Încă de la început, omul, creat după chipul și asemănarea Dumnezeului dreptății (Ge 1:26; Ps 37:28; Mal 2:17), a fost înzestrat cu simțul dreptății. (Is 58:2; Ro 2:13-15) Prima sentință pronunțată de Iehova pentru a face dreptate a fost cea împotriva primei perechi umane și a șarpelui, ce-l reprezenta pe Diavol. Pedeapsa pentru neascultarea de Dumnezeu, care echivala cu răzvrătirea împotriva suveranității Conducătorului universului, era moartea. (Ge 2:17) Mai târziu, când l-a ucis pe Abel, Cain și-a dat seama că, datorită simțului dreptății, ceilalți oameni vor dori să-l omoare pentru a răzbuna moartea fratelui său. Însă Iehova nu a autorizat pe nimeni să-l omoare pe Cain, rezervându-și sieși dreptul de a-l pedepsi. El a făcut lucrul acesta când a șters din existență linia de descendență a lui Cain la Potop. (Ge 4:14, 15) Cu aproximativ 700 de ani înainte de Potop, Enoh a profețit că Iehova avea să execute judecata împotriva tuturor celor ce comiteau fapte lipsite de pietate. (Ge 5:21-24; Iuda 14, 15)

După Potop. După Potop, Dumnezeu a dat mai multe legi, printre care și legea ce autoriza pentru prima dată omul să execute pedeapsa pentru omucidere. (Ge 9:3-6) Mai târziu, Iehova a spus cu privire la Avraam: „Căci îl cunosc bine și știu că le va porunci fiilor lui și tuturor urmașilor lui să respecte calea lui Iehova, făcând ce este drept și corect”. (Ge 18:19) Acest lucru dovedește că societatea patriarhală era guvernată de legile lui Dumnezeu, care erau cunoscute.

Iehova și-a făcut cunoscut punctul de vedere cu privire la adulter și la pedeapsa pentru acesta când i-a spus lui Abimelec că era ca și mort, deoarece o luase pe Sara pentru a o face soția lui (deși Abimelec nu știa că Sara era soția lui Avraam). (Ge 20:2-7) Iuda a condamnat-o pe Tamar la moarte pentru prostituție. (Ge 38:24)

Legea lui Dumnezeu dată Israelului. Când a organizat Israelul ca națiune, Dumnezeu a devenit Regele, Legislatorul și Judecătorul israeliților. (Is 33:22) El le-a dat „Cele zece cuvinte”, sau „Cele zece porunci”, stabilind principiile ce stăteau la baza celor circa 600 de alte legi. El a introdus „Cele zece cuvinte” astfel: „Eu sunt Iehova, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului”. (Ex 20:2) Acesta era principalul motiv pentru a respecta întreaga Lege. Neascultarea nu era doar o încălcare a legii Conducătorului statului, ci și o ofensă adusă Conducătorului religiei, Dumnezeului lor, iar blasfemia împotriva lui Dumnezeu era o crimă de lezmaiestate, un act de trădare.

Sub Legea mozaică se aplicau aceleași principii ce guvernaseră și societatea patriarhală. Legea însă era mai detaliată și acoperea întregul spectru al activităților umane. Toată Legea, cuprinsă în Pentateuh, stabilea un standard moral atât de înalt, încât oricât s-ar fi străduit să o respecte în totalitate, orice om își dădea seama că era condamnat de ea ca om păcătos și imperfect. Apostolul Pavel a scris: „Porunca este sfântă, dreaptă și bună”, „Legea este spirituală”, „ea a fost adăugată ca să scoată în evidență fărădelegile”. (Ro 7:12, 14; Ga 3:19) Ea reprezenta întreaga lege a lui Dumnezeu pentru Israel, ce enunța principiile și hotărârile oficiale ale lui Iehova, nu doar un set de legi ce reglementau situațiile care ar fi putut să apară sau care deja apăruseră.

Prin urmare, sancțiunile prevăzute de Lege făceau ca „păcatul să devină și mai rău”. (Ro 7:13) Legea talionului, adică tratarea vinovatului în același chip în care a procedat și el cu victima lui, stabilea o normă de justiție exactă. Legea avea drept scop pacea și liniștea națiunii, proteja individul de răufăcători, prevăzând despăgubirea lui când bunurile îi erau furate sau distruse. Când israeliții au respectat Legea, ei au fost protejați ca națiune.

Cele zece porunci, așa cum sunt menționate în Exodul 20 și în Deuteronomul 5, nu conțineau sancțiuni pentru fiecare încălcare a lor. Însă aceste sancțiuni sunt prevăzute expres în alte locuri. Încălcarea primelor șapte porunci era pedepsită cu moartea. Pedeapsa pentru furt consta în restituirea bunurilor furate și plătirea unei compensații celui păgubit. Sancțiunea pentru mărturia falsă era chiar sancțiunea pe care ar fi primit-o victima împotriva căreia se mărturisea fals. Pentru ultima poruncă, cea împotriva râvniei și a dorințelor greșite, nu era prevăzută o pedeapsă ce putea fi dată de judecători. Aceasta era mai presus de legile făcute de om, fiecare devenind propriul său polițist spiritual, și mergea la rădăcina, sau cauza, încălcării oricăreia dintre porunci. Dacă dorința greșită nu era înlăturată, ea avea să ducă în cele din urmă la încălcarea uneia dintre celelalte nouă porunci.

Infracțiuni majore sub Lege. Crime capitale. Legea prevedea pedeapsa cu moartea pentru: 1) blasfemie (Le 24:14, 16, 23); 2) închinarea la alt dumnezeu în afară de Iehova, orice formă de idolatrie (Le 20:2; De 13:6, 10, 13-15; 17:2-7; Nu 25:1-9); 3) vrăjitorie, spiritism (Ex 22:18; Le 20:27); 4) profeții false (De 13:5; 18:20); 5) încălcarea sabatului (Nu 15:32-36; Ex 31:14; 35:2); 6) omucidere (Nu 35:30, 31); 7) adulter (Le 20:10; De 22:22); 8) o femeie care se căsătorea și nu era virgină (De 22:21); 9) relații sexuale cu o fată logodită (De 22:23-27); 10) incest (Le 18:6-17, 29; 20:11, 12, 14); 11) sodomie (Le 18:22; 20:13); 12) bestialitate (Le 18:23; 20:15, 16); 13) răpire (Ex 21:16; De 24:7); 14) lovirea sau blestemarea unui părinte (Ex 21:15, 17); 15) mărturie falsă, în cazul în care pedeapsa pentru victimă ar fi fost moartea (De 19:16-21); 16) o persoană neautorizată care se apropia de tabernacol (Nu 17:13; 18:7).

În multe cazuri, pedeapsa capitală este numită „nimicire”, sau „tăiere”, și era, de regulă, executată prin lapidare. Aceasta nu se aplica doar în cazul păcatelor deliberate și al vorbirii injurioase și lipsite de respect la adresa lui Iehova (Nu 15:30, 31), ci și în cazul multor altor lucruri. De exemplu, când cineva nu se circumcidea (Ge 17:14; Ex 4:24); neglija cu bună știință Paștele (Nu 9:13); neglija Ziua Ispășirii (Le 23:29, 30); folosea uleiul de ungere în alte scopuri decât cel stabilit de Iehova (Ex 30:31-33, 38); consuma sânge (Le 17:10, 14); mânca o jertfă fără a fi curat (Le 7:20, 21; 22:3, 4, 9); mânca pâine dospită în timpul sărbătorii Turtelor Nedospite (Ex 12:15, 19); aducea jertfe în alt loc în afară de tabernacol (Le 17:8, 9); mânca din jertfa de comuniune a treia zi de la oferirea ei (Le 19:7, 8); neglija să se purifice (Nu 19:13-20); se atingea de lucrurile sfinte în mod neautorizat (Nu 4:15, 18, 20); avea relații sexuale cu o femeie aflată la menstruație (Le 20:18); mânca din grăsimea jertfelor. (Le 7:25; vezi TĂIERE, NIMICIRE.)

Pedepse impuse de Lege. Pedepsele prevăzute în Legea dată de Iehova prin Moise aveau ca scop să prevină pângărirea țării din punctul lui Dumnezeu de vedere. Cei ce practicau lucruri detestabile trebuiau înlăturați din mijlocul poporului. De asemenea, prin pedepse se descuraja comiterea infracțiunilor și se promova respectul față de sfințenia vieții, față de legile țării, față de Dumnezeu, Cel care a dat Legea, și față de semeni. Când Legea era respectată, țara prospera din punct de vedere economic, iar națiunea era ferită de degradarea morală și de toate consecințele ei, boli dezgustătoare și degradare fizică.

Pedepsele prevăzute de Lege nu erau pline de cruzime. Nimeni nu era pedepsit pentru greșelile altcuiva. Iehova oferise principii clare pe care judecătorii să le urmeze. Ei aveau posibilitatea să evalueze fiecare caz în parte, examinând împrejurările, precum și motivele și atitudinea acuzatului. Ei trebuiau să judece cu dreptate. (Ev 2:2) Cel ce ucidea cu intenție nu putea fi scutit de pedeapsa cu moartea prin plata unei sume de bani. (Nu 35:31) Dacă un om omora pe cineva fără intenție, acesta putea să fugă în unul dintre orașele de refugiu. Faptul că nu avea voie să iasă în afara hotarelor orașului de refugiu îl făcea conștient de caracterul sacru al vieții: chiar și uciderea din greșeală a cuiva era un lucru grav și pretindea o anumită compensație. În plus, întrucât trebuia să muncească în orașul de refugiu, ucigașul fără intenție nu devenea o povară financiară pentru comunitate. (Nu 35:26-28)

Sancțiunile prevăzute pentru furt sau distrugerea proprietății aveau în vedere despăgubirea victimei. Dacă hoțul nu putea plăti suma stabilită, el putea fi vândut ca sclav, fie victimei, fie altcuiva. Astfel, el trebuia să muncească atât pentru a-i plăti victimei despăgubirea, cât și pentru a se întreține, nefiind o povară pentru stat, cum este cazul când infractorii sunt pedepsiți cu închisoare. Aceste legi erau drepte și aveau în vedere reabilitarea infractorului. (Ex 22:1-6)

Sub Legea mozaică, pedeapsa cu moartea se executa prin lapidare (Le 20:2, 27) Uneori, vinovații erau omorâți cu sabia, mai ales dacă erau executați în număr mare. (Ex 32:27; 1Re 2:25, 31, 32, 34) Dacă un oraș devenea apostat, toți locuitorii lui erau nimiciți cu sabia. (De 13:15) În Exodul 19:13, se vorbește despre străpungerea cu o suliță, o lance sau, posibil, cu o săgeată. (Vezi Nu 25:7, 8.) Este menționată și decapitarea, deși, probabil, vinovatul era executat prin alte mijloace și apoi decapitat. (2Sa 20:21, 22; 2Re 10:6-8) Pentru faptele și mai josnice, Legea prevedea ca infractorul să fie ars sau atârnat pe stâlp, însă numai după ce acesta era ucis, fapt ce reiese cu claritate din versetele indicate. (Le 20:14; 21:9; Ios 7:25; Nu 25:4, 5; De 21:22, 23)

Prizonierii de război erau executați, de regulă, cu sabia dacă Dumnezeu poruncea să fie „dedicați distrugerii”, adică nimiciți. (1Sa 15:2, 3, n.s.; 15:33) Cei care se predau erau puși la muncă forțată. (De 20:10, 11) În unele traduceri mai vechi ale Bibliei, din modul în care este redat pasajul din 2 Samuel 12:31 ar reieși că David i-a torturat pe locuitorii orașului amonit Raba. Însă, potrivit redărilor din traducerile moderne, reiese că, în realitate, el i-a pus la muncă forțată. (Vezi NW; BVA.)

În 2 Cronici 25:12 se arată că regele Amația al regatului lui Iuda a executat 10 000 de bărbați din Seir aruncându-i de pe o stâncă. Însă acest gen de pedeapsă nu era prevăzut de Lege. În același mod au încercat să-l omoare și pe Isus oamenii din Nazaret. (Lu 4:29)

În cazul vătămărilor intenționate se aplica legea talionului, ce presupunea ca vinovatului să i se aplice o pedeapsă identică cu răul săvârșit de el, „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. (De 19:21) Biblia consemnează cel puțin un caz în care s-a aplicat o astfel de pedeapsă. (Ju 1:6, 7) Totuși, judecătorii trebuiau să examineze dovezile pentru a stabili dacă infracțiunea fusese comisă cu intenție ori din neglijență sau din greșeală. Legea talionului nu se aplica în cazul în care o femeie ce încerca să-și ajute soțul într-o confruntare fizică îl apuca pe adversar de părțile intime. Ei nu îi erau distruse organele de reproducere, ci îi era tăiată mâna. (De 25:11, 12) Această lege reflectă punctul de vedere al lui Dumnezeu cu privire la capacitatea de reproducere a omului. Întrucât femeia era soția unui soț, legea vădea îndurarea divină prin faptul că ținea cont de dreptul bărbatului de a avea copii prin soția sa.

În Mișna sunt menționate patru metode de executare a pedepsei cu moartea: lapidarea, arderea, decapitarea și spânzurarea. Ultimele trei metode nu au fost niciodată autorizate sau impuse de Legea mozaică. Metodele prevăzute de Mișna fac parte din tradițiile omenești adăugate, ce încălcau porunca lui Dumnezeu. (Mt 15:3, 9) Modul în care erau executați vinovații prin arderea în foc este un exemplu de metodă barbară pe care evreii au ajuns să o practice respectând aceste tradiții. În Mișna se spune: „Individul condamnat să fie ars este băgat în picioare, până la genunchi, în gunoi [balegă]; gâtul îi este înconjurat cu un colier dublu din stofe grosolane, învelit într-o pânză ușoară; un martor trage de un capăt, celălalt martor de capătul celălalt, până când condamnatul deschide gura; executorul aprinde o meșă [n.s.: Ghemara (Sanh., 52a) explica cuvântul «meșă» prin: plumb topit.] și o aruncă în gură; ea va arde măruntaiele”. (Sanhedrin 7:2) (Talmudul, A.Cohen, traducere de Carol Litman, ed. a IX-a, p. 447)

Întrucât omul s-a condus încă de la început după lege, fie legea divină, fie legea conștiinței cu care l-a înzestrat Dumnezeu, cu cât oamenii aderau mai strâns la închinarea adevărată, cu atât mai rezonabile și mai umane erau pedepsele administrate prin legile lor. Dar, cu cât se îndepărtau mai mult de ea, cu atât mai denaturat le era simțul dreptății. Acest lucru se observă cu claritate când comparăm legile națiunilor antice cu legile Israelului.

Egipt. Există puține informații relativ la pedepsele aplicate în Egipt. Printre acestea se numărau: bătaia (Ex 5:14, 16), înecarea (Ex 1:22), decapitarea și apoi atârnarea pe stâlp (Ge 40:19, 22), executarea cu sabia, precum și întemnițarea (Ge 39:20).

Asiria. În Imperiul Asirian pedepsele erau foarte crude. Pe lângă pedeapsa capitală, se practica mutilarea (prin tăierea urechilor, a nasului, a buzelor sau prin castrare), tragerea în țeapă, bătaia cu vergile, munca forțată pentru rege sau se impunea plata unei anumite cantități de plumb. O altă pedeapsă presupunea ca cel ucis să nu aibă parte de înmormântare. Legea asiriană prevedea ca un criminal să fie dat pe mâna rudei celei mai apropiate a victimei, care alegea dacă să-l ucidă sau să-i ia bunurile și proprietățile. Astfel se ajungea la conflicte sângeroase între familii, întrucât situația era greu de controlat și nu existau orașe de refugiu ca în Israel. Pedeapsa pentru adulter era lăsată la latitudinea soțului. Acesta își putea ucide soția, o putea mutila sau pedepsi în alt mod ori o putea lăsa să plece liberă. Soțul aplica aceeași pedeapsă și bărbatului cu care femeia comisese adulter. Mulți prizonieri de război erau jupuiți de vii, li se scoteau ochii sau li se smulgea limba; erau trași în țeapă, arși și omorâți în diferite feluri.

Babilon. Codul lui Hammurabi (deși, potrivit definițiilor din prezent, nu este un cod propriu-zis), despre care se știe că are la bază legi anterioare, este o colecție de hotărâri judecătorești sau „cauze” scrise pe tăblițe de lut, copiate ulterior (se pare într-un stil diferit de scriere) pe o stelă din templul lui Marduk din Babilon. Copii ale codului au fost duse, probabil, și în alte orașe. Această stelă, dusă mai târziu la Susa de un cuceritor, a fost descoperită în 1902.

A stat Codul lui Hammurabi la baza Legii mozaice?

Spre deosebire de Legea Mozaică, Codul lui Hammurabi nu încearcă să stabilească principii. Mai degrabă pare să ofere un set de precedente juridice pe baza cărora judecătorii să poată decide în anumite cauze sau prezintă unele modificări ale unor decizii anterioare pentru a le arăta acestora cum să procedeze în viitor. De exemplu, în acest cod nu este prevăzută o pedeapsă pentru omucidere, deoarece exista deja o pedeapsă stabilită pentru o astfel de faptă, lucru valabil și pentru alte infracțiuni comune. Hammurabi nu și-a propus să creeze o colecție cuprinzătoare de legi. Fiecare lege din acest cod începe prin cuvintele: „Dacă cineva face asta sau asta”. Întrucât se referă la situații specifice, concrete și nu stabilește principii, legile cuprinse în Codul lui Hammurabi arată, pur și simplu, ce sentințe trebuiau date în acele situații particulare. El se bazează pe legi preexistente, pe care le particularizează pentru a se potrivi cu anumite situații dificile des întâlnite în societatea babiloniană de la acea vreme.

Codul lui Hammurabi nu a stat nicidecum la baza Legii mozaice. Iată un exemplu de pedeapsă „pe măsura faptei” din Codul lui Hammurabi: „Dacă un [constructor] cauzează moartea fiului proprietarului casei [deoarece casa nu e construită bine și se prăbușește], va fi omorât fiul constructorului”. În schimb, în legea lui Dumnezeu dată prin Moise, se spune: „Tații să nu fie omorâți pentru ceea ce fac copiii lor, iar copiii să nu fie omorâți pentru ceea ce fac tații lor”. (De 24:16) Pedeapsa pentru furtul de lucruri de valoare nu era restituirea acestora, ci moartea. În alte cazuri de furt, despăgubirile puteau fi stabilite până la de 30 de ori paguba cauzată. Dacă nu putea plăti, hoțul era omorât. Nebucadnețar a poruncit ca vinovații să fie tăiați în bucăți, aruncați în foc, cum a fost cazul celor trei evrei care au fost aruncați într-un cuptor încins. (Da 2:5; 3:19, 21, 29; Ier 29:22)

Persia. În timpul lui Darius Medul, Daniel a fost condamnat la moarte, fiind aruncat în groapa cu lei. Întrucât a fost o acuzație falsă, acuzatorii lui, precum și fiii și soțiile acestora au primit aceeași sentință. (Da 6:24) Mai târziu, regele persan Artaxerxes i-a poruncit lui Ezra să pedepsească pe oricine nu respecta legea Dumnezeului lui Ezra sau legea regelui fie cu moartea, fie cu exilul, fie cu amendă sau închisoare. (Ezr 7:26) Pe timpul lui Ahașveroș, Haman a fost atârnat pe un stâlp înalt de 50 de coți (22 m). Atârnați pe stâlp au fost și doi demnitari de la curte care au complotat împotriva regelui. (Es 7:9, 10; 2:21-23)

S-au găsit câteva tăblițe cu legi date de regele Persiei Darius I. Potrivit acestora, cel care ataca pe cineva cu o armă și îl rănea sau îl ucidea era biciuit, primind între 5 și 200 de lovituri. Uneori astfel de infractori erau trași în țeapă. Unii scriitori greci care au scris despre legile persane arată că crimele împotriva statului, a regelui, a familiei regale sau a bunurilor regale erau de obicei pedepsite cu moartea. Deseori, sentința era executată cu multă cruzime. Nu există informații legate de infracțiunile comune, însă se pare că era ceva obișnuit ca infractorilor să li se taie mâinile și picioarele sau să li se scoată ochii.

Alte națiuni din regiunea Palestinei. În afară de Israel, în celelalte națiuni de pe teritoriul Țării Promise și din jurul ei se aplicau pedepse precum întemnițarea, punerea în obezi, mutilarea, scoaterea ochilor, uciderea cu sabia a prizonierilor de război, spintecarea femeilor însărcinate și zdrobirea de zid sau de piatră a copiilor. (Ju 1:7; 16:21; 1Sa 11:1, 2; 2Re 8:12)

Imperiul Roman. Pe lângă execuția cu sabia, ce includea decapitarea (Mt 14:10), cele mai comune pedepse erau: bătaia, flagelarea cu un bici cu curele pe care erau prinse bucăți grele de metal sau oase ascuțite ori care aveau la capete cârlige; atârnarea sau țintuirea pe stâlp, aruncarea de pe o înălțime, înecarea, arderea. Deseori, condamnații erau dați la animale sălbatice în arene sau forțați să lupte în lupte de gladiatori. Prizonierii erau puși în butuci sau legați cu lanțuri și păziți de gardieni. (Fa 16:24; 12:6; 28:20) Lex Valeria și Lex Porcia îi scuteau pe cetățenii romani de flagelare – Lex Valeria, când cetățenii făceau apel la popor, iar Lex Porcia, fără a face un astfel de apel.

Grecia. În multe cazuri, grecii aplicau aceleași pedepse ca romanii. Infractorii erau aruncați de pe o stâncă sau într-o peșteră adâncă, bătuți până la moarte, înecați, otrăviți sau omorâți cu sabia.

Pentru mai multe detalii, vezi articolele despre fiecare infracțiune și pedeapsa aplicată.