fost dărâmat în întregime. Romanii n-au lăsat decât turnurile de la palatul lui Irod și o porțiune a zidului de vest, ca să fie o mărturie pentru generațiile următoare că puternicul sistem de apărare al orașului n-a fost de niciun folos. Josephus afirmă că soldații „au făcut una cu pământul restul zidului împrejmuitor astfel încât eventualii vizitatori ai regiunii să nu aibă niciun motiv să-și închipuie că aici au locuit vreodată ființe omenești” (Războiul iudeilor, VII, I, 1). Un relief de pe Arcul lui Titus din Roma îi înfățișează pe soldații romani ducând vase sacre de la templul distrus. (Compară cu Mt 24:2; IMAGINE, vol. 2, p. 752, engl.)

Perioade ulterioare. Ierusalimul a rămas practic pustiu până în jurul anului 130 e.n., când împăratul Adrian a dat ordin să se construiască un oraș nou, numit Aelia Capitolina. Aceasta a dus la o revoltă a evreilor, condusă de Bar Kokba (132-135 e.n.). Revolta a avut succes un timp, dar în cele din urmă a fost reprimată. Timp de aproape două secole, evreilor nu le-a fost permis accesul în orașul construit de romani. În secolul al IV-lea, Elena, mama lui Constantin cel Mare, a vizitat Ierusalimul. La inițiativa ei, s-a început identificarea multor așa-numite locuri sfinte și sanctuare. Mai târziu, orașul a fost cucerit de musulmani. Astăzi, pe Muntele Templului se află două edificii islamice: Domul Stâncii (pe locul unde s-a aflat templul sau în apropiere) și moscheea el-Aqsa. Domul Stâncii a fost construit spre sfârșitul secolului al VII-lea de califul ʽAbd al-Malik ibn Marwan. Deși este numit și moschee, el este mai degrabă un sanctuar. Moscheea el-Aqsa, aflată la sud de Domul Stâncii, a fost construită în secolul al VIII-lea, dar supusă unei reconstrucții majore în secolul al XI-lea.

Pentru mai multe informații privitoare la locuri geografice care au legătură cu Ierusalimul, vezi articolele: CHEDRON (VALE), EN-ROGHEL, MACTEȘ, MUNTELE MĂSLINILOR, OFEL, SION și TEMPLU.

Însemnătatea orașului. Ierusalimul a fost mai mult decât capitala unei națiuni. A fost singurul oraș de pe pământ unde Iehova Dumnezeu și-a pus numele (1Re 11:36). După ce aici a fost adusă arca legământului, care simboliza prezența lui Dumnezeu, și mai ales după ce a fost construit templul, sau casa lui Dumnezeu, Ierusalimul a devenit în sens simbolic ‘locuințaʼ, sau ‘locul de odihnă’, al lui Iehova (Ps 78:68, 69; 132:13, 14; 135:21; compară cu 2Sa 7:1-7, 12, 13). De asemenea, întrucât regii din linia davidică erau unși de Dumnezeu și stăteau pe „tronul lui Iehova” (1Cr 29:23; Ps 122:3-5), Ierusalimul însuși a fost numit „tronul lui Iehova”. Triburile și națiunile care se îndreptau spre Ierusalim în semn de recunoaștere a suveranității lui Dumnezeu se adunau, de fapt, „pentru numele lui Iehova” (Ier 3:17; Ps 122:1-4; Is 27:13). Cei care erau ostili Ierusalimului sau luptau împotriva lui se opuneau, în realitate, suveranității lui Dumnezeu. Și era de așteptat să existe o astfel de ostilitate, având în vedere profeția din Geneza 3:15.

Prin urmare, Ierusalimul reprezenta sediul conducerii divin instituite, ce prefigura Regatul lui Dumnezeu. De aici ‘ieșeauʼ legea lui Dumnezeu, cuvântul său și binecuvântările sale (Mi 4:2; Ps 128:5). Cei ce acționau pentru binele și pacea Ierusalimului acționau, de fapt, pentru realizarea scopului drept al lui Dumnezeu și pentru împlinirea voinței sale (Ps 122:6-9). Deși Ierusalimul era situat printre munții lui Iuda și, fără îndoială, oferea o imagine impresionantă, adevărata sa măreție și frumusețe proveneau din modul în care Iehova Dumnezeu îl onorase și îl glorificase, ca să fie „o coroană de frumusețe” pentru El (Ps 48:1-3, 11-14; 50:2; Is 62:1-7).

Întrucât în primul rând ființele inteligente îi aduc laude lui Iehova și îndeplinesc voința sa, Iehova acorda favoare orașului nu datorită edificiilor sale, ci datorită locuitorilor lui – conducători și supuși, preoți și popor (Ps 102:18-22; Is 26:1, 2). Când aceștia au fost fideli, onorând numele lui Iehova prin cuvinte și prin modul lor de viață, el a binecuvântat și a ocrotit Ierusalimul (Ps 125:1, 2; Is 31:4, 5). Însă, când majoritatea au adoptat o conduită apostată, Iehova n-a întârziat să-și arate dezaprobarea față de popor și față de regii acestuia. De aceea, Iehova și-a făcut cunoscută hotărârea de a respinge orașul care îl reprezentase (2Re 21:12-15; 23:27). El avea să înlăture „orice sprijin” din oraș, astfel că în Ierusalim avea să existe asuprire, răzvrătire în rândul tinerilor și lipsă de respect față de cei aflați în poziții de onoare. Ierusalimul avea să fie înjosit și să sufere o mare umilire (Is 3:1-8, 16-26). Totuși, la 70 de ani după ce a permis ca Ierusalimul să fie distrus de babilonieni, Iehova Dumnezeu a restabilit orașul și i-a redat frumusețea și bucuria, făcându-l din nou centrul închinării adevărate de pe pământ (Is 52:1-9; 65:17-19). Cu toate acestea, poporul și conducătorii lui s-au întors la calea lor apostată.

Iehova a ocrotit Ierusalimul până când l-a trimis pe Fiul său pe pământ. În acest oraș trebuiau să se împlinească profețiile mesianice (Is 28:16; 52:7; Za 9:9). Apostazia Israelului a atins apogeul când Mesia, Isus Cristos, a fost țintuit pe stâlp. (Compară cu Mt 21:33-41.) Această acțiune, inițiată de conducătorii națiunii și susținută de mase, a avut loc în Ierusalim, motiv pentru care Dumnezeu a respins complet și definitiv Ierusalimul, retrăgându-i privilegiul de a-l reprezenta. (Compară cu Mt 16:21; Lu 13:33-35.) Nici Isus, nici apostolii nu au prezis că Dumnezeu avea să mai restabilească Ierusalimul pământesc și templul după distrugerea pe care o decretase și care a avut loc în 70 e.n.

Totuși, numele „Ierusalim” a continuat să fie folosit ca simbol pentru ceva mult mai măreț decât orașul pământesc. Sub inspirație divină, apostolul Pavel a dezvăluit că există un alt Ierusalim, „Ierusalimul de sus”, pe care el l-a numit „mama” creștinilor unși (Ga 4:25, 26). Astfel, „Ierusalimul de sus” are calitatea de „soție” a lui Iehova Dumnezeu, care este Tată prin excelență și Dătător al vieții. Chiar și Ierusalimul pământesc, când a fost principalul oraș al națiunii alese a lui Dumnezeu, a fost prezentat ca o femeie căsătorită cu Dumnezeu, unită cu el prin legăturile sfinte ale unui legământ (Is 51:17, 21, 22; 54:1, 5; 60:1, 14). Orașul reprezenta astfel întreaga congregație de slujitori umani ai lui Dumnezeu. Prin urmare, „Ierusalimul de sus” trebuie să reprezinte întreaga congregație de ființe spirituale care îi slujesc cu loialitate lui Iehova.

Noul Ierusalim. În cartea inspirată Revelația, apostolul Ioan face referire la „noul Ierusalim” (Re 3:12). Ioan vede într-o viziune acest ‘oraș sfânt’, „care cobora din cer, de la Dumnezeu, pregătit ca o mireasă împodobită pentru soțul ei”. Lucrul acesta e prezentat în contextul viziunii despre „un cer nou și un pământ nou”. Despre „mireasă” se spune că e „soția Mielului” (Re 21:1-3, 9-27). Alte scrieri apostolice aplică același simbolism la congregația creștinilor unși (2Co 11:2; Ef 5:21-32). În Revelația, capitolul 14, „Mielul”, Cristos Isus, este înfățișat stând pe muntele Sion – un nume de asemenea asociat cu Ierusalimul (compară cu 1Pe 2:6) –, iar împreună cu el sunt 144 000 care au scris pe frunte numele său și numele Tatălui său (Re 14:1-5; vezi NOUL IERUSALIM).

Ierusalimul infidel. Întrucât Ierusalimul este menționat de multe ori în Scripturi ca fiind de condamnat, este clar că numai atunci când a fost fidel a simbolizat partea cerească a organizației lui Iehova și, în unele contexte, congregația creștinilor adevărați, „Israelul lui Dumnezeu” (Ga 6:16). Când a fost infidel, Ierusalimul a fost descris ca o prostituată și ca o femeie adulteră; orașul a ajuns asemenea amoriților și hetiților păgâni, sub stăpânirea cărora fusese odinioară (Eze 16:3, 15, 30-42). În această ipostază, orașul nu-i poate reprezenta decât pe apostați, care, asemenea unei ‘prostituateʼ, s-au dovedit infideli față de Dumnezeul ai cărui slujitori pretind că sunt (Iac 4:4).

Este clar deci că „Ierusalimul” e folosit ca simbol pentru diferite lucruri și, de aceea, pentru o înțelegere corectă trebuie să se țină cont de context. (Vezi TIMPURILE FIXATE ALE NAȚIUNILOR.)