Termenul grecesc parabolḗ (literalmente, „alăturare”) are un sens mai larg decât termenii „proverb” sau „parabolă” din limba română. Însă termenul „ilustrare” include și ideea unei „parabole” și, de multe ori, a unui „proverb”. Un „proverb” exprimă un adevăr printr-un limbaj expresiv, deseori metaforic; o „parabolă” (sau o „pildă”) este o povestire scurtă, de obicei ficțională, ce include o comparație sau o asemănare prin care se transmite un adevăr moral sau spiritual.

Din Matei 13:34, 35 reiese sensul mai larg cu care este folosit termenul parabolḗ în Scripturi. Aici Matei face referire la prezicerea potrivit căreia Isus avea să vorbească în „ilustrări” (NW), „pilde” (BC), „parabole” (TLN). În acest pasaj, evanghelistul citează din Psalmul 78:2, în care apare termenul ebraic mașál, tradus prin „proverbe”; ca echivalent al acestui termen ebraic, Matei folosește termenul grecesc parabolḗ. Așa cum reiese din sensul literal al acestui termen, parabolḗ era o metodă de a preda sau de a comunica o idee, o modalitate de a explica un lucru ʻașezându-l lângă’ altul asemănător. (Compară cu Mr 4:30.) Majoritatea traducerilor din limba română redau acest termen grecesc prin „parabolă” sau „pildă”. Însă această redare nu transmite întotdeauna pe deplin sensul termenului grecesc.

De exemplu, cei mai mulți traducători au considerat necesară folosirea altor termeni decât „parabolă”, în versetele din Evrei 9:9 și 11:19. În primul verset, tabernacolul, sau cortul, folosit de israeliți în pustiu, este numit de apostolul Pavel „o ilustrare [parabolḗ; «simbol», NW; «asemănare», BC] pentru timpul fixat” (Rbi-8-E). În al doilea verset, apostolul spune că Avraam l-a primit pe Isaac din morți „în mod ilustrativ”(Rbi-8-E) (en parabolēí; „vorbind figurativ”, BF; „în mod simbolic”, NW). Având în vedere aceste aspecte, pentru a păstra consecvența, termenul mai general „ilustrare” este folosit deseori pentru a reda grecescul parabolḗ.

Un alt termen înrudit este „alegoria” (gr. allēgoría), o metaforă dezvoltată, în care o serie de acțiuni sunt simboluri ale altor acțiuni, iar personajele reprezintă deseori tipologii sau personificări. În Galateni 4:24, Pavel folosește verbul grecesc allēgoréō (a alegoriza), când vorbește despre Avraam, Sara și Agar, iar unele traduceri îl redau prin expresii precum: „sunt o alegorie” (BF), „sunt spuse ca alegorie” (BVA), „au un sens simbolic” (NW).

Apostolul Ioan a folosit termenul paroimía cu sensul de „pildă” (Ioa 10:6; 16:25, 29), redat în diferite traduceri prin „asemănare”, „limbaj figurativ”, „parabolă”, „proverb” sau „pildă”. (KJ, BN, BF, NW) Apostolul Petru a folosit același termen cu referire la „proverbul” despre câinele care se întoarce la vărsătura lui și scroafa care se întoarce să se tăvălească în mocirlă. (2Pe 2:22)

Eficiență. Ilustrările sau parabolele sunt metode de predare eficiente din cel puțin cinci motive: 1) Ilustrările captează și mențin atenția; puține lucruri trezesc interesul cum o face prezentarea unei experiențe sau a unei povestiri. Cine nu cunoaște ilustrarea despre fiul risipitor sau despre oaia pierdută? 2) Ilustrările stimulează gândirea; unul dintre cele mai bune exerciții mentale este acela de a căuta sensul unei pilde, de a desprinde adevărurile abstracte ce se transmit prin ea. 3) Ilustrările trezesc emoții, sensibilizează conștiința și ating inima prin valoarea practică și aplicarea, de obicei evidentă, la situația ascultătorului. 4) Ilustrările se întipăresc în memorie; mai târziu, ascultătorul își poate aminti relatarea și o poate aplica. 5) Ilustrările își păstrează nealterat mesajul de-a lungul timpului, putând fi aplicate și înțelese în orice epocă. Dacă un termen își poate schimba înțelesul în timp, ilustrările explică lucrurile făcând referire la aspecte din viață și din natură. Acesta este un motiv pentru care adevărurile biblice sunt pe deplin înțelese și în prezent, așa cum erau înțelese și în perioada în care au fost scrise sau rostite.

Obiective. După cum s-a menționat deja, obiectivul principal al tuturor ilustrărilor este acela de a preda. Însă ilustrările din Biblie servesc și altor scopuri:

1) Uneori, pentru ca sensul deplin și profund al unei ilustrări să fie înțeles, iar inima să fie sensibilizată, trebuie făcute cercetări. Cei care nu îl iubesc pe Dumnezeu, ci manifestă doar un interes superficial și nu își doresc adevărul în inima lor, se descurajează și renunță. (Mt 13:13-15) Dumnezeu nu atrage la el astfel de persoane. Ilustrările i-au îndemnat pe cei umili să ceară mai multe explicații; cei mândri nu au făcut acest lucru. Isus a spus: „Cine are urechi să audă!. Deși majoritatea mulțimilor care l-au auzit pe Isus și-au văzut de drum, discipolii au venit la el și i-au cerut clarificări. (Mt 13:9, 36)

2) Prin intermediul ilustrărilor, adevărurile erau ascunse de cei care le-ar fi folosit în mod greșit și care doreau să-i prindă în capcană pe slujitorii lui Dumnezeu. Când fariseii i-au adresat lui Isus o întrebare-capcană, el le-a răspuns cu ilustrarea despre moneda pentru impozit și a concluzionat: „Dați deci Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Împotrivitorii au trebuit să tragă singuri concluziile, în timp ce discipolii lui Isus au înțeles cu claritate principiul neutralității care se desprindea din această ilustrare. (Mt 22:15-21)

3) Ascultătorul este lăsat să aplice singur principiile din ilustrare la propria persoană; prin urmare, chiar dacă ilustrarea constituie un avertisment sau o mustrare pentru el, ascultătorul este dezarmat, neavând motive să se răzbune pe cel care îi vorbește. Atunci când a fost criticat de farisei pentru că mânca la masă cu încasatorii de impozite și cu păcătoșii, Isus a răspuns: „Nu oamenii sănătoși au nevoie de doctor, ci bolnavii. Duceți-vă și învățați ce înseamnă: «Îndurare vreau, nu jertfă!». Pentru că n-am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși. (Mt 9:11-13)

4) Chiar și atunci când are menirea de a corecta pe cineva, o ilustrare poate înlătura prejudecățile din mintea ascultătorului. Astfel, ele nu îi întunecă judecata, iar ilustrarea se dovedește mai eficientă decât o afirmație directă. Un exemplu în acest sens este cel al lui David. El a fost receptiv la ilustrarea prin care profetul Natan l-a mustrat pentru păcatul legat de Bat-Șeba și Urie. (2Sa 12:1-14) Tot datorită unei ilustrări, răul rege Ahab a ajuns să admită, fără să-și dea seama, principiile pe care el însuși le-a încălcat prin cruțarea regelui sirian Ben-Hadad, un dușman al lui Dumnezeu, și să rostească o judecată prin care s-a condamnat singur. (1Re 20:34, 38-43)

5) Ilustrările pot motiva o persoană să acționeze într-un fel sau în altul, dezvăluind cine este ea în realitate, dacă este sau nu un slujitor adevărat al lui Dumnezeu. Când Isus a spus: „Cine se hrănește cu carnea mea și bea sângele meu are viață veșnică”, „mulți dintre discipolii săi s-au întors la lucrurile lăsate în urmă și nu mai mergeau cu el”. Astfel, Isus i-a îndepărtat pe cei care nu aveau o credință sinceră. (Ioa 6:54, 60-66)

Abordarea corectă a ilustrărilor. Ilustrările biblice au mai multe fațete. Ele prezintă și explică anumite principii, dar au deseori și un sens și o aplicare profetice. În plus, unele ilustrări au avut o însemnătate profetică pentru perioada în care au fost rostite sau la scurt timp după aceea, iar altele urmau să aibă o împlinire suplimentară, în viitorul îndepărtat.

Există două abordări greșite care pot împiedica pe cineva să înțeleagă ilustrările biblice. Una dintre ele este aceea de a considera toate ilustrările doar povești, exemple sau lecții frumoase. De pildă, unii consideră parabola despre fiul risipitor o simplă operă literară de calitate, iar ilustrarea despre omul bogat și Lazăr, un exemplu de răsplată și pedeapsă după moarte.

În acest sens, este demn de remarcat că, deși sunt inspirate din viața reală și fac referire la elemente din natură, ilustrările nu prezintă neapărat întâmplări petrecute în realitate. Chiar dacă unele ilustrări încep cu expresii precum „odată”, „un om avea”, „era un om” sau alte formulări asemănătoare, ilustrările biblice au fost concepute de vorbitor sub influența spiritului lui Dumnezeu și erau exact ceea ce ne spune și numele lor: ilustrări, sau parabole. (Ju 9:8; Mt 21:28, 33; Lu 16:1, 19) Despre Isus Cristos, Biblia afirmă: „Isus le-a spus mulțimilor toate aceste lucruri în ilustrări. Într-adevăr, nu le vorbea fără ilustrări”. (Mt 13:34; Mr 4:33, 34)

O altă abordare greșită a ilustrărilor constă în a le căuta o aplicare extrem de minuțioasă, în încercarea de a găsi un sens simbolic pentru fiecare detaliu al întâmplărilor relatate, forțând aplicări sau interpretări arbitrare.

Abordarea corectă a unei ilustrări presupune, în primul rând, lecturarea contextului și stabilirea împrejurărilor în care aceasta a fost rostită. Ne putem întreba: Care au fost condițiile și circumstanțele în care a fost ea prezentată? De exemplu, faptul că poporul Israel și conducătorii lui au fost numiți „popor al Gomorei” și „conducători despotici ai Sodomei” ne duce cu gândul la un popor care păcătuia grav împotriva lui Iehova. (Is 1:10; Ge 13:13; 19:13, 24) Rugăciunea psalmistului în care îi cere lui Iehova să le facă dușmanilor Lui și ai poporului Său „ca lui Madian”, ne amintește de înfrângerea completă a acelor asupritori ai poporului lui Dumnezeu, când peste 120 000 de bărbați au fost uciși. (Ps 83:2, 3, 9-11; Ju 8:10-12)

Apoi, este utilă cunoașterea Legii, a obiceiurilor, a uzanțelor și a particularităților lingvistice specifice perioadei respective. De exemplu, cunoașterea Legii ne ajută să înțelegem ilustrarea despre năvod. (Mt 13:47-50) Faptul de a ști că în acea perioadă, în Palestina, se plătea o taxă pentru pomii fructiferi, iar cei care nu dădeau rod erau tăiați, ne ajută să înțelegem de ce Isus a făcut să se usuce un smochin neroditor pentru a-l folosi într-o ilustrare. (Mt 21:18-22)

Nu în ultimul rând, aspectele unei ilustrări nu ar trebui interpretate arbitrar, prin prisma unor idei personale sau filozofice. Creștinilor li s-a dat următoarea regulă: „Nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu, în afară de spiritul lui Dumnezeu. Și noi nu am primit spiritul lumii, ci spiritul care vine de la Dumnezeu, ca să cunoaștem lucrurile care ne-au fost date cu bunăvoință de Dumnezeu. Și vorbim despre aceste lucruri nu prin cuvinte învățate de la înțelepciunea umană, ci prin cuvinte învățate de la spirit, explicând lucruri spirituale prin cuvinte spirituale”. (1Co 2:11-13)

Pentru a exemplifica aplicarea acestei reguli, ne putem referi la ilustrarea profetică din Revelația capitolul 6. Aici sunt menționați patru cai, dintre care primul este alb. (Re 6:2) Ce simbolizează el? Pentru a afla răspunsul, putem analiza alte pasaje biblice, precum și contextul. În Proverbe 21:31 citim: „Calul este pregătit pentru ziua luptei”. Albul este folosit deseori ca simbol al dreptății. Tronul de judecată al lui Dumnezeu este alb; armatele cerești sunt pe cai albi și sunt îmbrăcate în in fin, alb și curat. (Re 20:11; 19:14; compară cu Re 6:11; 19:8.) Așadar, putem trage concluzia că acel cal alb reprezintă un război drept.

Călărețul de pe calul negru are în mână o balanță, iar alimentele sunt cântărite. (Re 6:5, 6) Evident, aici este ilustrată foametea, deoarece în profeția lui Ezechiel despre foamete s-a spus: „Hrana pe care o vei mânca va fi cântărită . . . Și ei vor mânca plini de îngrijorare pâine cântărită și vor bea plini de groază apă măsurată”. (Eze 4:10, 16) Înțelegerea sensului simbolic pe care Biblia îl atribuie unor elemente – de pildă, animalelor menționate în ilustrări – ne poate fi de ajutor și ne poate aduce perspicacitate spirituală. (Vezi ANIMALE SIMBOLICE.)

Sensul multor ilustrări este prezentat chiar în Biblie, prin relatarea imediată a unor evenimente ce constituie împlinirea acelor ilustrări. Două exemple în acest sens sunt: ilustrarea în care Ezechiel face o trecere prin zid și iese prin ea cu fața acoperită (Eze 12:1-16; 2Re 25:1-7, 11; Ier 52:1-15) și ilustrarea în care Avraam încearcă să-l jertfească pe Isaac, însă îl primește înapoi datorită intervenției lui Dumnezeu. Aceste ilustrări au fost prezentate prin acțiuni reale, întreprinse în scop ilustrativ. (Ge 22:9-13; Ev 11:19) Alte ilustrări, în special multe dintre cele rostite de Isus Cristos, sunt explicate ulterior chiar de el. În numeroase cazuri, ilustrările biblice pot fi înțelese mai bine în lumina evenimentelor actuale care constituie împlinirea lor.

În Scripturile ebraice. Sub îndrumarea spiritului lui Iehova, profeții și scriitorii evrei ai Bibliei au consemnat numeroase ilustrări eficiente. În cartea biblică Geneza este folosit un limbaj ilustrativ când se prezintă promisiunea lui Iehova conform căreia sămânța lui Avraam se va înmulți „ca stelele cerurilor și ca firele de nisip de pe țărmul mării”. (Ge 22:15-18) Pentru a scoate în evidență condițiile deplorabile în care au ajuns locuitorii din Iuda din cauza păcatului, Iehova l-a impulsionat pe Isaia să compare starea lor cu o boală dezgustătoare și să spună: „Tot capul vă este bolnav și toată inima vă este fără vlagă . . . Răni, vânătăi și plăgi deschise – n-au fost nici stoarse, nici pansate și nici calmate cu ulei”. (Is 1:4-6) Iehova i-a transmis mesaje profetice regelui Nebucadnețar prin intermediul unor viziuni în care apăreau un chip uriaș și un copac impunător, iar Daniel a văzut anumite guverne umane reprezentate prin animale. (Da cap. 2, 4, 7)

Profeții s-au referit deseori la o persoană sau la un grup de persoane folosind cuvinte sau expresii cu sens metaforic, pentru a sugera anumite trăsături ale acestora. De exemplu, Iehova este descris drept „Stânca lui Israel”, „stânca” și „fortăreața”, pentru a transmite ideea că Dumnezeu este o sursă permanentă de ocrotire. (2Sa 23:3; Ps 18:2) Iuda este numit „un pui de leu” (Ge 49:9), iar despre asirieni se spune că au fost „nuiaua” mâniei lui Dumnezeu. (Is 10:5)

Deseori profeții au pus în scenă mesajul pe care îl aveau de transmis, amplificând astfel impactul cuvintelor rostite. Ieremia a prezis nenorocirea ce avea să vină peste Ierusalim și a sfărâmat un urcior în fața adunării bătrânilor poporului și a preoților, pentru a da forță cuvintelor sale. El a prezis și că diverse națiuni îi vor sluji Babilonului, iar pentru a ilustra acest lucru le-a trimis regilor lor juguri și legături. (Ier cap. 19, 27) Isaia a umblat gol și desculț pentru a le arăta israeliților că în același mod aveau să fie duși în exil egiptenii și etiopienii, la care ei căutau ajutor. (Is 20) Pentru a ilustra asedierea iminentă a Ierusalimului, Ezechiel a gravat pe o cărămidă imaginea Ierusalimului, a construit un meterez de asediu împotriva acesteia, a pus o placă de fier între el și reprezentarea gravată a orașului și s-a culcat pe o parte cu fața spre ea. (Eze 4)

Uneori, ideea ce trebuia transmisă era accentuată prin prezentarea unor apologuri. Iotam s-a folosit de această metodă pentru a le arăta proprietarilor de terenuri din Sihem că au fost nesăbuiți când l-au ales ca rege pe Abimelec, un om atât de josnic. (Ju 9:7-20) În cartea Ezechiel, o relatare despre două acvile și o viță-de-vie ilustrează legăturile regatului lui Iuda cu Babilonul și Egiptul. (Eze 17) Ezechiel s-a folosit de exemplul a două surori care au devenit prostituate, Ohola și Oholiba, pentru a ilustra conduita Samariei (regatul celor zece triburi ale lui Israel) și a Ierusalimului (Iuda). (Eze 23)

Ilustrările amintite mai sus sunt doar câteva dintre numeroasele ilustrări consemnate în Scripturile ebraice. De fapt, fiecare profet și scriitor al Bibliei a folosit ilustrări. Unele ilustrări le-au fost transmise direct de Dumnezeu, prin intermediul unor viziuni, în mod verbal sau prin realități concrete, cum a fost tabernacolul, care a fost numit „un simbol” („o ilustrare; o parabolă”, n.s.). (Ev 9:9)

În Scripturile grecești. Și Scripturile grecești abundă în ilustrări pline de culoare. Despre Isus Cristos s-a spus: „Niciun om n-a mai vorbit vreodată așa”. Dintre toți oamenii care au trăit vreodată pe pământ, el a dispus de cea mai vastă cunoștință. (Ioa 7:46) Prin el au fost create de Dumnezeu toate lucrurile. (Ioa 1:1-3; Col 1:15-17) El cunoștea în detaliu toată creația. De aceea, comparațiile sale au fost cele mai potrivite, iar modul în care a descris el sentimentele umane reflecta o înțelegere profundă a acestora. Isus se asemăna cu înțeleptul din vechime care a spus: „Pe lângă faptul că a devenit înțelept, convocatorul a continuat și să-i învețe pe oameni cunoștința; el a meditat și a cercetat atent și a pus în ordine multe proverbe. Convocatorul s-a străduit să găsească cuvinte plăcute și să scrie întocmai cuvintele adevărului”. (Ec 12:9, 10)

Isus i-a numit în mod potrivit pe discipolii săi „sarea pământului” și „lumina lumii” (Mt 5:13, 14) și i-a îndemnat să ʻse uite atent la păsările cerului’ și ʻsă învețe de la crinii câmpului’. (Mt 6:26-30) El s-a asemănat pe sine cu un păstor dispus să moară pentru oile sale. (Ioa 10:11-15) Ierusalimului i-a adresat următoarele cuvinte: „De câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi, cum își adună cloșca puii sub aripi! Dar voi n-ați vrut!”. (Mt 23:37) Pe conducătorii religioși ipocriți, el i-a numit ʻcălăuze oarbe, care strecoară țânțarul, dar înghit cămila’. (Mt 23:24) Referitor la cineva care îi face pe alții să se poticnească, Isus a spus: „Ar fi mai bine pentru el să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie aruncat în mare”. (Lu 17:1, 2)

Unele dintre ilustrările lui Isus au fost scurte, concise, asemănătoare proverbelor din Scripturile ebraice. Însă de cele mai multe ori, ele au fost mai lungi, având dimensiuni și caracteristici asemănătoare povestirilor. De regulă, ilustrările lui Isus au fost inspirate din natură, din obiceiuri cotidiene, din unele evenimente sau situații posibile și din întâmplări recente bine cunoscute de ascultătorii săi.

Câteva dintre cele mai cunoscute ilustrări ale lui Isus. În continuare, vor fi prezentate detalii despre contextul a 30 de ilustrări folosite de Isus Cristos în timpul serviciului său pământesc și consemnate de scriitorii evangheliilor:

1) Cei doi datornici (Lu 7:41-43). Din contextul parabolei despre cei doi datornici (Lu 7:36-40, 44-50), dintre care unul avea o datorie de zece ori mai mare ca a celuilalt, putem afla scopul și aplicarea ei.

În timp ce lua masa în casa lui Simon, Isus a prezentat această ilustrare ca urmare a atitudinii gazdei sale față de femeia care a intrat și i-a uns picioarele lui Isus cu ulei parfumat. Prezența unor astfel de musafiri nepoftiți nu era ceva neobișnuit, deoarece se pare că uneori, în încăperea unde se lua masa, puteau intra persoane neinvitate, care stăteau pe margine, lângă perete, și conversau cu cei ce erau întinși la masă în mijlocul încăperii. Isus a făcut o aplicare potrivită a situației celor doi datornici, scoțând în evidență faptul că Simon nu îndeplinise gesturile obișnuite de amabilitate ale unei gazde față de musafirul ei: nu i-a oferit lui Isus apă pentru picioare, nu l-a întâmpinat cu o sărutare și nu i-a uns capul cu ulei. Însă acea femeie cu multe păcate arătase mai multă iubire și ospitalitate față de Isus, deși nu ea era gazda. Atunci el i-a spus femeii: „Păcatele îți sunt iertate”.

2) Semănătorul (Mt 13:3-8; Mr 4:3-8; Lu 8:5-8). Această ilustrare nu conține indicii cu privire la interpretarea ei, însă este clar explicată în Matei 13:18-23, Marcu 4:14-20 și Luca 8:11-15. Atenția se concentrează pe factorii care influențează solul (inima) și pe lucrurile care pot împiedica sămânța (cuvântul despre Regat) să crească.

În acea vreme existau mai multe modalități de a semăna semințele. O practică obișnuită era ca semănătorul să ducă un sac cu sămânță atârnat de umăr și legat în jurul taliei; alții își făceau o traistă pentru sămânță îndoindu-și marginile veșmântului. Ei împrăștiau sămânța cu mâna în timp ce mergeau. Sămânța era acoperită cât mai repede, înainte să fie luată de ciori și de corbi. Păsările culegeau sămânța căzută pe cărările lăsate de agricultor între porțiunile arate sau pe terenul bătătorit de la marginea drumului. ʻLocurile stâncoase’ nu erau porțiuni de sol în care existau pe alocuri câteva pietre, ci erau suprafețe stâncoase acoperite cu puțin pământ; în Luca 8:6 citim că sămânța a căzut „pe stâncă”. Plantele care răsar din aceste semințe se ofilesc repede la soare. Probabil că și solul cu spini a fost arat, însă deoarece nu a fost curățat de buruieni, spinii au crescut la loc și au înăbușit semințele proaspăt semănate. Cantitățile recoltate de pe urma semințelor care au dat rod – o sută, șaizeci și treizeci – se încadrează în limite realiste. Ascultătorii lui Isus erau familiarizați cu semănatul și cu diferitele tipuri de sol.

3) Neghina în mijlocul grâului (Mt 13:24-30). Isus explică această ilustrare în Matei 13:36-43, punând în contrast „grâul” („fiii regatului”) cu „neghina” („fiii celui rău”).

Semănarea neghinei într-un câmp semănat deja cu grâu era un act de dușmănie care nu le era străin locuitorilor Orientului Mijlociu. Este posibil ca „neghina” la care se face referire în ilustrare să fie sălbăția (Lolium temulentum), o plantă otrăvitoare a cărei toxicitate se crede că provine de la fungii ce se dezvoltă în semințele ei. Până ajunge la maturitate, această plantă seamănă foarte mult cu grâul, însă apoi se deosebește ușor. Dacă este consumată poate provoca amețeli și, în anumite situații, chiar moartea. Chiar dacă neghina putea fi identificată, ea nu putea fi smulsă înainte de seceriș fără a pierde o parte din grâu, deoarece rădăcinile lor erau întrepătrunse.

4) Grăuntele de muștar (Mt 13:31, 32; Mr 4:30-32; Lu 13:18, 19). Biblia menționează subiectul acestei ilustrări, și anume „regatul cerurilor”. După cum reiese din alte pasaje, această expresie se poate referi la diferite aspecte legate de Regat. În acest caz, ilustrarea scoate în evidență două lucruri. În primul rând, creșterea uimitoare a mesajului despre Regat. În al doilea rând, protecția de care au parte cei ce acceptă mesajul.

Grăuntele de muștar este foarte mic, el putând fi folosit ca simbol pentru orice lucru de foarte mici dimensiuni. (Lu 17:6) Planta de muștar ajunsă la maturitate poate atinge o înălțime cuprinsă între 3 și 4,5 metri și are ramuri rezistente, devenind asemenea unui „pom”, cum a spus Isus. În mod asemănător, congregația creștină era foarte mică la început, la Penticosta din 33 e.n. Dar a crescut rapid în primul secol, iar în timpurile moderne, ramurile „pomului” crescut din sămânța de muștar s-au extins peste așteptări. (Is 60:22)

5) Plămădeala (Mt 13:33). Și subiectul acestei ilustrări este tot „regatul cerurilor”. Cele „trei măsuri mari” sunt trei sáta, adică trei sea, echivalentul a circa 22 de litri de făină. Prin comparație, cantitatea de plămădeală este mică, însă influențează tot aluatul. Ce aspect al Regatului este ilustrat astfel? Ca în cazul plămădelii, creșterea spirituală legată de Regat nu este vizibilă ochilor umani, dar este constantă și are loc pe tot pământul. La fel ca plămădeala dintr-o măsură mare de făină, predicarea despre Regat, ce are ca rezultat creșterea spirituală, s-a extins atât de mult, încât Regatul este acum predicat „până în cea mai îndepărtată parte a pământului”. (Fa 1:8)

6) Comoara ascunsă (Mt 13:44). Isus le-a prezentat această ilustrare doar discipolilor săi, nu și mulțimilor. (Mt 13:36) Așa cum se afirmă în ilustrare, subiectul ei este „regatul cerurilor”, care îi aduce bucurie celui ce îl găsește; el trebuie să facă schimbări în viață și să caute mai întâi Regatul, renunțând la orice altceva pentru acesta.

7) Negustorul care caută perle (Mt 13:45, 46). Această ilustrare le-a fost prezentată de Isus discipolilor săi. El aseamănă Regatul cerurilor cu o perlă scumpă, atât de valoroasă, încât negustorul își vinde toate bunurile pentru a o cumpăra.

Perlele sunt nestemate ce se găsesc în cochiliile stridiilor sau ale altor moluște. Totuși, nu toate perlele sunt „scumpe”; unele nu sunt albe și translucide, ci au o tentă gălbuie sau o nuanță întunecată ori nu sunt netede. În antichitate, locuitorii Orientului Mijlociu prețuiau mult perlele. În această ilustrare, negustorul căuta perle; el era capabil să înțeleagă valoarea inestimabilă a perlei găsite și era dispus să depună toate eforturile și să renunțe la orice altceva, pentru a o putea obține. (Compară cu Lu 14:33; Flp 3:8.)

8) Năvodul (Mt 13:47-50). Prin intermediul acestei ilustrări, Isus descrie o separare, sau o triere, a celor care nu sunt potriviți pentru Regatul cerurilor. Din versetul 49 aflăm că punctul culminant al împlinirii ilustrării are loc „la încheierea acestui sistem”.

Năvodul este o plasă confecționată din funii sau din frânghii de in, folosită pentru a captura peștii de pe fundul apelor. În năvod se pot aduna tot felul de pești. Ilustrarea putea fi ușor înțeleasă de discipolii lui Isus, unii dintre ei fiind pescari. Ei cunoșteau faptul că unii pești erau necorespunzători și trebuiau aruncați, deoarece nu aveau solzi și înotătoare, ceea ce îi făcea necurați și nepotriviți pentru consum conform Legii mozaice. (Le 11:9-12; De 14:9, 10)

9) Sclavul neîndurător (Mt 18:23-35). În Matei 18:21, 22 se arată de ce a făcut Isus această ilustrare, iar în versetul 35, care este aplicarea ei. Ea scoate în evidență cât de mici sunt datoriile semenilor noștri față de noi, în comparație cu datoria noastră față de Dumnezeu. Ilustrarea ne ajută să înțelegem cât de important este ca noi, niște oameni păcătoși cărora Dumnezeu le iartă o datorie enormă prin jertfa lui Cristos, să iertăm păcatele relativ neînsemnate ale semenilor noștri față de noi.

Un dinar era echivalentul salariului pentru o zi de muncă; așadar, datoria mai mică, de 100 de dinari, echivala cu aproximativ o treime din salariul pe un an. Datoria mai mare, de 10 000 de talanți de argint, era echivalentul a 60 de milioane de dinari, o sumă ce putea fi câștigată doar dacă cineva ar fi muncit câteva mii de vieți la rând. Înțelegem cât de mare era suma datorată regelui, dacă ne gândim că, în zilele lui Josephus, valoarea totală a impozitelor pe care le plăteau teritoriile Iudeea, Idumeea și Samaria, împreună cu câteva orașe, era, conform spuselor sale, 600 de talanți pe an; Galileea și Pereea plăteau împreună 200 de talanți. Isus însuși arată, în versetul 35, care este principiul transmis prin această parabolă: „Tot așa vă va face și Tatăl meu ceresc dacă nu veți ierta fiecare, din toată inima, pe fratele său”.

10) Bunul samaritean (Lu 10:30-37). Contextul din Luca 10:25-29 arată că ilustrarea a fost prezentată ca răspuns la întrebarea: „Cine este aproapele meu?”. Concluzia ilustrării este prezentată în versetele 36 și 37.

Drumul de la Ierihon la Ierusalim trecea printr-o regiune pustie și sălbatică, în care tâlharii atacau deseori. Problema era atât de serioasă, încât în cele din urmă, în acea zonă a fost amplasată o garnizoană, pentru a-i proteja pe călători. În secolul întâi, orașul Ierihon se afla la aproximativ 21 de kilometri E-NE față de Ierusalim. Pentru a arăta cine era „aproapele” față de care trebuia manifestată iubire potrivit prevederilor Legii, Isus a descris modul în care au reacționat un preot și un levit când au întâlnit un bărbat tâlhărit și lăsat pe jumătate mort. Preoții aveau responsabilitatea de a oferi jertfe la templul din Ierusalim, iar leviții îi ajutau. Samaritenii acceptau Legea consemnată în Pentateuh, însă iudeii nu îi tratau cu prietenie, ci evitau orice legătură cu ei. (Ioa 4:9) Iudeii îi disprețuiau foarte mult pe samariteni (Ioa 8:48); unii chiar îi blestemau în mod public în sinagogi și îl rugau zilnic pe Dumnezeu să nu le permită samaritenilor să aibă parte de viață veșnică. Uleiul și vinul erau deseori folosite în scop terapeutic, de aceea samariteanul le-a turnat pe rănile celui tâlhărit. Cei doi dinari oferiți de samaritean hangiului pentru îngrijirea rănitului echivalau cu salariul pentru două zile de muncă. (Mt 20:2)

11) Prietenul insistent (Lu 11:5-8). Ilustrarea face parte din răspunsul lui Isus la cererea discipolilor de a-i învăța cum să se roage. (Lu 11:1-4) Conform cuvintelor din versetele 9 și 10, ideea acestei ilustrări nu este că Dumnezeu se simte deranjat de cererile noastre, ci că el se așteaptă să continuăm să cerem.

Ospitalitatea este un punct forte al locuitorilor Orientului Mijlociu. Chiar dacă musafirul ajungea pe neașteptate la miezul nopții, probabil din cauza naturii imprevizibile a călătoriilor din acea vreme, gazda se simțea datoare să-i ofere de mâncare. Deoarece deseori era greu de stabilit cu exactitate câtă pâine trebuia coaptă pentru familie, împrumutul de la vecini era ceva obișnuit. În episodul prezentat în ilustrare, vecinul se culcase deja. Ținând cont că unele case, mai ales ale celor săraci, puteau avea o singură încăpere, cel dinăuntru își deranja toată familia dacă se trezea. De aceea, el a ezitat să îndeplinească cererea vecinului său.

12) Bogatul fără minte (Lu 12:16-21). Ilustrarea face parte din răspunsul dat de Isus unui bărbat care i-a cerut să judece o problemă legată de o moștenire. Versetul 15 prezintă ideea evidențiată prin această ilustrare: „Chiar dacă cineva are din belșug, viața lui nu depinde de lucrurile pe care le are”. Compară cu ceea ce le-a spus Isus mai departe discipolilor, începând cu versetul 22.

Legea prevedea ca fiul mai mare să primească două părți din toate bunurile tatălui. (De 21:17) Se pare că disputa a apărut din cauza ignorării acestei legi, motiv pentru care Isus a dat avertismentul cu privire la lăcomie.

13) Smochinul neroditor (Lu 13:6-9). Această ilustrare este prezentată de Isus spre sfârșitul anului 32 e.n., după trei ani de la botezul său. Cineva tocmai îi istorisise că Pilat a ucis câțiva galileeni. Isus a făcut referire și la moartea celor 18 persoane peste care se prăbușise turnul din Siloam și le-a spus oamenilor că vor fi cu toții distruși dacă nu se căiesc. (Lu 13:1-5) Apoi a rostit această ilustrare.

Era ceva obișnuit ca în vie să se planteze și smochini sau măslini, pentru a recolta ceva chiar și în anii nefavorabili producției de struguri. De obicei, arborii noi, crescuți din puieți, produceau cel puțin câteva smochine la vârsta de doi-trei ani. Cu siguranță, era relevantă paralela dintre cei trei ani menționați în ilustrare și cei trei ani care trecuseră de când Isus și-a început serviciul. Fiind un pom pentru care se plătea impozit, acel smochin era acum o povară și merita să fie tăiat.

14) O mare cină (Lu 14:16-24). În versetele de la 1 la 15 este descris contextul; fiind invitat la o masă, Isus i-a prezentat această ilustrare unui alt musafir care a spus: „Fericit este cel care mănâncă pâine în regatul lui Dumnezeu”.

Conform obiceiului, cei invitați dinainte la un ospăț erau anunțați când mâncarea era gata de servit. Cei care s-au eschivat să participe la această cină mare au preferat să se ocupe de alte lucruri, care în mod normal păreau rezonabile. Totuși, răspunsurile lor au arătat că nu își doreau cu adevărat să fie prezenți la ospăț și că nu îi acordau gazdei respectul cuvenit. Majoritatea celor invitați mai târziu – săracii, infirmii, șchiopii, orbii și cei aduși ultimii la cină – erau persoane considerate în general nedemne. (Compară cu v. 13.)

15) Oaia pierdută (Lu 15:3-7). Din Luca 15:1, 2 aflăm că Isus a făcut această ilustrare deoarece fariseii și scribii au murmurat când Isus i-a primit cu căldură pe păcătoși și pe încasatorii de impozite. În Matei 18:12-14 este consemnată o ilustrare asemănătoare folosită cu altă ocazie.

Evreii îi priveau cu ură și dispreț pe încasatorii de impozite, mai ales pe cei evrei, deoarece se ocupau cu strângerea impozitelor pentru romani, pe care, de asemenea îi urau. Situația prezentată de Isus în ilustrarea despre oaia pierdută le era cunoscută ascultătorilor săi, fiind inspirată din viața lor cotidiană. O oaie pierdută este neajutorată; păstorul este cel care o caută pentru a o recupera. Bucuria produsă în cer de căința unui păcătos contrastează izbitor cu murmurele scribilor și ale fariseilor când văd interesul pe care Isus li-l arată păcătoșilor.

16) Drahma pierdută (Lu 15:8-10). În Luca 15:1, 2 se descrie contextul în care a fost prezentată această ilustrare, o continuare a celei despre oaia pierdută. Versetul 10 prezintă aplicarea ilustrării.

O drahmă echivala aproximativ cu plata pentru o zi de muncă. Însă, întrucât făcea parte dintr-un set de zece drahme, este posibil ca aceasta să fi avut o valoare specială, fiind poate o moștenire de familie sau parte a unui șirag folosit ca podoabă. Pentru a căuta drahma trebuia aprinsă o lampă, deoarece, în cazul în care exista o fereastră, aceasta era mică, iar lumina care pătrundea prin ea era de obicei slabă. Măturatul era de ajutor în această căutare, întrucât podeaua era de regulă din pământ.

17) Fiul risipitor (Lu 15:11-32). Fariseii și scribii murmurau deoarece Isus îi primea cu căldură pe încasatorii de impozite și pe păcătoși și mânca cu ei. Drept răspuns, Isus a făcut ilustrările despre oaia pierdută și despre drahma pierdută, iar apoi această parabolă.

Conform legii mozaice, fiul mai mic moștenea jumătate din cât moștenea fiul mai mare. (De 21:17) Așa cum fiul mai mic plecase într-o țară îndepărtată, încasatorii de impozite erau priviți ca și cum i-ar fi părăsit pe iudei pentru a le sluji romanilor. A fi constrâns să păzească niște porci era înjositor pentru un iudeu, deoarece, conform Legii, aceste animale erau necurate. (Le 11:7) Când s-a întors acasă, fiul cel mic a cerut să fie acceptat ca angajat, nu ca fiu. Un angajat nu se ridica nici măcar la statutul sclavilor, care făceau parte din casă, ci era considerat un străin plătit să muncească cu ziua din când în când. (Mt 20:1, 2, 8) Tatăl a cerut să i se aducă fiului său mai mic cea mai bună haină lungă. Aceasta nu era un simplu articol vestimentar, ci era, probabil, un veșmânt ornat cu multe broderii, de felul celui oferit unui oaspete de onoare. Este posibil ca inelul și sandalele să fi fost un simbol al demnității și al statutului de om liber.

18) Administratorul nedrept (Lu 16:1-8). În versetele 9-13 se arată ce lecție transmite această ilustrare. Administratorul este lăudat, nu pentru modul nedrept în care a acționat, ci pentru înțelepciunea lui practică.

Stăpânul l-a însărcinat pe administrator să se ocupe de afacerile sale, acordându-i multă încredere. (Ge 24:2; 39:4) În ilustrarea lui Isus, administratorul concediat a fost dat afară din casă, pierzându-și mijloacele de existență. Administratorul nu a câștigat bani din diminuarea datoriilor altora față de stăpânul său, însă și-a făcut astfel prieteni care îl puteau ajuta în viitor. O sută de bați de ulei sunt echivalentul a 2 200 L, iar o sută de cori de grâu sunt echivalentul a 22 000 L.

19) Bogatul și Lazăr (Lu 16:19-31). Din contextul prezentat în Luca 16:14, 15 aflăm că fariseii iubitori de bani care îl ascultau pe Isus își băteau joc de el. Însă Isus le-a spus: „Voi vă declarați drepți în fața oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaște inima. Pentru că ce este înălțat printre oameni este dezgustător în ochii lui Dumnezeu”.

Bogatul se îmbrăca în „purpură și in”, îmbrăcăminte asemănătoare cu cea purtată doar de prinți, de nobili și de preoți. (Es 8:15; Ge 41:42; Ex 28:4, 5) Această îmbrăcăminte era foarte scumpă. Hadesul, locul în care, conform ilustrării, a ajuns bogatul, este mormântul comun al omenirii. Din această parabolă nu reiese că Hadesul ar fi un loc cu foc învăpăiat, întrucât în Revelația 20:14 se afirmă că moartea și Hadesul sunt aruncate în „lacul de foc”. Așadar, bogatul a murit și a ajuns în Hades în sens figurat, despre moartea figurativă vorbindu-se și în alte pasaje biblice. (Lu 9:60; Col 2:13; 1Ti 5:6) Prin urmare, bogatul trecea prin chinuri învăpăiate în timp ce era mort în sens figurat, dar viu în realitate. În Cuvântul lui Dumnezeu, focul este folosit pentru a descrie mesajele Sale arzătoare de judecată (Ier 5:14; 23:29), iar prin anunțarea judecăților lui Dumnezeu, se spune că profeții Săi i-au „chinuit” pe dușmanii Lui și ai poporului Său. (Re 11:7, 10)

Numele Lazăr este forma grecească a numelui ebraic Eleazar, care înseamnă „Dumnezeu a ajutat”. Câinii care îi lingeau rănile lui Lazăr se pare că vagabondau pe străzi și se hrăneau cu hoituri, fiind considerați necurați. Faptul că Lazăr se afla în sânul lui Avraam indică o poziție privilegiată. (Compară cu Ioa 1:18.) Această figură de stil a fost inspirată din obiceiul oamenilor de a sta întinși la masă, astfel încât cineva se putea rezema pe pieptul unui prieten. (Ioa 13:23-25)

20) Sclavii netrebnici (Lu 17:7-10). Versetul 10 prezintă lecția transmisă prin această ilustrare.

Adesea, sclavii care lucrau pe câmpurile stăpânului îi pregăteau și cina. Pentru ei nu doar că era normal să mănânce abia după ce stăpânul lor termina de mâncat, dar chiar rivalizau pentru onoarea de a-l servi. Ei nu considerau aceasta o povară în plus, ci un lucru care i se cuvenea stăpânului.

21) Văduva și judecătorul (Lu 18:1-8). În versetul 1 se afirmă că ilustrarea este ʻdespre necesitatea de a ne ruga mereu și de a nu renunța’. Versetele 7 și 8 prezintă aplicarea ilustrării. Această ilustrare, în care se accentuează importanța rugăciunii, era potrivită mai ales în lumina ideilor prezentate în versetele 20-37 din capitolul precedent.

Se pare că judecătorul din ilustrare nu făcea parte din vreun tribunal evreiesc. În secolul întâi existau patru instanțe evreiești: 1) tribunalul satului, alcătuit din trei bărbați; 2) un tribunal alcătuit din șapte bătrâni ai satului; 3) instanțe inferioare, formate din 23 de membri, existente în Ierusalim și în orașele importante ale Palestinei; 4) Marele Sanhedrin, instanța supremă alcătuită din 71 de membri, care se afla la Ierusalim și avea autoritate peste întreaga națiune. (Vezi TRIBUNAL.) Însă judecătorul din ilustrare nu se încadrează în sistemul judiciar evreiesc, în care orice curte de judecată era formată din cel puțin trei bărbați; prin urmare, el trebuie să fi fost unul dintre judecătorii sau magistrații numiți de romani. Se spune clar că acestui judecător nu îi era teamă de Dumnezeu și că nu îi păsa de opinia publică. Ilustrarea nu spune că Dumnezeu se aseamănă cu judecătorul nedrept, ci mai degrabă îl pune pe Dumnezeu în contrast cu acesta. Dacă până și acest judecător acționează în cele din urmă cu dreptate, cu cât mai mult o va face Dumnezeu! Perseverența văduvei l-a determinat pe judecătorul nedrept să acționeze; și slujitorii lui Dumnezeu trebuie să persevereze în rugăciune. Ca răspuns la rugăciunile lor, Dumnezeu, care este drept, le va face dreptate.

22) Fariseul care se considera drept și încasatorul de impozite penitent (Lu 18:9-14). Contextul și obiectivul ilustrării sunt prezentate în versetele 9, respectiv 14.

Celor care mergeau să se roage la templu nu li se permitea să intre în Sfânta sau în Sfânta Sfintelor, ci doar în curțile dimprejur. Probabil, cei doi bărbați iudei stăteau în picioare în curtea exterioară, numită Curtea Femeilor. Fariseii erau mândri și se considerau drepți, privindu-i cu dispreț pe ceilalți. (Ioa 7:47, 49) Ei posteau de două ori pe săptămână, deși Legea mozaică nu cerea acest lucru. Se spune că zilele alese de ei pentru a posti erau zilele de piață, când în oraș erau mulți oameni, când în sinagogi se desfășurau slujbe religioase speciale și când tribunalul local se întrunea; așadar, pioșenia lor putea fi remarcată. (Mt 6:16) Încasatorilor de impozite li se permitea să meargă la templu, dar erau priviți cu ură deoarece lucrau pentru romani.

23) Lucrătorii plătiți cu un dinar (Mt 20:1-16). Ilustrarea face parte din răspunsul lui Isus la întrebarea lui Petru, din Matei 19:27: „Iată că noi am lăsat totul și te-am urmat. Ce va fi cu noi?”. Vezi și Matei 19:30 și 20:16.

Pentru proprietarii de vii, perioada strângerii strugurilor era stresantă. Unii lucrători erau tocmiți pentru întreaga perioadă a recoltării, alții doar atunci când apărea o necesitate. Plata salariului la finalul zilei era în armonie cu Legea mozaică, banii fiindu-le necesari lucrătorilor săraci. (Le 19:13; De 24:14, 15) Un dinar, o monedă romană de argint, era plata pentru o zi de muncă. În secolul I e.n., evreii împărțeau ziua de la răsărit până la apus, în 12 părți egale; astfel, ceasul al treilea era aproximativ între orele 8:00 și 9:00. Ceasul al șaselea era aproximativ între orele 11:00 și 12:00. Ceasul al nouălea, între orele 14:00 și 15:00; iar ceasul al unsprezecelea, între orele 16:00 și 17:00.

24) Minele (Lu 19:11-27). Ilustrarea a fost prezentată de Isus în timp ce urca pentru ultima dată la Ierusalim, în anul 33 e.n. (Lu 19:1, 28) Conform versetului 11, el a făcut această ilustrare deoarece „ei credeau că regatul lui Dumnezeu se va arăta îndată”.

În Imperiul Roman se obișnuia ca o persoană de origine nobilă să călătorească la Roma pentru a primi putere regală. Arhelaus, fiul lui Irod cel Mare, a făcut o astfel de călătorie, însă evreii au trimis 50 de ambasadori care să aducă acuzații împotriva lui la curtea Augustului, pentru a-i împiedica învestirea. Mina de argint oferită inițial fiecărui sclav era echivalentul salariului pe 88 de zile.

25) Cei doi copii (Mt 21:28-31). Această ilustrare, spusă de Isus în templul din Ierusalim, face parte din răspunsul lui la întrebarea din versetul 23: „Cu ce autoritate faci aceste lucruri? Cine ți-a dat această autoritate?”. După ce le răspunde conducătorilor religioși la întrebare, Isus prezintă unele ilustrări pentru a le arăta ce fel de persoane sunt ei în realitate.

În versetele 31 și 32 Isus prezintă aplicarea ilustrării, arătând că preoții principali și bătrânii cu autoritate cărora le vorbea se asemănau cu al doilea copil; ei pretindeau că îi slujesc lui Dumnezeu, când de fapt nu o făceau. În schimb, încasatorii de impozite și prostituatele care l-au crezut pe Ioan Botezătorul se asemănau cu primul copil; ei au refuzat inițial să-i slujească lui Dumnezeu, însă mai târziu le-a părut rău și și-au schimbat conduita.

26) Viticultorii ucigași (Mt 21:33-44; Mr 12:1-11; Lu 20:9-18). Această ilustrare a fost rostită în templul din Ierusalim, cu trei zile înainte ca Isus, Fiul lui Dumnezeu, să fie omorât. Și această ilustrare face parte din răspunsul dat de Isus la întrebarea legată de sursa autorității sale. (Mr 11:27-33) Evangheliile relatează că, după ce au auzit această ilustrare, conducătorii religioși au înțeles că Isus vorbea despre ei. (Mt 21:45; Mr 12:12; Lu 20:19)

Via putea fi împrejmuită cu un gard de piatră (Pr 24:30, 31) sau cu un gard viu. (Is 5:5) Groapa pentru cada teascului era săpată de obicei în stâncă și avea două niveluri, iar mustul se scurgea de la nivelul superior la cel inferior. Turnul era un loc din care paznicul putea să supravegheze via, păzind-o de hoți și de animale. Uneori viticultorii tocmiți primeau o parte din recoltă. Alteori, proprietarul primea o arendă de la viticultori, constând în bani sau într-o anumită cantitate din recoltă; se pare că aceasta era și situația din ilustrare. Omorându-l pe fiul proprietarului, pe moștenitor, viticultorii sperau probabil să intre ei în posesia viei, întrucât cel care o plantase era plecat din țară. În Isaia 5:1-7 „casa lui Israel” este numită „via lui Iehova”. Conform scriitorilor Evangheliilor, Isus a citat din Psalmul 118:22, 23 pentru a explica ilustrarea.

27) Ospățul de nuntă pentru fiul regelui (Mt 22:1-14). Din versetul 1 reiese că această ilustrare este prezentată în continuarea unei discuții și face parte din răspunsul dat de Isus când a fost întrebat cu ce autoritate acționa. (Mt 21:23-27) Aplicarea este prezentată în versetele 2 și 14.

Cu câteva luni înainte, Isus a folosit o ilustrare asemănătoare, despre o cină mare, la care au fost invitate multe persoane; acestea, însă, s-au arătat mai preocupate de alte lucruri, dovedind lipsă de respect față de cel ce le invitase. (Lu 14:16-24) De data aceasta, cu numai trei zile înainte de moartea sa, Isus vorbește nu doar despre refuzul invitaților de a participa la ospăț, ci și despre o atitudine criminală din partea unora dintre ei. Uciderea reprezentanților regelui a fost un act de răzvrătire; prin urmare, armatele regelui i-au omorât pe ucigași și le-au ars orașul. Fiind vorba despre o nuntă regală, este posibil ca invitaților să li se fi oferit o îmbrăcăminte specială. În acest caz, faptul că unul dintre invitați nu era îmbrăcat cu haine de nuntă arăta că el a disprețuit îmbrăcămintea primită din partea regelui.

28) Cele zece fecioare (Mt 25:1-3). Această ilustrare, referitoare la „regatul cerurilor”, face parte din răspunsul dat de Isus discipolilor săi la întrebarea consemnată în Matei 24:3. Scopul ilustrării este menționat în Matei 25:13.

În acea vreme, un aspect important al festivității de căsătorie era aducerea ceremonială a miresei de la casa tatălui ei la casa mirelui sau a tatălui mirelui. Mirele, îmbrăcat în cele mai bune haine și însoțit de prieteni, pleca seara de la casa lui, la părinții miresei. De acolo, alaiul alcătuit din muzicanți, cântăreți și, de obicei, persoane care purtau lămpi, se muta în casa mirelui. Oamenii întâlniți pe parcursul drumului manifestau un mare interes față de alaiul nupțial; unii dintre ei, în special fecioare cu lămpi în mână, se alăturau procesiunii. (Ier 7:34; 16:9; Is 62:5) Trecerea alaiului nupțial se putea amâna până târziu, nuntașii neavând de ce să se grăbească, astfel că unii dintre cei care îi așteptau pe drum puteau fi cuprinși de toropeală și adormeau. Cântecele și strigătele de bucurie puteau fi auzite de departe, iar cei ce le auzeau exclamau: „Iată mirele!”. După ce mirele și însoțitorii lui intrau în casă și se închidea ușa, era prea târziu ca alți musafiri să mai intre. Lămpile purtate în timpul acestei procesiuni luminau arzând ulei și trebuiau alimentate frecvent.

29) Talanții (Mt 25:14-30). Cu trei zile înainte de moartea sa, urmată, la scurt timp, de înălțarea sa la cer, Isus le-a spus la patru dintre discipoli ilustrarea despre un om care se pregătea să plece în străinătate. Ilustrarea face parte din răspunsul lui Isus la întrebarea consemnată în Matei 24:3. (Mr 13:3, 4)

Spre deosebire de ilustrarea despre mine, în care fiecare sclav a primit câte o mină, în această ilustrare talanții le sunt împărțiți „fiecăruia după puterea lui”. (Lu 19:11-27) Un talant de argint, la care se face referire după cât se pare în acest caz, ar echivala cu banii pe care-i putea aduna un lucrător în aproximativ 20 de ani, în acea vreme. Toți sclavii trebuiau să-și dea interesul în ce privește averea stăpânului și, prin urmare, să se străduiască să tranzacționeze cu înțelepciune bunurile care le fuseseră încredințate. Dacă nu doreau să sporească personal averea stăpânului, ei ar fi trebuit cel puțin să dea banii la bancheri, astfel încât să nu fie complet inutili, ci să aducă profit prin dobândă. Însă sclavul rău și leneș a ascuns în pământ talantul ce-i fusese încredințat, acționând împotriva intereselor stăpânului său.

30) Oile și caprele (Mt 25:31-46). Conform afirmațiilor din versetele 31, 32, 41 și 46, ceea ce se ilustrează este separarea și judecarea oamenilor din toate națiunile atunci când Fiul omului sosește în gloria sa. Ilustrarea face parte din răspunsul lui Isus la întrebarea discipolilor săi despre ʻsemnul prezenței sale și al încheierii acestui sistem’. (Mt 24:3)

În Orientul Mijlociu, oile și caprele creșteau de obicei împreună, iar păstorul le deosebea cu ușurință când dorea să le separe. Referirea la capre în această ilustrare nu arată că Isus disprețuia aceste animale. (În Ziua Ispășirii, care se celebra anual, se folosea sânge de țap pentru ispășirea păcatelor israeliților.) Prin urmare, caprele reprezintă pur și simplu o categorie de persoane, iar oile, altă categorie. Așezarea ʻoilor’ „la dreapta” reprezintă o poziție onorată. (Fa 2:33; Ef 1:19, 20) Așezarea ʻcaprelor’ „la stânga” reprezintă o poziție lipsită de onoare. (Compară cu Ec 10:2.) Este demn de remarcat că „oile”, care sunt puse la dreapta tronului Fiului omului, sunt alte persoane decât ʻfrații’ lui Isus Cristos, față de care „oile” au acționat cu bunătate. (Mt 25:34-40; Ev 2:11, 12)

Cartea Revelația. Sfintele Scripturi se încheie cu cartea Revelația, care conține una dintre cele mai bogate colecții de ilustrări din întreaga Biblie. După cum afirmă chiar Ioan, scriitorul cărții, aceasta i-a fost prezentată „în simboluri”. (Re 1:1) Prin urmare, se poate spune pe bună dreptate că, de la început până la sfârșit, Biblia se remarcă prin folosirea ilustrărilor.

Ilustrări făcute de discipolii lui Cristos. Scriitorii creștini ai Bibliei nu au consemnat doar ilustrările lui Isus, ci și pe ale lor. În cartea Faptele, Luca menționează unele dintre ilustrările excelente prezentate de apostolul Pavel când le-a vorbit neevreilor în Atena. Pavel a făcut referire la obiectele de închinare cu care ei erau obișnuiți și la scrierile poeților lor. (Fa 17:22-31) În scrisoarea adresată evreilor, apostolul Pavel (căruia i se atribuie în general scrierea acestei scrisori) a folosit ilustrări inspirate din istoria relației pe care Dumnezeu a avut-o cu Israelul. Când li s-a adresat corintenilor, care erau familiarizați cu sporturile grecești, el a asemănat viața unui creștin cu o cursă de atletism. (1Co 9:24-27) O ilustrare remarcabilă este cea despre măslin, ce conține un avertisment cu privire la mulțumirea de sine și un sfat dat creștinilor de a efectua serviciul sacru pentru Dumnezeu cu puterea rațiunii lor. (Ro 11:13-32; 12:1, 2)

Iacov, fratele vitreg al lui Isus, a inclus cu măiestrie în scrierile sale situații din viața cotidiană, pentru a transmite adevăruri spirituale; el a făcut referire la un om ce se privește în oglindă, la zăbala pusă în gura cailor, la cârma unei corăbii și la altele. (Iac 1:23, 24; 3:3, 4) Petru și Iuda s-au referit deseori la întâmplări relatate în scrierile inspirate mai vechi, pentru a ilustra mesajul pe care spiritul sfânt îi îmboldea să-l transmită. Toate aceste ilustrări excelente, scrise sub îndrumarea spiritului lui Dumnezeu, fac din Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, o carte vie.