Ultima dintre cele patru relatări scrise despre viaţa şi serviciul pământesc ale lui Isus.

Scriitorul. Deşi numele scriitorului nu este menţionat în carte, în general se crede că aceasta a fost scrisă de apostolul Ioan. La început această idee nu a fost pusă la îndoială de nimeni, cu excepţia unui mic grup de persoane din secolul al II-lea, care au ridicat obiecţii deoarece considerau neortodoxe învăţăturile din această carte, nu pentru că ar fi avut vreo dovadă care să indice un alt scriitor. Doar odată cu apariţia „criticismului” modern s-a ridicat din nou întrebarea dacă Ioan este într-adevăr scriitorul acestei cărţi.

Cartea conţine numeroase dovezi care-l indică pe Ioan, fiul lui Zebedei, drept scriitor; varietatea și abundența covârșitoare a acestor dovezi infirmă orice contraargument. În continuare sunt prezentate doar câteva dintre aceste dovezi; însă, păstrându-le în minte, un cititor atent poate descoperi multe altele. Iată unele dintre ele:

(1) Scriitorul cărţii era fără îndoială iudeu, întrucât îi erau familiare convingerile iudaice. (Ioa 1:21; 6:14; 7:40; 12:34)

(2) Având în vedere cât de bine cunoştea ţara, este evident că scriitorul s-a născut şi a locuit în Palestina. Acesta consemnează unele detalii despre localităţile la care se referă, ceea ce denotă că le cunoştea personal. El menţionează „Betania, [de] dincolo de Iordan” (Ioa 1:28) şi „Betania [care] era aproape de Ierusalim”. (11:18) El a scris că în locul în care Cristos a fost ţintuit pe stâlp era o grădină, cu un mormânt de amintire nou (19:41), că Isus „a rostit [unele cuvinte] în trezorerie, în timp ce preda în templu” (8:20) şi că „era iarnă şi Isus mergea prin templu, prin colonada lui Solomon”. (10:22, 23)

(3) Dovezile concrete şi propria mărturie a scriitorului arată că acesta fusese martor ocular la evenimentele relatate. El menţionează cu numele unele persoane care au spus sau au făcut anumite lucruri (Ioa 1:40; 6:5, 7; 12:21; 14:5, 8, 22; 18:10); oferă detalii exacte despre momentele în care au avut loc evenimentele (4:6, 52; 6:16; 13:30; 18:28; 19:14; 20:1; 21:4); în descrierile sale, include cu naturaleţe date exacte. (1:35; 2:6; 4:18; 5:5; 6:9, 19; 19:23; 21:8, 11)

(4) Scriitorul a fost un apostol. Doar un apostol putea fi martor ocular la atât de multe evenimente legate de serviciul lui Isus; pentru a cunoaşte atât de bine modul de a gândi, sentimentele şi motivaţia din spatele unor acţiuni ale lui Isus, scriitorul trebuie să fi făcut parte din grupul celor 12 care l-au însoţit pe Isus pe parcursul serviciului său. De exemplu, el ne relatează că Isus i-a pus lui Filip o întrebare pentru a-l pune la încercare, „căci el [Isus] ştia ce urma să facă”. (Ioa 6:5, 6) Isus ştia „în sinea lui că discipolii săi murmurau” (6:61) şi ştia „tot ce avea să vină peste el”. (18:4) El „a gemut în spirit şi s-a tulburat”. (11:33; compară cu 13:21; 2:24; 4:1, 2; 6:15; 7:1.) Scriitorului îi erau cunoscute şi ideile şi părerile apostolilor, unele dintre acestea fiind greşite şi corectate mai târziu. (2:21, 22; 11:13; 12:16; 13:28; 20:9; 21:4)

(5) În plus, scriitorul este numit „discipolul pe care îl iubea Isus”. (Ioa 21:20, 24) Evident, el era unul dintre cei trei apostoli față de care Isus era foarte apropiat și pe care Isus i-a ales să-i fie alături în câteva ocazii, de exemplu la transfigurare (Mr 9:2) şi în momentele sale de zbucium sufletesc din grădina Ghetsimani. (Mt 26:36, 37) Dintre aceşti trei apostoli, scriitorul nu putea fi Iacov, întrucât el a fost executat de Irod Agripa I în jurul anului 44 e.n. şi nu există nicio dovadă că această evanghelie ar fi fost scrisă atât de timpuriu. Nici Petru nu putea fi scriitorul, el fiind menţionat alături de „discipolul pe care îl iubea Isus”. (Ioa 21: 20, 21)

Autenticitate. Congregaţia creştină timpurie a considerat canonică evanghelia lui Ioan. Aceasta este inclusă în aproape toate cataloagele antice, fără a-i fi pusă la îndoială autenticitatea. În epistolele lui Ignaţiu din Antiohia (c. 110 e.n.) se observă clar că acesta s-a folosit de evanghelia lui Ioan, la fel ca Iustin Martirul în scrierile sale, o generaţie mai târziu. Evanghelia se regăseşte în cele mai importante codexuri ale Scripturilor greceşti creştine – codexurile Sinaiticus, Vaticanus, Alexandrinus, Ephraemi, Bezae, Washington I şi Koridethi – şi în toate versiunile antice. Papirusul John Rylands 457 (P⁵²), ce datează din prima jumătate a secolului al II-lea, conţine un fragment din capitolul 18 al evangheliei lui Ioan; papirusul Chester Beatty 1 (P⁴⁵) conţine fragmente din capitolele 10 şi 11, iar papirusul Bodmer 2 (P⁶⁶), datând de la începutul secolului al III-lea, include o mare parte din întreaga evanghelie.

Când şi unde a fost scrisă. În general se crede că atunci când şi-a scris evanghelia, în jurul anului 98 e.n., Ioan fusese eliberat din exilul de pe insula Patmos şi era în Efes sau în apropierea acestui oraş, aflat la aproximativ 100 km de Patmos. Împăratul roman Nerva (96-98 e.n.) i-a chemat înapoi pe mulţi dintre cei exilaţi în ultimii ani de domnie ai predecesorului său, Domiţian. Este posibil ca Ioan să se fi numărat printre aceştia. În Revelaţia primită pe insula Patmos, lui Ioan i s-a poruncit să le scrie congregaţiilor, printre care şi congregaţiei din Efes.

Ioan și-a scris evanghelia când era foarte în vârstă, având probabil 90 sau 100 de ani. Fără îndoială, el cunoştea celelalte trei relatări despre viaţa şi serviciul pământesc ale lui Isus, precum şi Faptele apostolilor şi scrisorile lui Pavel, Petru, Iacov şi Iuda. El a avut ocazia să vadă doctrina creştină revelată pe deplin şi efectele predicării ei tuturor naţiunilor. A văzut şi apariţia ʻomului nelegiuiriiʼ (2Te 2:3) şi a fost martor la împlinirea multor profeţii ale lui Isus, printre care cea referitoare la distrugerea Ierusalimului şi la sfârşitul sistemului iudaic.

Scopul evangheliei lui Ioan. Ioan, inspirat de spiritul sfânt, a fost selectiv cu privire la evenimentele pe care le-a consemnat, după cum a afirmat chiar el: „Desigur că Isus a mai făcut în faţa discipolilor multe alte semne, care nu sunt scrise în acest sul”; „şi mai sunt multe alte lucruri pe care le-a făcut Isus şi care, dacă ar fi fost scrise vreodată în amănunţime, cred că lumea n-ar putea cuprinde sulurile scrise”. (Ioa 20:30; 21:25)

Cu aceste idei în minte, Ioan prezintă scopul cu care a scris sub inspiraţie divină această relatare, în care a repetat unele lucruri ce mai fuseseră scrise: „Dar acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă prin numele său”. (Ioa 20:31)

Ioan a accentuat că ceea ce a scris era real şi se întâmplase cu adevărat. (Ioa 1:14; 21:24) Evanghelia sa este o completare valoroasă a canonului Bibliei, fiind relatarea directă a unui martor ocular, a ultimului apostol în viaţă al lui Isus Cristos.

Răspândire. Vestea bună după Ioan a fost cea mai răspândită parte a Bibliei. Au fost tipărite şi distribuite mii de copii individuale ale evangheliei lui Ioan, în afară de ce cele incluse în copiile complete ale Bibliei.

Valoare. În armonie cu Revelaţia, în care Isus Cristos afirmă că el este „începutul creaţiei lui Dumnezeu” (Re 3:14), Ioan precizează că Acesta era cu Dumnezeu „la început” şi că „toate lucrurile au venit în existenţă prin el”. (Ioa 1:1-3) Întreaga evanghelie evidenţiază relaţia strânsă dintre Tatăl şi Fiul său unic-născut, Ioan citând multe dintre afirmaţiile lui Isus care reflectă această apropiere. Pe parcursul întregii cărţi ne sunt aduse în atenţie relaţia Tată-Fiu, supunerea Fiului şi închinarea pe care Iehova o primeşte ca Dumnezeu din partea Fiului. (Ioa 20:17) Această apropiere i-a permis Fiului să-l reveleze pe Tatăl aşa cum nimeni n-ar putea s-o facă şi cum nici măcar slujitorii lui Dumnezeu din vechime n-au făcut-o. Ioan scoate în evidenţă şi iubirea tandră a Tatălui faţă de Fiul său şi faţă de cei ce devin fiii lui Dumnezeu manifestând credinţă în Fiul.

Isus Cristos este prezentat drept canalul prin care Dumnezeu binecuvântează omenirea şi singura cale de a ne apropia de Dumnezeu. El este revelat drept Cel prin care vin bunătatea nemeritată şi adevărul (Ioa 1:17), „Mielul lui Dumnezeu” (1:29), ʻFiul unic-născut al lui Dumnezeuʼ (3:18), ʻmireleʼ (3:29), „adevărata pâine din cer” (6:32), „pâinea lui Dumnezeu” (6:33), „pâinea vieţii” (6:35), „pâinea vie” (6:51), „lumina lumii” (8:12), „Fiul omului” (9:35), „uşa” staulului (10:9), „păstorul cel bun” (10:11), „învierea şi viaţa” (11:25), „calea, adevărul şi viaţa” (14:6) şi „adevărata viţă”. (15:1)

Este subliniată poziţia lui Isus Cristos de Rege (Ioa 1:49; 12:13; 18:33), autoritatea sa ca Judecător (5:27) şi puterea primită de la Tatăl său pentru a face învieri. (5:28, 29; 11:25) Ioan dezvăluie rolul lui Cristos în trimiterea spiritului sfânt ca ʻajutorʼ, care va acţiona pentru a reaminti, a depune mărturie despre El şi a învăţa. (14:26; 15:26; 16:14, 15) Însă Ioan atrage atenţia cititorului că acest spirit este al lui Dumnezeu, izvorât de la El şi trimis prin autoritatea Lui. Isus a arătat clar că spiritul sfânt nu ar putea veni într-o asemenea manieră fără ca el să meargă la Tatăl, care este mai mare decât el. (16:7; 14:28) Atunci când Cristos urma să fie din nou alături de Tatăl său şi să răspundă cererilor adresate în numele său, discipolii aveau să facă lucrări şi mai mari, totul spre gloria Tatălui. (14:12-14)

Ioan dezvăluie că Isus Cristos este şi jertfa de răscumpărare a omenirii. (Ioa 3:16; 15:13) Titlul „Fiul omului” ne aminteşte că, devenind carne, Isus ne-a devenit foarte apropiat, o rudă a omului, şi astfel, aşa cum prefigura Legea, a putut fi răscumpărătorul şi răzbunătorul sângelui. (Le 25:25; Nu 35:19) Cristos le-a spus discipolilor săi că Diavolul, conducătorul acestei lumi, nu avea nicio putere asupra lui, că el a învins lumea şi, drept rezultat, lumea a fost judecată, iar conducătorul ei urma să fie aruncat afară. (Ioa 12:31; 14:30) Continuatorii lui Isus sunt îndemnați să învingă lumea, rămânându-i loiali şi integri lui Dumnezeu, la fel ca Isus. (Ioa 16:33) Aceasta se armonizează cu Revelaţia primită de Ioan, în care Cristos repetă necesitatea de a învinge şi le promite celor aflaţi în unitate cu el bogate răsplăţi alături de el în cer. (Re 2:7, 11, 17, 26; 3:5, 12, 21)

Pasajul apocrif din Ioan 7:53–8:11. Aceste 12 versete au fost în mod evident adăugate textului original al evangheliei lui Ioan. Ele nu se regăsesc în Manuscrisul Sinaiticus sau Manuscrisul Vaticanus 1209, deşi apar în Codexul Bezae din secolul al V-lea şi în manuscrisele greceşti de mai târziu. Însă aceste versete lipsesc din majoritatea versiunilor mai vechi. În mod clar, ele nu fac parte din evanghelia lui Ioan. În timp ce unele manuscrise greceşti aşază acest pasaj la finalul evangheliei lui Ioan, altele îl plasează după Luca 21:28, confirmând astfel că acesta este un text apocrif şi neinspirat.

[Chenarul de la pagina ]

IDEI IMPORTANTE DIN IOAN

Relatarea apostolului Ioan despre viaţa lui Isus, care subliniază ideea că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, cel prin intermediul căruia este posibilă viaţa veşnică

Scrisă în jurul anului 98 e.n., la peste 30 de ani de la scrierea ultimei dintre celelalte trei evanghelii şi la 65 de ani de la moartea lui Isus

Cuvântul devine carne şi este identificat drept Mielul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu şi Cristosul (1:1-51)

Cuvântul, care la început era cu Dumnezeu, locuieşte printre oameni, dar este respins de ai lui; cei care îl acceptă primesc dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu

Ioan Botezătorul depune mărturie că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi Mielul lui Dumnezeu care înlătură păcatul lumii

Întâi Andrei, apoi alţii se conving că Isus este Cristosul

Predicarea şi miracolele lui Isus demonstrează că el este Cristosul, cel prin care poate fi obţinută viaţa veşnică (2:1–6:71)

În Cana, Isus transformă apa în vin

El îi spune lui Nicodim că Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său unic-născut pentru ca cei care au credinţă să poată primi viaţă veşnică

Isus vorbeşte cu o samariteană despre apa spirituală care dă viaţă veşnică şi se prezintă ca fiind Cristosul

Isus face vindecări miraculoase; iudeii îi reproşează că a făcut o vindecare în sabat şi vor să îl omoare

Proclamând că cei care cred în el au viaţă veşnică, Isus prezice învierea tuturor celor aflați în mormintele de amintire

El hrăneşte în mod miraculos aproximativ 5 000 de bărbaţi; când mulţimea vrea să îl facă rege, se retrage; întrucât oamenii îl urmau în continuare, Isus le spune că el este pâinea care a coborât din cer şi că, pentru a primi viaţa veşnică, vor trebui să mănânce din carnea sa şi să bea din sângele său

Opoziţia faţă de Fiul lui Dumnezeu se intensifică (7:1–12:50)

Plin de curaj, Isus predică în zona templului, deşi preoţii principali şi fariseii caută să îl prindă

Isus spune că el este lumina lumii şi că adevărul îi poate elibera pe ascultătorii săi, însă ei încearcă să arunce cu pietre în el

Isus vindecă în sabat un orb din naştere; fariseii se înfurie

Isus se identifică drept păstorul cel bun, explicând că oile sale îi ascultă glasul; iudeii încearcă din nou să arunce cu pietre în el

Învierea lui Lazăr îi umple de frică pe conducătorii religioşi iudei; ei hotărăsc că Isus şi Lazăr trebuie să moară

Isus intră călare în Ierusalim; mulţimea îl aclamă ca Rege, dar nu şi fariseii

Cu ocazia ultimului Paşte, Isus le dă sfaturi de despărţire continuatorilor săi (13:1–17:26)

El le spală picioarele pentru a-i învăţa umilinţa şi le dă „o poruncă nouă”: să se iubească unii pe alţii aşa cum i-a iubit el

Isus se prezintă drept calea, adevărul şi viaţa; el promite să le trimită spiritul sfânt discipolilor după plecarea sa

Pentru a da rod, continuatorii săi trebuie să rămână în unitate cu el, adevărata viţă; însă vor fi persecutaţi

Isus se roagă pentru continuatorii săi şi îi spune Tatălui că a sfârşit lucrarea ce i-a fost încredinţată, dezvăluind numele Său

Isus este arestat, respins de naţiunea iudaică şi ţintuit pe stâlp (18:1–19:42)

Isus este arestat în Ghetsimani; este dus înaintea lui Ana, Caiafa şi Pilat

Îi spune lui Pilat că Regatul său nu face parte din lumea aceasta

Întrucât eforturile lui Pilat de a-l elibera sunt zădărnicite, Isus este atârnat pe stâlp şi moare

Iosif din Arimateea și Nicodim se ocupă de înmormântarea sa

În încheiere, Ioan aduce dovezi că Isus a fost înviat, ceea ce atestă că el este cu adevărat Cristosul (20:1–21:25)

Isus este văzut de Maria Magdalena, iar apoi de ceilalți discipoli, inclusiv de Toma

În Galileea, el înfăptuiește un ultim miracol, făcând posibilă prinderea unei cantități imense de pește, după care dă porunca: „Paște oițele mele!”