Numele și titlul Fiului lui Dumnezeu din momentul ungerii sale pe pământ.

Numele „Isus” (gr. Iēsoús) este echivalentul numelui ebraic „Ieșua” (sau, în variantă mai lungă, „Iehosua”), care înseamnă „Iehova este salvare”. În epoca biblică, acesta nu era un nume neobișnuit, mulți bărbați numindu-se astfel. De aceea, numelui i se adăuga adesea un element de identificare, cum ar fi în construcția „Isus Nazarineanul” (Mr 10:47; Fa 2:22). Titlul „Cristos” provine din grecescul Khristós, fiind echivalentul termenului ebraic Mașíaḥ (Mesia) și însemnând „Unsul”. Deși expresia „unsul” a fost aplicată în mod potrivit și altor oameni care au trăit înainte de Isus, precum Moise, Aaron și David (Ev 11:24-26; Le 4:3; 8:12; 2Sa 22:51), poziția, responsabilitatea sau serviciul pentru care au fost ei unși au fost doar o prefigurare a poziției, serviciului și responsabilității superioare ale lui Isus Cristos. Drept urmare, Isus este prin excelență „Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16:16; vezi CRISTOS; MESIA).

Existența preumană. Viața celui care a ajuns să fie cunoscut drept Isus Cristos nu a început pe pământ. El însuși a vorbit despre existența sa preumană din cer (Ioa 3:13; 6:38, 62; 8:23, 42, 58). Ioan 1:1, 2 ne dezvăluie numele ceresc al celui care a devenit Isus: „La început era Cuvântul [gr. Lógos] și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era un dumnezeu [„era divin”, AT; Mo; sau „o ființă divină”, Böhmer; Stage (ambele în germană)]. El era la început cu Dumnezeu”. Întrucât Iehova este etern și nu a avut început (Ps 90:2; Re 15:3), construcția „la început” din verset trebuie să se refere la începutul lucrărilor de creație ale lui Iehova. Alte pasaje biblice îl identifică pe Isus drept „întâiul născut din toată creația”, „începutul creației lui Dumnezeu” (Col 1:15; Re 1:1; 3:14). Așadar, potrivit Scripturilor, Cuvântul (Isus în existența sa preumană) este prima lucrare de creație a lui Dumnezeu, Fiul întâi născut al lui Dumnezeu.

Chiar din unele afirmații ale lui Isus reiese cu claritate că Iehova era Tatăl, sau Cel ce a dat viață, întâiului său născut, acest Fiu fiind, de fapt, o creație a lui Dumnezeu. Isus a îndreptat atenția spre Dumnezeu ca Sursă a vieții sale când a spus: „Eu trăiesc datorită Tatălui”. Potrivit contextului, aceasta însemna că viața lui provenea de la Tatăl, cu alte cuvinte că el avea viață datorită Tatălui, așa cum oamenii muritori pot avea viață datorită credinței lor în jertfa de răscumpărare a lui Isus (Ioa 6:56, 57).

Dacă estimările recente ale oamenilor de știință cu privire la vârsta universului fizic se apropie de realitate înseamnă că Isus a început să existe ca ființă spirituală cu miliarde de ani înainte de crearea primului om. (Compară cu Mi 5:2.) Acest Fiu spiritual întâi născut a fost folosit de Tatăl său la crearea tuturor celorlalte lucruri (Ioa 1:3; Col 1:16, 17). Printre acestea se numără milioane de alți fii spirituali din familia cerească a lui Iehova Dumnezeu (Da 7:9, 10; Re 5:11), precum și universul fizic și ființele create la început în el. Este logic să conchidem că Iehova s-a adresat acestui Fiu întâi născut când a spus: „Să facem om după chipul și asemănarea noastră” (Ge 1:26). Toate celelalte lucruri au fost create nu numai „prin el”, ci și „pentru el”, în calitate de Întâi născut al lui Dumnezeu și de „moștenitor al tuturor lucrurilor” (Col 1:16; Ev 1:2).

Nu un cocreator. Participarea Fiului la lucrările de creație nu a făcut din el un cocreator alături de Tatăl său. Puterea creatoare provenea de la Dumnezeu prin intermediul spiritului Său sfânt, sau forța Sa activă (Ge 1:2; Ps 33:6). Întrucât Iehova este Sursa vieții, toată creația animată, vizibilă sau invizibilă, îi datorează lui viața (Ps 36:9). Prin urmare, Fiul nu a fost un cocreator, ci mai degrabă instrumentul prin care Iehova, Creatorul, a lucrat. Isus însuși i-a atribuit lui Dumnezeu meritul pentru creație, așa cum, de altfel, o face întreaga Biblie (Mt 19:4-6; vezi CREAȚIE).

Înțelepciunea personificată. Ceea ce este consemnat în Scripturi cu privire la Cuvânt corespunde întocmai cu descrierea din Proverbele 8:22-31. Aici, înțelepciunea este personificată, fiind reprezentată cu capacitatea de a vorbi și de a acționa (Pr 8:1). Mulți scriitori care au trăit în primele secole ale erei noastre și care s-au declarat creștini au înțeles că acest pasaj se referă în mod simbolic la Fiul lui Dumnezeu în existența sa preumană. În lumina versetelor analizate, nu există nicio îndoială că Fiul a fost „adus în existență” de Iehova „ca început al căii sale, prima dintre lucrările lui de demult”, și nici că el era „lângă [Iehova] ca meșter iscusit” la crearea Pământului, așa cum subliniază aceste versete din Proverbele. Într-adevăr, în ebraică, o limbă în care substantivele au gen (ca în multe alte limbi), cuvântul „înțelepciune” este întotdeauna de genul feminin. Iar situația nu se schimbă nici atunci când înțelepciunea este personificată. Prin urmare, aceasta nu exclude folosirea termenului în sens figurat cu privire la Fiul întâi născut al lui Dumnezeu. Cuvântul grecesc pentru „iubire” din construcția „Dumnezeu este iubire” (1Io 4:8) este tot de genul feminin, chiar dacă termenul „dumnezeu” este de genul masculin. Solomon, principalul scriitor al Proverbelor (Pr 1:1), a aplicat la sine titlul qohélet (convocator) (Ec 1:1), cuvânt tot de genul feminin.

Înțelepciunea este evidentă doar când este exprimată în vreun fel. Înțelepciunea lui Dumnezeu a fost exprimată în creație (Pr 3:19, 20), dar prin intermediul Fiului său. (Compară cu 1Co 8:6.) În mod asemănător, scopul ce vădește înțelepciune al lui Dumnezeu cu privire la omenire a fost făcut evident prin intermediul Fiului său, Isus Cristos, și însumat în persoana lui. De aceea, apostolul Pavel a putut spune că Cristos reprezintă „puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu” și că el „a devenit pentru noi înțelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfințenie și eliberare prin răscumpărare” (1Co 1:24, 30; compară cu 1Co 2:7, 8; Pr 8:1, 10, 18-21).

În ce sens este el „Fiul . . . unic-născut”. Deși Isus este numit „Fiul . . . unic-născut” (Ioa 1:14; 3:16, 18; 1Io 4:9), aceasta nu înseamnă că celelalte ființe spirituale aduse în existență nu sunt fii ai lui Dumnezeu; Biblia le numește tot fii ai săi (Ge 6:2, 4; Iov 1:6; 2:1; 38:4-7). Totuși, fiind singura ființă creată direct de Tatăl său, Fiul întâi născut era unic, diferit de toți ceilalți fii ai lui Dumnezeu, care au fost creați, sau aduși în existență, de Iehova prin acest Fiu întâi născut. Așadar, „Cuvântul” era „Fiul . . . unic-născut” al lui Iehova într-un sens deosebit, așa cum Isaac era „fiul . . . unic-născut” al lui Avraam într-un sens deosebit (tatăl său mai avea un fiu, dar nu cu Sara, soția lui) (Ev 11:17; Ge 16:15).

De ce este numit „Cuvântul”. Numele (sau, probabil, titlul) „Cuvântul” (Ioa 1:1) îndreaptă, după cât se pare, atenția asupra rolului îndeplinit de Fiul întâi născut al lui Dumnezeu după crearea altor ființe inteligente. O expresie similară se găsește în Exodul 4:16, unde Iehova îi spune lui Moise despre fratele său, Aaron: „El va vorbi poporului în locul tău și îți va fi gură, iar tu îi vei fi Dumnezeu”. Fiind purtătorul de cuvânt al reprezentantului lui Dumnezeu pe pământ, Aaron ‘i-a fost gură’ lui Moise. La fel stau lucrurile și în privința Cuvântului, sau a Logosului, care a devenit Isus Cristos. Fără îndoială, Iehova și-a folosit Fiul pentru a le transmite informații și instrucțiuni celorlalți membri ai familiei sale de fii spirituali, așa cum l-a folosit și pe pământ pentru a transmite mesajul său oamenilor. Îndreptând atenția asupra faptului că era Cuvântul lui Dumnezeu, sau Purtătorul său de cuvânt, Isus le-a spus evreilor: „Învățătura pe care o predau eu nu este a mea, ci a celui care m-a trimis. Dacă vrea cineva să facă voința Sa, va ști dacă această învățătură este de la Dumnezeu sau dacă eu vorbesc de la mine” (Ioa 7:16, 17; compară cu Ioa 12:50; 18:37).

Fără îndoială, în timpul existenței sale preumane în calitate de Cuvânt, Isus a acționat de multe ori ca Purtător de cuvânt al lui Iehova în relațiile cu oamenii. Din unele pasaje biblice reiese că Iehova însuși le-a vorbit oamenilor, în timp ce alte pasaje arată clar că el a făcut acest lucru printr-un reprezentant îngeresc. (Compară Ex 3:2-4 cu Fa 7:30, 35; vezi și Ge 16:7-11, 13; 22:1, 11, 12, 15-18.) Este logic să credem că Dumnezeu a vorbit în majoritatea acestor situații prin intermediul Cuvântului. Se pare că el a procedat la fel în Eden, întrucât relatarea biblică precizează că, în două dintre cele trei ocazii în care se spune că Dumnezeu a vorbit, cineva era cu el, cu siguranță Fiul său (Ge 1:26-30; 2:16, 17; 3:8-19, 22). Prin urmare, îngerul care a condus Israelul prin pustiu și de al cărui glas israeliții trebuiau să asculte cu strictețe deoarece ‘numele lui Iehova era în el’ este posibil să fi fost Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul (Ex 23:20-23; compară cu Ios 5:13-15).

Aceasta nu înseamnă că singurul reprezentant îngeresc prin care a vorbit Iehova a fost Cuvântul. Cele consemnate sub inspirație divină în Faptele 7:53, Galateni 3:19 și Evrei 2:2, 3 arată clar că legământul Legii i-a fost transmis lui Moise prin alți fii îngerești ai lui Dumnezeu decât Fiul său întâi născut.

După întoarcerea la glorie cerească, Isus continuă să aibă numele „Cuvântul lui Dumnezeu” (Re 19:13, 16).

De ce în unele traduceri ale Bibliei se spune despre Isus că este „Dumnezeu”, iar în altele că este „un dumnezeu”?

Unele traduceri ale Bibliei redau Ioan 1:1 astfel: „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu”. Redarea literală a textului grecesc este: „La început era cuvântul, iar cuvântul era către dumnezeu [ho theós (dumnezeul)] și dumnezeu [theós] era cuvântul”. Traducătorul trebuie să folosească inițiale majuscule în funcție de normele limbii în care traduce. Este cât se poate de potrivit ca, în traducere, echivalentul termenului ho theós să fie scris cu inițială majusculă, „Dumnezeu”, întrucât acesta trebuie să-l identifice pe Atotputernicul Dumnezeu cu care era Cuvântul. Însă scrierea cu inițială majusculă a termenului „dumnezeu” din a doua ocurență nu se justifică.

În Traducerea lumii noi, Ioan 1:1 este redat în acest mod: „La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Cuvântul era un dumnezeu”. E adevărat, în textul original din limba greacă nu există articol nedefinit (echivalentul pentru „un” sau „o”). Chiar dacă în koine, sau în greaca comună, nu exista articol nedefinit, aceasta nu înseamnă că nu trebuie folosit în traducere. Prin urmare, când traduc Scripturile grecești creștine, traducătorii se văd obligați să folosească sau nu articolul nedefinit în funcție de modul în care înțeleg sensul textului. Toate traducerile în română ale acestor Scripturi conțin articolul nedefinit în sute de locuri, însă majoritatea nu îl redau în Ioan 1:1. Cu toate acestea, folosirea articolului nedefinit în traducerea acestui verset este pe deplin justificată.

În primul rând, trebuie reținut că, potrivit versetului, Cuvântul era „cu Dumnezeu”. Prin urmare, Cuvântul nu putea fi Dumnezeu, adică Atotputernicul Dumnezeu. (Vezi și precizarea din v. 2; aceasta nu ar mai fi necesară dacă v. 1 ar fi indicat că Cuvântul era Dumnezeu.) În al doilea rând, echivalentul termenului „dumnezeu” (gr. theós) din a doua ocurență este, evident, fără articol definit (gr. ho). În legătură cu acest aspect, Ernst Haenchen a afirmat într-un comentariu asupra Evangheliei după Ioan (capitolele 1-6): „În acea epocă, [theós] și [ho theós] («dumnezeu, divin» și «Dumnezeul») nu erau unul și același lucru. . . . De fapt, pentru . . . evanghelist, doar Tatăl era «Dumnezeu» ([ho theós]; cf. 17:3); «Fiul» îi era supus (cf. 14:28). Însă pasajul doar sugerează acest lucru, accentul fiind pus aici pe apropierea dintre cei doi. . . . Monoteismul iudaic și cel creștin nu excludeau existența unor ființe divine aflate în apropierea și sub autoritatea lui Dumnezeu, dar care nu erau identice cu el. Filipeni 2:6-10 este o dovadă în acest sens. Aici, Pavel descrie tocmai o asemenea ființă divină, care mai târziu a devenit omul Isus Cristos . . . Deci în Filipeni și în Ioan 1:1 nu este vorba de o relație dialectică doi în unu, ci de o uniune a două entități” (Ioan 1, după traducerea în engleză a lui R. W. Funk, 1984, p. 109, 110).

După ce propune ca traducere pentru Ioan 1:1c „și Cuvântul era divin (de natură divină)”, Haenchen continuă: „În acest caz, verbul «era» ([en]) are funcție de predicat. Numele predicativ trebuie, prin urmare, analizat cu mai multă atenție: [theós] nu este același lucru cu [ho theós] («divin» nu este același lucru cu «Dumnezeu»)” (p. 110, 111). Argumentând pe aceeași temă, Philip Harner a subliniat că construcția gramaticală din Ioan 1:1 conține un nume predicativ fără articol definit, care precedă verbul; construcția are în esență valoare adjectivală și indică faptul că „logosul are natura lui theós”. El adaugă: „Cred că, în Ioan 1:1, valoarea adjectivală a numelui predicativ este atât de evidentă, încât nu putem considera substantivul [theós] ca fiind articulat” (Journal of Biblical Literature, 1973, p. 85, 87). Alți traducători, susținând la rândul lor că termenul grecesc are valoare adjectivală și că descrie natura Cuvântului, redau pasajul biblic astfel: „Cuvântul era divin” (AT; Sd; compară cu Mo; vezi Apendice NW, p. 1690-1692).

Din Scripturile ebraice reiese cu consecvență că nu există decât un singur Dumnezeu Atotputernic, Creatorul tuturor lucrurilor, Cel Preaînalt, al cărui nume este Iehova (Ge 17:1; Is 45:18; Ps 83:18). Acesta este motivul pentru care Moise a spus națiunii Israel: „Iehova, Dumnezeul nostru, este un singur Iehova. Să-l iubești pe Iehova, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta” (De 6:4, 5). Scripturile grecești creștine nu contrazic această învățătură, pe care slujitorii lui Dumnezeu o acceptă și în care cred de mii de ani, ci, dimpotrivă, o susțin (Mr 12:29; Ro 3:29, 30; 1Co 8:6; Ef 4:4-6; 1Ti 2:5). Isus Cristos însuși a afirmat „Tatăl este mai mare decât mine” și a spus despre Tatăl că este Dumnezeul său, „singurul Dumnezeu adevărat” (Ioa 14:28; 17:3; 20:17; Mr 15:34; Re 1:1; 3:12). În numeroase ocazii, Isus a transmis ideea că îi este inferior și supus Tatălui (Mt 4:9, 10; 20:23; Lu 22:41, 42; Ioa 5:19; 8:42; 13:16). Chiar și după înălțarea lui Isus la cer, apostolii au continuat să-l prezinte ca atare (1Co 11:3; 15:20, 24-28; 1Pe 1:3; 1Io 2:1; 4:9, 10).

Aceste aspecte constituie motive întemeiate pentru a reda fragmentul din Ioan 1:1 „Cuvântul era un dumnezeu”. Poziția proeminentă a Cuvântului între creaturile lui Dumnezeu ca Întâi născut, cel prin care Dumnezeu a creat toate lucrurile, și ca Purtător de cuvânt al Său constituie o bază reală pentru a fi numit „un dumnezeu” sau ființă puternică. Conform profeției mesianice din Isaia 9:6, el avea să fie numit „Dumnezeu Puternic”, însă nu Atotputernicul Dumnezeu, și avea să fie „Tată Etern” al tuturor celor ce urmau să aibă privilegiul de a fi supuși ai săi. Zelul Tatălui său, „Iehova al armatelor”, avea să realizeze acest lucru (Is 9:7). Fără îndoială, dacă Adversarul lui Dumnezeu, Satan Diavolul, este numit un ‘dumnezeu’ (2Co 4:4), întrucât stăpânește asupra oamenilor și a demonilor (1Io 5:19; Lu 11:14-18), atunci cu atât mai mult Fiul întâi născut al lui Dumnezeu poate fi numit „un dumnezeu”, „dumnezeul unic-născut”, potrivit celor mai demne de încredere manuscrise ale textului din Ioan 1:18.

Când a fost acuzat de împotrivitori că ‘se făcea dumnezeu’, Isus le-a răspuns: „Nu este scris în Legea voastră: «Am spus: „Sunteți dumnezei”»? Dacă el i-a numit «dumnezei» pe cei împotriva cărora a vorbit cuvântul lui Dumnezeu, și totuși Scriptura nu poate fi anulată, cum de-mi ziceți mie, pe care Tatăl m-a sfințit și m-a trimis în lume: «Blasfemiezi», pentru că am spus: Sunt Fiul lui Dumnezeu?” (Ioa 10:31-37). Isus a citat aici din Psalmul 82, unde judecătorii umani condamnați de Dumnezeu fiindcă nu făceau dreptate sunt numiți „dumnezei” (Ps 82:1, 2, 6, 7). Astfel, Isus a arătat cât de absurd era să fie acuzat de blasfemie pentru afirmația că era „Fiul lui Dumnezeu” – nici pe departe Dumnezeu.

Acuzația de blasfemie i-a fost adusă în urma afirmației: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioa 10:30). Prin aceste cuvinte Isus nu a pretins că era Tatăl sau că era Dumnezeu, aspect ce reiese din răspunsul dat împotrivitorilor lui și analizat pe scurt mai înainte. Unitatea despre care a vorbit Isus trebuie înțeleasă în contextul afirmației lui. El vorbea despre lucrările sale și despre grija sa față de „oile” care îl urmau. Atât lucrările, cât și cuvintele lui au demonstrat că, între el și Tatăl său, exista unitate, nu dezbinare și lipsă de armonie, idee pe care Isus a subliniat-o în răspunsul său (Ioa 10:25, 26, 37, 38; compară cu Ioa 4:34; 5:30; 6:38-40; 8:16-18). El și Tatăl lui erau în unitate și în ceea ce privește „oile” lui Isus, cu alte cuvinte în ce privește ocrotirea celor asemănători oilor și conducerea lor la viață veșnică (Ioa 10:27-29; compară cu Eze 34:23, 24). Rugăciunea rostită de Isus pentru unitatea dintre toți discipolii săi, inclusiv viitorii săi discipoli, demonstrează că unitatea dintre Isus și Tatăl său nu era o unitate în ce privește identitatea, ci o unitate în scop și acțiune. În acest fel, toți discipolii lui Isus pot „să fie una”, așa cum el și Tatăl sunt una (Ioa 17:20-23).

În armonie cu aceasta, Isus a dat următorul răspuns la o întrebare a lui Toma: „Dacă m-ați fi cunoscut pe mine, l-ați fi cunoscut și pe Tatăl meu. De acum îl cunoașteți și l-ați văzut”, iar, la cererea adresată de Filip, Isus a afirmat: „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut și pe Tatăl” (Ioa 14:5-9). Și de această dată, explicația lui Isus a arătat că așa stăteau lucrurile, deoarece el l-a reprezentat cu fidelitate pe Tatăl său, a transmis cuvintele Lui și a realizat lucrările Sale (Ioa 14:10, 11; compară cu Ioa 12:28, 44-49). Tot cu acea ocazie, în seara precedentă morții sale, Isus le-a spus discipolilor: „Tatăl este mai mare decât mine” (Ioa 14:28).

Și în lumina altor exemple biblice se poate înțelege în ce sens discipolii puteau ‘să-l vadă’ pe Tatăl în persoana lui Isus. De exemplu, Iacob i-a zis lui Esau: „M-am uitat la fața ta ca și cum m-aș fi uitat la fața lui Dumnezeu, fiindcă m-ai primit cu plăcere”. Iacob a spus aceasta deoarece reacția lui Esau fusese în armonie cu rugăciunea lui (Ge 33:9-11; 32:9-12). După ce Dumnezeu a corectat modul de gândire al lui Iov printr-o serie de întrebări adresate din mijlocul unei vijelii, Iov a recunoscut: „Urechea mea auzise despre tine, dar acum ochiul meu te vede” (Iov 38:1; 42:5; vezi și Ju 13:21, 22). „Ochii inimii” îi fuseseră luminați. (Compară cu Ef 1:18.) Din cuvintele lui Isus consemnate în Ioan 6:45, precum și din cele scrise de Ioan la mult timp după moartea lui Isus – „niciun om nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dumnezeul unic-născut, care se află în sânul Tatălui, este cel care a dat explicații despre el” (Ioa 1:18; 1Io 4:12) – reiese cu claritate că afirmația lui Isus cu privire la faptul de a-l vedea pe Tatăl nu trebuia înțeleasă în sens literal, ci în sens figurat.

La ce s-a referit Toma când i s-a adresat lui Isus prin cuvintele „Domnul meu și Dumnezeul meu”?

Când Isus li s-a arătat lui Toma și celorlalți apostoli, ocazie cu care îndoielile lui Toma cu privire la învierea lui Isus au fost risipite, Toma a exclamat: „Domnul meu și Dumnezeul [ho Theós] meu!” (Ioa 20:24-29). Unii erudiți consideră că aceasta a fost o exclamație de uimire rostită înaintea lui Isus, însă adresată în realitate lui Dumnezeu, Tatăl său. Totuși, alții susțin că, ținând cont de originalul grecesc, cuvintele respective trebuie privite ca fiind adresate lui Isus. Chiar dacă așa ar sta lucrurile, apelativele „Domnul meu și Dumnezeul meu” trebuie să fie în armonie cu restul Scripturilor inspirate. Întrucât relatarea biblică arată că, anterior, Isus le trimisese discipolilor săi mesajul „Eu urc la Tatăl meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru”, nu există niciun motiv pentru a crede că Toma îl considera pe Isus Atotputernicul Dumnezeu (Ioa 20:17). De asemenea, după ce relatează episodul întâlnirii lui Toma cu Isus, care înviase, Ioan spune despre acest episod și despre altele similare: „Acestea au fost scrise pentru ca voi să credeți că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață prin numele său” (Ioa 20:30, 31).

Așadar, este posibil ca Toma să i se fi adresat lui Isus prin apelativul „Dumnezeul meu” în sensul că Isus era „un dumnezeu”, dar nu Atotputernicul Dumnezeu, nu „singurul Dumnezeu adevărat”, iar aceasta deoarece Toma îl auzise deseori pe Isus rugându-se lui Dumnezeu (Ioa 17:1-3). Sau este posibil ca Toma să fi folosit apelativul „Dumnezeul meu” într-o manieră asemănătoare strămoșilor săi. Aceștia foloseau expresii similare, care au fost consemnate în Scripturile ebraice, iar Toma cunoștea bine Scripturile. În diverse ocazii, unele persoane care au fost vizitate de un reprezentant îngeresc al lui Iehova sau cărora acesta li s-a adresat – iar în anumite situații chiar scriitorul biblic ce a consemnat relatarea – i-au răspuns mesagerului îngeresc ori au vorbit despre el ca și cum acesta ar fi fost Iehova Dumnezeu însuși. (Compară cu Ge 16:7-11, 13; 18:1-5, 22-33; 32:24-30; Ju 6:11-15; 13:20-22.) Lucrurile au stat astfel deoarece mesagerul îngeresc acționa ca reprezentant al lui Iehova și vorbea în numele său, probabil folosind persoana întâi singular, sau chiar spunea „Eu sunt adevăratul Dumnezeu” (Ge 31:11-13; Ju 2:1-5). Așadar, probabil că Toma a folosit apelativul „Dumnezeul meu” în acest sens, recunoscându-l sau mărturisindu-l pe Isus ca reprezentant și purtător de cuvânt al adevăratului Dumnezeu. Indiferent cum au stat lucrurile, cert este că Toma nu a contrazis prin cuvintele sale declarația clară pe care el însuși o auzise rostită de Isus: „Tatăl este mai mare decât mine” (Ioa 14:28).

Nașterea sa pe pământ. Înainte de nașterea lui Isus ca om, unii îngeri au venit pe pământ, s-au materializat – și-au luat corpuri omenești – în funcție de situație și s-au dematerializat după ce și-au încheiat misiunea (Ge 19:1-3; Ju 6:20-22; 13:15-20). Ei au rămas ființe spirituale, folosind doar temporar un corp fizic. Totuși, nu așa au stat lucrurile în cazul Fiului lui Dumnezeu, a cărui viață a fost transferată pe pământ, el devenind astfel omul Isus. Potrivit cu Ioan 1:14, „Cuvântul a devenit carne și a locuit printre noi”. Acesta a fost motivul pentru care Isus s-a numit pe sine „Fiul omului” (Ioa 1:51; 3:14, 15). Unii îndreaptă atenția asupra expresiei „a locuit printre noi” (lit. „a locuit în cort”) drept dovadă că Isus nu ar fi fost om în adevăratul sens al cuvântului, ci întruparea unei ființe spirituale. Dar și apostolul Petru folosește o expresie asemănătoare cu privire la sine, iar el, evident, nu era o ființă spirituală întrupată (2Pe 1:13, 14).

Relatarea inspirată spune: „Nașterea lui Isus Cristos a fost așa: Pe când mama sa, Maria, îi era promisă în căsătorie lui Iosif, ea s-a aflat însărcinată prin spiritul sfânt înainte ca ei să fie împreună” (Mt 1:18). Un mesager îngeresc trimis de Iehova o informase deja pe tânăra fecioară Maria că ‘avea să conceapă în pântecele ei’ în urma acțiunii spiritului sfânt al lui Dumnezeu, care urma să vină peste ea, și a puterii lui Dumnezeu, care avea ‘să o acopere cu umbra sa’ (Lu 1:30, 31, 34, 35). Astfel, copilul care s-a născut și-a păstrat identitatea, rămânând persoana numită în cer Cuvântul, și în același timp a fost cu adevărat un fiu al Mariei și, prin urmare, un descendent autentic al strămoșilor ei Avraam, Isaac, Iacob, Iuda și regele David, precum și moștenitorul legitim al promisiunilor divine făcute acestora (Ge 22:15-18; 26:24; 28:10-14; 49:10; 2Sa 7:8, 11-16; Lu 3:23-34; vezi GENEALOGIA LUI ISUS CRISTOS). Este posibil, așadar, ca pruncul născut să fi dobândit unele trăsături fizice de la mama sa evreică.

Fiind o descendentă a lui Adam, care a păcătuit, Maria era și ea imperfectă și supusă păcatului. Cum a fost deci posibil ca Isus, „întâiul născut” al Mariei (Lu 2:7), să fie perfect și neatins de păcat în corpul său fizic? Deși geneticienii din zilele noastre au aflat multe despre legile eredității și despre caracterul dominant și recesiv, ei nu știu ce poate rezulta în urma unirii perfecțiunii cu imperfecțiunea, cum a fost în cazul conceperii lui Isus. Indiferent cum au stat lucrurile, acțiunea spiritului sfânt al lui Dumnezeu în acea situație a garantat realizarea scopului lui Dumnezeu. Așa cum i-a explicat Mariei îngerul Gabriel, „puterea Celui Preaînalt” a acoperit-o cu umbra sa, astfel că cel ce s-a născut a fost sfânt, Fiul lui Dumnezeu. Spiritul sfânt a ridicat încă de la concepție un zid protector, ca să spunem așa, pentru ca nicio imperfecțiune sau influență dăunătoare să nu afecteze embrionul aflat în dezvoltare (Lu 1:35).

Întrucât spiritul sfânt a făcut posibilă această naștere, Isus i-a datorat viața sa umană Tatălui său ceresc, nu vreunui om, cum ar fi tatăl său adoptiv, Iosif (Mt 2:13-15; Lu 3:23). Așa cum reiese din Evrei 10:5, Iehova Dumnezeu i-a „pregătit un corp”, Isus fiind încă de la concepere „neîntinat, despărțit de păcătoși” (Ev 7:26; compară cu Ioa 8:46; 1Pe 2:21, 22).

Profeția mesianică din Isaia 52:14, unde se vorbește despre ‘desfigurarea înfățișării sale’, se aplică la Isus, Mesia, doar în sens figurat. (Compară cu v. 7 din același capitol.) Deși Isus Cristos a fost perfect din punct de vedere fizic, mesajul despre adevăr și dreptate pe care l-a vestit l-a făcut respingător în ochii împotrivitorilor săi ipocriți, care au susținut că era un agent al lui Beelzebub, un om posedat de demoni, un impostor și un blasfemator (Mt 12:24; 27:39-43; Ioa 8:48; 15:17-25). În mod asemănător, prin mesajul pe care l-au proclamat, discipolii lui Isus au fost pentru cei receptivi „o mireasmă plăcută” spre viață, însă pentru cei nereceptivi, o mireasmă spre moarte (2Co 2:14-16).

Momentul nașterii sale; durata serviciului său. După toate probabilitățile, Isus s-a născut în luna etanim (septembrie-octombrie), în anul 2 î.e.n., s-a botezat cam în aceeași perioadă a anului 29 e.n. și a murit vineri, a 14-a zi a lunii de primăvară nisan (martie-aprilie), în anul 33 e.n., în jurul orei 15.00. Aceste date au la bază următoarele aspecte:

Isus s-a născut la aproximativ șase luni după nașterea rudei sale Ioan (Botezătorul), în timpul domniei împăratului roman Cezar August (31 î.e.n.-14 e.n.), în timpul guvernării lui Quirinius în Siria (vezi RECENSĂMÂNT pentru datele probabile ale administrației lui Quirinius) și spre sfârșitul domniei lui Irod cel Mare în Iudeea (Mt 2:1, 13, 20-22; Lu 1:24-31, 36; 2:1, 2, 7).

Nașterea sa în raport cu moartea lui Irod. Deși data morții lui Irod este controversată, majoritatea dovezilor converg spre anul 1 î.e.n. (Vezi IROD 1 [Data morții sale]; CRONOLOGIE [Eclipse de lună].) În intervalul cuprins între nașterea lui Isus și moartea lui Irod au avut loc mai multe evenimente: Isus este circumcis în a opta zi de viață (Lu 2:21); este dus la templul din Ierusalim după 40 de zile de la nașterea sa (Lu 2:22, 23; Le 12:1-4, 8); astrologii călătoresc „de la răsărit” la Betleem (unde nu-l găsesc pe Isus într-o iesle, ci într-o casă; Mt 2:1-11; compară cu Lu 2:7, 15, 16); Iosif și Maria fug în Egipt împreună cu copilașul (Mt 2:13-15); Irod își dă seama că astrologii nu au respectat instrucțiunile sale și, prin urmare, poruncește uciderea tuturor băieților de la doi ani în jos din Betleem și din împrejurimi (ceea ce arată că Isus nu mai era un nou-născut) (Mt 2:16-18). Pentru ca toate aceste evenimente să aibă loc între nașterea lui Isus și moartea lui Irod, survenită probabil în anul 1 î.e.n., Isus trebuie să se fi născut în toamna anului 2 î.e.n. Există însă și alte dovezi care indică spre acest an.

În raport cu serviciul lui Ioan. Altă dovadă în sprijinul datelor prezentate la începutul acestei secțiuni se găsește în Luca 3:1-3, unde se arată că Ioan Botezătorul a început să predice și să boteze „în al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar”. Acest al 15-lea an se referă la intervalul cuprins între a doua jumătate a anului 28 e.n. și luna august sau septembrie a anului 29 e.n. (Vezi TIBERIU.) Într-un anumit moment al serviciului lui Ioan, Isus s-a prezentat la el și a fost botezat. Astfel, când și-a început serviciul, Isus avea „cam treizeci de ani” (Lu 3:21-23). La 30 de ani – vârstă la care David a devenit rege –, Isus nu se mai afla sub autoritatea părinților săi umani (2Sa 5:4, 5; compară cu Lu 2:51).

Potrivit cu Numerele 4:1-3, 22, 23, 29, 30, cei care începeau serviciul la sanctuar sub legământul Legii aveau „de la treizeci de ani în sus”. E logic, așadar, ca și Ioan Botezătorul, care era levit și fiu de preot, să-și fi început serviciul la aceeași vârstă, dar, bineînțeles, nu la templu, ci în cadrul misiunii speciale încredințate de Iehova (Lu 1:1-17, 67, 76-79). Mențiunea concretă (de două ori) referitoare la diferența de vârstă dintre Ioan și Isus, precum și corelarea aparițiilor îngerului lui Iehova și a mesajelor lui cu privire la nașterea celor doi fii (Lu 1) oferă motive întemeiate pentru a crede că și serviciul lor a cunoscut același decalaj. Cu alte cuvinte, este posibil ca Ioan să-și fi început serviciul (în calitate de precursor al lui Isus) cu aproximativ șase luni înainte de Isus.

Având în vedere aceste aspecte, Ioan s-a născut cu 30 de ani înainte de a-și începe serviciul, în al 15-lea an de domnie al lui Tiberiu, undeva între a doua jumătate a anului 3 î.e.n. și luna august sau septembrie a anului 2 î.e.n., iar Isus s-a născut circa șase luni mai târziu.

Dovezi că serviciul său a durat trei ani și jumătate. Ținând cont și de alte dovezi cronologice, se poate ajunge la o concluzie și mai clară. Aceste dovezi îndreaptă atenția spre durata serviciului lui Isus și spre momentul morții sale. Profeția din Daniel 9:24-27 (analizată pe larg în articolul ȘAPTEZECI DE SĂPTĂMÂNI) indică faptul că Mesia avea să apară la începutul celei de-a 70-a „săptămâni” de ani (Da 9:25) și că moartea sa de jertfă urma să aibă loc „la jumătatea”, sau la mijlocul, ultimei săptămâni. Moartea sa a anulat validitatea jertfelor și a ofrandelor aduse sub legământul Legii (Da 9:26, 27; compară cu Ev 9:9-14; 10:1-10). Aceasta însemna că durata serviciului lui Isus Cristos avea să fie de trei ani și jumătate (echivalentul jumătății unei „săptămâni” de șapte ani).

Pentru ca serviciul lui Isus să dureze trei ani și jumătate, sfârșindu-se cu moartea sa în ziua Paștelui, această perioadă trebuia să includă patru sărbători ale Paștelui. Dovezi ale celor patru sărbători se găsesc în Ioan 2:13; 5:1; 6:4 și 13:1. În Ioan 5:1 nu este specificat Paștele, ci apare doar mențiunea „o sărbătoare [„sărbătoarea”, potrivit unor manuscrise antice] a iudeilor”. Există însă motive întemeiate pentru a crede că aici este vorba de Sărbătoarea Paștelui, nu de vreo altă sărbătoare anuală.

Mai înainte, în Ioan 4:35, Isus precizase că mai erau „patru luni până la seceriș”. Secerișul, îndeosebi cel al orzului, începea în perioada Paștelui (14 nisan). Deci Isus făcuse această afirmație cu patru luni înainte de acea perioadă, sau prin luna chislev (noiembrie-decembrie). Sărbătoarea Dedicării, instituită în perioada postexilică, avea loc în luna chislev, însă nu era una dintre marile sărbători pentru care israeliții trebuiau să meargă la Ierusalim (Ex 23:14-17; Le 23:4-44). Ea se ținea în sinagogile de pe tot cuprinsul țării, conform tradiției iudaice. (Vezi SĂRBĂTOAREA DEDICĂRII.) Din Ioan 10:22 reiese clar că Isus a fost prezent la o Sărbătoare a Dedicării în Ierusalim. Se pare însă că el era deja în zonă deoarece participase mai devreme la Sărbătoarea Colibelor, deci nu mersese acolo special pentru Sărbătoarea Dedicării. Totuși, Ioan 5:1 indică în mod clar că motivul pentru care Isus a mers din Galileea (Ioa 4:54) la Ierusalim a fost ‘sărbătoarea iudeilor’.

Singura sărbătoare care avea loc între luna chislev și perioada Paștelui era Purimul. Aceasta se ținea în adar (februarie-martie), cu circa o lună înainte de Paște. Dar și Purimul, sărbătoare instituită în perioada postexilică, se celebra pe tot cuprinsul țării, în locuințe și în sinagogi. (Vezi PURIM.) Prin urmare, Paștele este, cel mai probabil, ‘sărbătoarea iudeilor’ din Ioan 5:1, iar prezența lui Isus la Ierusalim cu acea ocazie era în conformitate cu Legea dată de Dumnezeu Israelului. Este adevărat că Ioan consemnează doar câteva evenimente înainte de a menționa următoarea sărbătoare a Paștelui (Ioa 6:4), dar o analiză a chenarului „Principalele evenimente din viața lui Isus pe pământ” scoate în evidență că Ioan prezintă puține detalii referitoare la prima parte a serviciului lui Isus și omite multe dintre evenimentele consemnate de ceilalți trei evangheliști. De fapt, activitatea amplă a lui Isus despre care vorbesc acești trei evangheliști (Matei, Marcu și Luca) întărește concluzia că, între cele consemnate în Ioan 2:13 și 6:4, chiar a avut loc o sărbătoare a Paștelui.

Momentul morții sale. Moartea lui Isus Cristos a avut loc primăvara, în ziua de Paște, 14 nisan (sau abib), conform calendarului evreiesc (Mt 26:2; Ioa 13:1-3; Ex 12:1-6; 13:4). În acel an, ziua de Paște a coincis cu a șasea zi a săptămânii (care, potrivit calculelor evreilor, începea joi, la apusul soarelui, și se sfârșea vineri, la apusul soarelui). Aceasta reiese clar din Ioan 19:31, unde se arată că următoarea zi era „o zi mare” de sabat. Ziua de după Paște era întotdeauna un sabat, indiferent în ce zi a săptămânii cădea (Le 23:5-7). Dar, când acest sabat special coincidea cu sabatul obișnuit (a șaptea zi a săptămânii), acesta devenea „o zi mare”. Așadar, Isus a murit vineri, 14 nisan, în jurul orei 15.00 (Lu 23:44-46).

Dovezile pe scurt. În concluzie, dacă moartea lui Isus a avut loc primăvara, în luna nisan, atunci serviciul său – care începuse cu trei ani și jumătate mai devreme, așa cum reiese din Daniel 9:24-27 – trebuie să fi început toamna, prin luna etanim (septembrie-octombrie). Prin urmare, serviciul lui Ioan (inițiat în al 15-lea an al domniei lui Tiberiu) trebuie să fi început în primăvara anului 29 e.n. Așadar, Ioan trebuie să se fi născut în primăvara anului 2 î.e.n., iar Isus trebuie să se fi născut circa șase luni mai târziu, în toamna anului 2 î.e.n., să-și fi început serviciul după aproximativ 30 de ani, în toamna anului 29 e.n., și să fi murit în 33 e.n. (primăvara, în 14 nisan, așa cum s-a menționat).

Nu există dovezi că s-ar fi născut iarna. Data de 25 decembrie, acceptată pe scară largă ca zi în care s-a născut Isus, nu are deci nicio bază biblică. Așa cum arată multe lucrări de referință, aceasta își are rădăcinile într-o sărbătoare păgână. Referitor la originea celebrării zilei de 25 decembrie, învățatul iezuit Urbanus Holzmeister a scris:

„Astăzi, mulți recunosc că celebrarea zilei de 25 decembrie își are originile în sărbătoarea pe care o țineau păgânii în acea zi. Chiar și Petavius [un învățat iezuit francez, 1583-1652] a precizat în mod corect că, în 25 decembrie, se sărbătorea «nașterea soarelui invincibil».

Dovezi ale acestei sărbători sunt: a) Calendarul lui Furius Dionysius Filocalus, redactat în anul 354 [e.n.], în care este notat: «25 decembrie, Z(iua de naștere) a (Soarelui) invincibil»; b) calendarul astrologului Antiochus (redactat aproximativ în 200 [e.n.]), în care apare precizarea: «Luna decembrie . . . 25 . . . Ziua de naștere a Soarelui; zilele se măresc»; c) Caesar Iulianus [Iulian Apostatul, împărat roman 361-363 e.n.] promovează jocurile care se țineau la sfârșitul anului în onoarea soarelui, numit «soarele invincibil».” (Chronologia vitae Christi [Cronologia vieții lui Cristos], Pontificium Institutum Biblicum, Roma, 1933, p. 46).

Probabil cea mai concludentă dovadă a faptului că Isus nu s-a născut în 25 decembrie este un detaliu menționat în Biblie, și anume că, în noaptea în care s-a născut el, păstorii se aflau pe câmp și își păzeau turmele (Lu 2:8, 12). Sezonul ploios începea încă din luna bul, o lună de toamnă (octombrie-noiembrie) (De 11:14), turmele fiind ținute pe timpul nopții în adăposturi. Următoarea lună, chislev (luna a noua din calendarul evreiesc, noiembrie-decembrie), era o lună rece și ploioasă (Ier 36:22; Ezr 10:9, 13), iar tebet (decembrie-ianuarie) înregistra cele mai scăzute temperaturi din an, cu ninsori ocazionale în zonele mai înalte. Așadar, prezența păstorilor afară, pe câmp, noaptea este în armonie cu dovezile care indică spre nașterea lui Isus în luna etanim, la începutul toamnei. (Vezi BUL; CHISLEV.)

Mai mult, este puțin probabil ca împăratul roman să le fi cerut supușilor săi evrei (înclinați spre rebeliune) să călătorească „fiecare în orașul lui” pentru recensământ într-o lună atât de rece și ploioasă, o dovadă în plus că Isus nu s-a născut în decembrie (Lu 2:1-3; compară cu Mt 24:20; vezi TEBET).

Prima etapă a vieții sale. Relatarea despre prima etapă a vieții lui Isus este foarte scurtă. El s-a născut în Betleemul din Iudeea, orașul natal al regelui David, iar, după ce familia lui s-a întors din Egipt, a fost dus în Nazaretul din Galileea, astfel împlinindu-se profețiile inspirate (Mt 2:4-6, 14, 15, 19-23; Mi 5:2; Os 11:1; Is 11:1; Ier 23:5). Iosif, tatăl adoptiv al lui Isus, era tâmplar (Mt 13:55) și, prin urmare, avea o situație materială modestă. (Compară Lu 2:22-24 cu Le 12:8.) Isus, care în prima zi din viața sa umană a dormit într-un grajd, și-a petrecut, din câte se pare, copilăria în condiții destul de umile. Deși Nazaretul se afla în apropierea a două rute comerciale însemnate, acesta nu era un oraș important al vremii, fiind desconsiderat probabil de mulți evrei. (Compară cu Ioa 1:46; vezi IMAGINI, vol. 2, p. 537, 539, engl.; NAZARET.)

Nu se știe nimic despre primii ani din viața lui Isus, cu excepția faptului că „copilașul creștea și se întărea, fiind plin de înțelepciune, iar favoarea lui Dumnezeu era peste el” (Lu 2:40). Cu timpul, familia lui s-a mărit: lui Iosif și Mariei li s-au mai născut patru fii și câteva fiice (Mt 13:54-56). Prin urmare, „întâiul născut” al Mariei (Lu 2:7) nu a fost singur la părinți. Fără îndoială, așa se explică de ce părinții săi, la întoarcerea de la Ierusalim, nu au observat o vreme că cel mai mare copil al lor nu se afla printre cei cu care călătoreau. Singura întâmplare din primii ani ai lui Isus, relatată în detaliu, este cea privitoare la vizita lui la templu (la vârsta de 12 ani), unde a purtat cu învățătorii iudei o discuție care i-a uimit (IMAGINE, vol. 2, p. 538, engl.). Răspunsul dat de Isus părinților săi îngrijorați când l-au găsit acolo dezvăluie că el era deja conștient de natura miraculoasă a nașterii sale și de viitorul lui ca Mesia (Lu 2:41-52). Fără îndoială, mama sa și tatăl său adoptiv i-au vorbit despre ce aflaseră de la mesagerii îngerești și despre ce aflaseră cu ocazia primei lor călătorii la Ierusalim – după 40 de zile de la nașterea lui – din profețiile rostite de Simeon și de Ana (Mt 1:20-25; 2:13, 14, 19-21; Lu 1:26-38; 2:8-38).

Nimic nu lasă să se înțeleagă că, în copilărie, Isus ar fi avut puteri miraculoase sau că ar fi înfăptuit vreun miracol, așa cum susțin povestirile fanteziste din unele lucrări apocrife, precum Evanghelia copilăriei după Toma. Transformarea apei în vin, în Cana, miracol înfăptuit în timpul serviciului său, a reprezentat ‘începutul semnelor sale’ (Ioa 2:1-11). De asemenea, când a stat cu membrii familiei lui în Nazaret, Isus nu și-a etalat înțelepciunea și superioritatea în calitate de om perfect. Așa se explică, probabil, de ce frații săi nu au manifestat credință în el în timpul serviciului său pământesc, ca de altfel majoritatea locuitorilor Nazaretului (Ioa 7:1-5; Mr 6:1, 4-6).

Cu toate acestea, Isus era bine cunoscut de locuitorii Nazaretului (Mt 13:54-56; Lu 4:22). Calitățile sale remarcabile, de fapt întreaga sa personalitate, cu siguranță nu au trecut neobservate de cei care apreciau dreptatea și bunătatea. (Compară cu Mt 3:13, 14.) Isus participa în fiecare sabat la serviciile religioase de la sinagogă. Era un om instruit, o dovadă în acest sens fiind capacitatea lui de a găsi și de a citi pasaje întregi din Scrierile sfinte, deși nu a urmat o „instruire superioară” în școlile rabinice (Lu 4:16; Ioa 7:14-16).

Biblia dezvăluie puține detalii despre prima etapă din viața lui Isus, iar aceasta deoarece el încă nu fusese uns de Iehova în calitate de „Cristosul” (Mt 16:16) și nu-și începuse lucrarea încredințată de Dumnezeu. La fel ca nașterea sa, copilăria și adolescența sa au fost etape necesare – dar nu de primă importanță – în vederea atingerii unui obiectiv. Isus chiar i-a spus mai târziu guvernatorului roman Pilat: „Pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume: ca să depun mărturie despre adevăr” (Ioa 18:37).

Botezul său. Revărsarea spiritului sfânt asupra lui Isus cu ocazia botezului său a marcat momentul în care el a devenit Mesia, sau Cristos, Unsul lui Dumnezeu (evident, îngerii care au anunțat nașterea sa au folosit acest titlu în sens profetic; Lu 2:9-11, vezi și v. 25, 26). Vreme de șase luni, Ioan ‘pregătise calea’ celui prin care ‘avea să aducă Dumnezeu salvarea’ (Lu 3:1-6). Isus, acum în jur de „treizeci de ani”, s-a prezentat la Ioan pentru a fi botezat. Deși la început a obiectat, întrucât până atunci nu botezase decât păcătoși penitenți, Ioan l-a botezat (Mt 3:1, 6, 13-17; Lu 3:21-23). Isus însă era fără păcat; deci botezul lui a fost o dovadă că el s-a prezentat să facă voința Tatălui său. (Compară cu Ev 10:5-9.) După ce „s-a ridicat . . . din apă”, în timp ce se ruga, Isus „a văzut cerurile deschizându-se” și spiritul lui Dumnezeu venind peste el ca un porumbel. De asemenea, din cer s-a auzit vocea lui Iehova spunând: „Tu ești Fiul meu, cel iubit! Eu te-am aprobat” (Mt 3:16, 17; Mr 1:9-11; Lu 3:21, 22).

Revărsarea spiritului lui Dumnezeu asupra lui Isus a clarificat, cu siguranță, multe aspecte în mintea lui. Afirmațiile sale ulterioare și mai ales rugăciunea profundă adresată Tatălui său în seara Paștelui din 33 e.n. arată că Isus și-a amintit de existența sa preumană, de ceea ce auzise de la Tatăl lui, de ceea ce îl văzuse pe Tatăl făcând, precum și de gloria de care se bucurase în cer (Ioa 6:46; 7:28, 29; 8:26, 28, 38; 14:2; 17:5). Este posibil ca aceste lucruri să-i fi revenit în minte cu ocazia botezului și a ungerii sale.

Prin ungerea cu spirit sfânt, Isus a primit numirea și misiunea de a duce la îndeplinire o lucrare de predicare și de predare (Lu 4:16-21), precum și de a sluji ca Profet al lui Dumnezeu (Fa 3:22-26). Mai mult, prin ungerea cu spirit sfânt, el a devenit Regele promis de Iehova, moștenitorul tronului lui David (Lu 1:32, 33, 69; Ev 1:8, 9) și al unui Regat veșnic. De aceea, el le-a putut spune ulterior fariseilor: „Regatul lui Dumnezeu este în mijlocul vostru” (Lu 17:20, 21). În mod similar, Isus a fost uns pentru a fi Mare Preot al lui Dumnezeu, însă nu ca descendent al lui Aaron, ci în felul regelui-preot Melchisedec (Ev 5:1, 4-10; 7:11-17).

Isus era Fiul lui Dumnezeu încă de la naștere, așa cum și omul perfect Adam fusese „fiul lui Dumnezeu” (Lu 3:38; 1:35). Înainte ca Isus să se nască, îngerul Gabriel arătase deja că acesta era Fiul lui Dumnezeu. Prin urmare, declarația „Tu ești Fiul meu, cel iubit! Eu te-am aprobat” (Mr 1:11), care a fost rostită imediat după botezul lui Isus de Tatăl său și care a însoțit ungerea lui cu spirit sfânt, trebuie să fi reprezentat mai mult decât o recunoaștere a identității lui Isus. De fapt, indiciile arată că atunci Isus a fost, ca să spunem așa, „născut din nou” de Dumnezeu, ca Fiu al său cu perspectiva de a primi din nou viață ca ființă spirituală alături de Dumnezeu în cer. (Compară cu Ioa 3:3-6; 6:51; 10:17, 18; vezi BOTEZ; UNIC-NĂSCUT.)

Rolul său vital în scopul lui Dumnezeu. Iehova Dumnezeu a găsit de cuviință să facă din Fiul său întâi născut figura centrală, sau elementul-cheie, în realizarea tuturor scopurilor Sale (Ioa 1:14-18; Col 1:18-20; 2:8, 9), punctul focal spre care avea să conveargă lumina tuturor profețiilor și de la care avea să radieze lumina lor (1Pe 1:10-12; Re 19:10; Ioa 1:3-9), soluția la toate problemele rezultate în urma răzvrătirii lui Satan (Ev 2:5-9, 14, 15; 1Io 3:8) și temelia tuturor măsurilor pe care Dumnezeu avea să le ia spre binele etern al familiei sale universale, din cer și de pe pământ (Ef 1:8-10; 2:20; 1Pe 2:4-8). Având în vedere rolul său vital în scopul lui Dumnezeu, Isus a putut spune pe bună dreptate și fără exagerare: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (Ioa 14:6).

„Secretul sacru.” Scopul lui Dumnezeu, revelat în persoana lui Isus Cristos, a fost un ‘secret sacru [sau mister] . . . ținut sub tăcere timp îndelungat’ (Ro 16:25-27). Mai bine de 4 000 de ani după răzvrătirea din Eden, oameni ai credinței au așteptat împlinirea promisiunii lui Dumnezeu de a aduce în existență o ‘sămânță’ care va zdrobi capul Adversarului său, „șarpele”, eliberând astfel omenirea (Ge 3:15). Aceștia și-au pus speranța aproape 2 000 de ani în legământul încheiat de Iehova cu Avraam cu privire la o ‘sămânță’ care avea să ia „în stăpânire poarta dușmanilor săi” și prin intermediul căreia aveau să fie binecuvântate toate națiunile (Ge 22:15-18).

În cele din urmă, când „a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său”. Prin el, a dezvăluit semnificația „secretului sacru”, a furnizat răspunsul definitiv la controversa ridicată de Adversarul Său (vezi IEHOVA [O controversă de natură morală]) și a oferit mijlocul pentru eliberarea omenirii ascultătoare din păcat și moarte prin jertfa de răscumpărare a Fiului său (Ga 4:4; 1Ti 3:16; Ioa 14:30; 16:33; Mt 20:28). Astfel, Iehova Dumnezeu a risipit orice îndoială și incertitudine care ar fi putut exista în mintea slujitorilor lui cu privire la scopurile sale. Iată de ce apostolul Pavel a declarat: „Oricât de multe sunt promisiunile lui Dumnezeu, prin el [Isus Cristos] au devenit Da” (2Co 1:19-22).

„Secretul sacru” nu avea legătură doar cu identificarea lui Isus drept Fiu al lui Dumnezeu, ci și cu rolul încredințat lui în cadrul scopului divin stabilit dinainte, precum și cu revelarea și realizarea acestui scop prin intermediul său. Scopul, care a fost mult timp un secret, era „pentru o administrare” la împlinirea timpurilor fixate, ca [Dumnezeu] să adune din nou toate lucrurile în Cristos, lucrurile din ceruri și lucrurile de pe pământ” (Ef 1:9, 10).

Un aspect al „secretului sacru” aflat în strânsă legătură cu Cristos Isus este faptul că el avea să fie conducătorul unui guvern ceresc nou. Acest guvern urma să fie format din oameni (evrei și neevrei) luați de pe pământ, iar domeniul lui de influență avea să fie atât cerul, cât și pământul. De aceea, în viziunea din Daniel 7:13, 14, cineva „ca un fiu al omului” (titlu ulterior aplicat frecvent lui Cristos; Mt 12:40; 24:30; Lu 17:26; compară cu Re 14:14) se prezintă în curțile cerești ale lui Iehova; lui i se dă „stăpânire, demnitate și un regat, pentru ca popoarele, națiunile și oamenii de toate limbile să-i slujească cu toții”. Aceeași viziune arată însă că și ‘sfinții Celui Suprem’ urmau să aibă parte, alături de acest „fiu al omului”, de Regatul, stăpânirea și măreția sa (Da 7:27). Când a fost pe pământ, Isus i-a ales dintre discipolii lui pe primii viitori membri ai guvernului său, ori ai Regatului, și, după ce aceștia ‘au rămas cu el în încercările sale’, a încheiat cu ei un legământ pentru un Regat. Isus s-a rugat Tatălui pentru sfințirea lor (adică pentru a fi făcuți ‘sfinți’) și i-a cerut totodată următoarele: „Vreau ca, unde sunt eu, să fie și ei cu mine, ca să vadă gloria pe care mi-ai dat-o” (Lu 22:28, 29; Ioa 17:5, 17, 24). Fiind unită în acest fel cu Cristos, și congregația creștină face parte din „secretul sacru”, așa cum a explicat mai târziu apostolul Pavel sub inspirație divină (Ef 3:1-11; 5:32; Col 1:26, 27; vezi SECRET SACRU).

„Reprezentantul Principal al vieții.” Ca expresie a bunătății nemeritate a Tatălui său, Cristos Isus și-a dat viața umană perfectă ca jertfă. Aceasta a făcut posibile unirea lui Cristos în Regatul ceresc cu discipolii aleși de el și luarea de măsuri în favoarea supușilor pământești ai Regatului (Mt 6:10; Ioa 3:16; Ef 1:7; Ev 2:5; vezi RĂSCUMPĂRARE). Astfel, Cristos a devenit „Reprezentantul Principal [„Prințul”, BC, n.s., BF] al vieții” pentru întreaga omenire (Fa 3:15). Sensul de bază al cuvântului grecesc tradus prin „reprezentant principal” este „conducător principal”. Un termen înrudit cu acesta este folosit și cu privire la Moise, în rolul său de „conducător” al Israelului (Fa 7:27, 35).

Așadar, în calitate de „conducător principal”, sau „pionier al Vieții” (Mo), Isus Cristos a introdus un element nou și esențial pentru obținerea vieții veșnice: el este un intermediar sau un mediator, în acest rol el având însă și o funcție de administrare. Isus Cristos este Marele Preot numit de Dumnezeu și, prin urmare, poate aduce curățarea deplină de păcat și eliberarea de consecințele lui ce pot cauza moartea (Ev 3:1, 2; 4:14; 7:23-25; 8:1-3). Este Judecătorul numit, căruia i s-a încredințat toată judecata, astfel că el administrează în mod judicios foloasele jertfei sale de răscumpărare în favoarea oamenilor care se dovedesc demni să trăiască sub domnia sa (Ioa 5:22-27; Fa 10:42, 43). Tot prin Isus Cristos are loc învierea morților (Ioa 5:28, 29; 6:39, 40). Întrucât Iehova Dumnezeu a stabilit să-l folosească pe Fiul său în felul acesta, „în nimeni altul nu este salvare, căci nu este sub cer niciun alt nume care să fi fost dat printre oameni prin care putem fi salvați” (Fa 4:12; compară cu 1Io 5:11-13).

Având în vedere că „numele” lui Isus include și acest aspect al autorității sale, discipolii lui – ca trimiși ai Reprezentantului Principal al vieții – au putut, în numele lui, să vindece oameni de bolile cauzate de păcatul moștenit și chiar să învie morți (Fa 3:6, 15, 16; 4:7-11; 9:36-41; 20:7-12).

Semnificația deplină a „numelui” său. Chiar dacă moartea lui Isus pe un stâlp de tortură este esențială pentru salvarea omenirii, e clar că ‘a crede în numele lui Isus’ presupune mai mult decât a accepta acest fapt (Fa 10:43). După învierea sa, Isus le-a spus discipolilor lui: „Toată autoritatea mi-a fost dată în cer și pe pământ”, arătând prin aceste cuvinte că el conduce un guvern care își exercită autoritatea asupra unui domeniu universal (Mt 28:18). Apostolul Pavel a precizat că Tatăl „n-a lăsat nimic care să nu-i fie supus [lui Cristos]”, excepție făcând, bineînțeles, „cel ce i-a supus toate lucrurile”, adică Iehova, Dumnezeul Suveran (1Co 15:27; Ev 1:1-14; 2:8). Prin urmare, „numele” lui Isus Cristos este „mai minunat” decât al îngerilor lui Dumnezeu deoarece cuprinde sau reprezintă imensa autoritate executivă cu care l-a învestit Iehova pe Isus (Ev 1:3, 4). Numai cei ce recunosc de bunăvoie acest „nume” și se pleacă înaintea lui, ori se supun autorității pe care o reprezintă, vor primi viață veșnică (Fa 4:12; Ef 1:19-23; Flp 2:9-11). Ei trebuie să se conformeze sincer și fără ipocrizie normelor pe care le-a trasat Isus și care s-au reflectat în viața sa și, totodată, să asculte cu credință de poruncile sale (Mt 7:21-23; Ro 1:5; 1Io 3:23).

Ce reprezintă „numele” lui Isus din cauza căruia creștinii sunt urâți de toate națiunile?

Alt aspect al semnificației „numelui” lui Isus este ilustrat de avertismentul profetic dat de el, potrivit căruia continuatorii lui aveau să fie „urâți de toate națiunile din cauza numelui” său (Mt 24:9; vezi și Mt 10:22; Ioa 15:20, 21; Fa 9:15, 16). Evident, aceasta avea să se întâmple nu pentru că numele lui reprezenta numele unui Răscumpărător sau al unui Eliberator, ci al Conducătorului numit de Dumnezeu, Regele regilor, înaintea căruia toate națiunile trebuiau să se plece în semn de supunere; altminteri, aveau să fie distruse (Re 19:11-16; compară cu Ps 2:7-12).

Prin urmare, când demonii s-au supus poruncii lui Isus de a ieși din oamenii pe care i-au posedat, cu siguranță ei au făcut aceasta nu în virtutea calității lui de Miel de jertfă al lui Dumnezeu, ci în virtutea autorității pe care i-o conferea numele său ca reprezentant uns al Regatului, cel ce avea autoritatea de a convoca nu doar o legiune, ci peste douăsprezece legiuni de îngeri, capabile să expulzeze chiar și cel mai încăpățânat demon (Mr 5:1-13; 9:25-29; Mt 12:28, 29; 26:53; compară cu Da 10:5, 6, 12, 13). Apostolii fideli ai lui Isus au fost învestiți cu autoritatea de a folosi numele său pentru a expulza demoni atât înainte de moartea sa, cât și după aceea (Lu 9:1; 10:17; Fa 16:16-18). Cu toate acestea, când fiii preotului iudeu Sceva au încercat să folosească astfel numele lui Isus, spiritul rău a contestat dreptul lor de a face apel la autoritatea reprezentată de acest nume și, folosindu-se de omul posedat, i-a atacat și i-a rănit (Fa 19:13-17).

Discipolii lui Isus foloseau frecvent „numele” lui în sintagma „Domnul Isus” sau „Domnul nostru Isus Cristos” (Fa 8:16; 15:26; 19:5, 13, 17; 1Co 1:2, 10; Ef 5:20; Col 3:17). Ei îl recunoșteau drept Domn al lor, nu doar pentru că era Răscumpărător și Proprietar al lor, numit de Dumnezeu în virtutea jertfei sale de răscumpărare (1Co 6:20; 7:22, 23; 1Pe 1:18, 19; Iuda 4), ci și datorită poziției și autorității sale regale. În virtutea deplinei autorități regale și preoțești reprezentate de numele lui Isus, continuatorii săi au predicat (Fa 5:29-32, 40-42), au botezat discipoli (Mt 28:18-20; Fa 2:38; compară cu 1Co 1:13-15), au exclus persoane imorale (1Co 5:4, 5) și au oferit îndemnuri și instruire congregațiilor creștine pe care le păstoreau (1Co 1:10; 2Te 3:6). Drept urmare, cei aprobați de Isus pentru a obține viața nu își vor pune niciodată credința în vreun alt „nume” care ar reprezenta autoritatea lui Dumnezeu de a guverna, ci vor dovedi o loialitate de nezdruncinat față de „numele” acestui Rege numit de Dumnezeu, Domnul Isus Cristos (Mt 12:18, 21; Re 2:13; 3:8 ; vezi APROPIEREA DE DUMNEZEU).

‘A depus mărturie despre adevăr.’ Când Pilat l-a întrebat: „Atunci, ești rege?”, Isus a răspuns: „Tu însuți spui că sunt rege. Pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume: ca să depun mărturie despre adevăr. Oricine este de partea adevărului ascultă glasul meu” (Ioa 18:37; vezi PROCES, JUDECATĂ [Procesul lui Isus]). Așa cum arată Scripturile, adevărul despre care a depus mărturie Isus nu era adevărul ca noțiune generală. Era cel mai important adevăr, cel referitor la ceea ce au fost și ceea ce sunt scopurile lui Dumnezeu și care are la bază o realitate fundamentală: voința supremă a lui Dumnezeu și capacitatea sa de a și-o duce la îndeplinire. Prin serviciul său, Isus a dezvăluit că acest adevăr cuprins în „secretul sacru” este Regatul lui Dumnezeu, pe al cărui tron se află Regele-Preot Isus Cristos, „fiul lui David”. Aceasta a fost și esența mesajului anunțat de îngeri atât înaintea, cât și în momentul nașterii lui Isus în Betleemul din Iudeea, orașul lui David (Lu 1:32, 33; 2:10-14; 3:31).

Pentru a-și îndeplini serviciul de depunere de mărturie despre adevăr, Isus a trebuit să facă mai mult decât să vorbească, să predice și să învețe. Pe lângă faptul că a renunțat la gloria sa cerească pentru a se naște ca om, el a trebuit să împlinească toate profețiile referitoare la el, inclusiv ‘umbrele’, sau modelele profetice, din legământul Legii (Col 2:16, 17; Ev 10:1). Pentru a susține adevărul referitor la cuvântul și promisiunile profetice ale Tatălui său, Isus a trebuit să trăiască în așa fel încât acest adevăr să devină realitate, împlinindu-l prin ceea ce a spus și a făcut, prin modul în care și-a trăit viața și prin modul în care a murit. Astfel, el a trebuit să fie adevărul, sau personificarea adevărului, așa cum el însuși afirmase (Ioa 14:6).

Din acest motiv, apostolul Ioan a putut scrie că Isus a fost „plin de bunătate nemeritată și de adevăr” și că, deși „Legea a fost dată prin Moise, . . . bunătatea nemeritată și adevărul au venit prin Isus Cristos” (Ioa 1:14, 17). Nașterea sa ca om, prezentarea sa înaintea lui Dumnezeu prin botezul în apă, serviciul său public de trei ani și jumătate în favoarea Regatului lui Dumnezeu, moartea sa ca om fidel și învierea sa la viață cerească au fost toate evenimente reale prin care adevărul lui Dumnezeu ‘a venit’, sau s-a împlinit. (Compară cu Ioa 1:18; Col 2:17.) Întreaga viață a lui Isus Cristos s-a axat pe ‘depunerea de mărturie despre adevăr’, despre lucrurile cu privire la care jurase Dumnezeu. Isus nu a fost doar o umbră a lui Mesia, sau Cristos, ci a fost într-adevăr cel promis. Nu a fost doar o umbră a Regelui-Preot, ci a fost realitatea ce fusese prefigurată (Ro 15:8-12; compară cu Ps 18:49; 117:1; De 32:43; Is 11:10).

Acesta era adevărul care urma ‘să-i elibereze’ pe oameni, dacă aveau să se dovedească a fi „de partea adevărului” acceptând rolul lui Isus în scopul lui Dumnezeu (Ioa 8:32-36; 18:37). Însă a ignora scopul lui Dumnezeu referitor la Fiul său, a-ți clădi speranța pe orice altă temelie, a-ți construi un mod de viață plecând de la orice altă bază ar însemna să crezi o minciună, să fii înșelat, să urmezi îndrumarea tatălui minciunii, Adversarul lui Dumnezeu (Mt 7:24-27; Ioa 8:42-47). Ar însemna ‘să mori în propriile păcate’ (Ioa 8:23, 24). Din acest motiv, Isus nu s-a reținut să-și facă cunoscut rolul în scopul lui Dumnezeu.

Este adevărat, Isus le-a poruncit, uneori „cu tărie”, discipolilor lui să nu spună nimănui că el era Mesia (Mt 16:20; Mr 8:29, 30) și rareori s-a identificat pe sine drept Cristosul, cu excepția ocaziilor în care se afla doar cu ei (Mr 9:33, 38, 41; Lu 9:20, 21; Ioa 17:3). El însă a îndreptat atenția cu îndrăzneală și cu regularitate spre profețiile din Scripturi și spre acțiunile sale care dovedeau că era Cristosul (Mt 22:41-46; Ioa 5:31-39, 45-47; 7:25-31). Când, deși „obosit de călătorie”, a vorbit cu o femeie samariteană la o fântână, Isus i-a dezvăluit acesteia că el era Mesia, probabil pentru a trezi curiozitatea concitadinilor ei și pentru a-i determina să iasă din oraș și să vină la el, ceea ce s-a și întâmplat (Ioa 4:6, 25-30). În lipsa dovezilor, simplul fapt de a pretinde că el era Mesia nu ar fi avut nicio valoare; totuși, observatorii aveau nevoie de credință pentru a accepta concluzia spre care indicau în mod incontestabil acele dovezi (Lu 22:66-71; Ioa 4:39-42; 10:24-27; 12:34-36).

Pus la încercare și făcut perfect. Iehova Dumnezeu a manifestat o încredere absolută în Fiul său când i-a încredințat misiunea de a veni pe pământ și de a fi promisul Mesia. Scopul lui Dumnezeu cu privire la ‘o sămânță’ (Ge 3:15), Mesia, care urma să fie Mielul de jertfă al lui Dumnezeu, a fost stabilit de El „mai înainte de întemeierea lumii” (1Pe 1:19, 20), expresie analizată în articolul PREȘTIINȚĂ, ALEGERE (HOTĂRÂRE) DINAINTE (Alegerea dinainte a lui Mesia). Biblia însă nu specifică momentul în care Iehova l-a desemnat sau l-a informat pe cel ce avea să îndeplinească acest rol și nu precizează dacă acest lucru s-a întâmplat când a avut loc răzvrătirea din Eden sau mai târziu. Cerințele, îndeosebi cea referitoare la jertfa de răscumpărare, excludeau în mod categoric folosirea unui om imperfect, însă nu excludeau folosirea unui fiu spiritual perfect. Dintre milioanele de fii spirituali ai săi, Iehova a ales unul care să îndeplinească această misiune: Fiul său întâi născut, sau Cuvântul. (Compară cu Ev 1:5, 6.)

Fiul lui Dumnezeu a acceptat de bunăvoie misiunea, aspect care reiese în mod clar din Filipeni 2:5-8. El „s-a golit pe sine”, renunțând la gloria cerească și la corpul său spiritual, și „a luat chip de sclav”, acceptând ca viața să-i fie transferată din domeniul ceresc în cel pământesc, material, uman. Misiunea primită presupunea o responsabilitate uriașă; prin urmare, avea implicații profunde. Rămânând fidel, urma să dovedească falsitatea acuzației lui Satan, consemnate în relatarea despre Iov, potrivit căreia slujitorii lui Dumnezeu aveau să-L renege dacă s-ar fi confruntat cu lipsuri, suferințe și alte încercări (Iov 1:6-12; 2:2-6). Dintre toate ființele create de Dumnezeu, doar Isus, în calitate de Fiu întâi născut, putea să dea un răspuns definitiv la acea acuzație și să aducă cea mai puternică dovadă în favoarea Tatălui său, Iehova, în controversa importantă referitoare la legitimitatea suveranității Sale universale. Astfel, Isus se putea dovedi „Amin, martorul fidel și adevărat” (Re 3:14). Dacă însă ar fi eșuat, el ar fi dezonorat numele Tatălui său mai mult decât oricine.

Când l-a ales pe Fiul său unic-născut, cu siguranță Iehova ‘nu și-a pus în pripă mâinile peste el’, riscând ‘să se facă părtaș la păcate’, căci Isus nu era un novice care „să se umfle de mândrie și să cadă în condamnarea pronunțată împotriva Diavolului”. (Compară cu 1Ti 5:22; 3:6.) Iehova își ‘cunoștea în mod deplin’ Fiul datorită relației foarte strânse pe care o avuseseră în trecut, ere la rând (Mt 11:27; compară cu Ge 22:12; Ne 9:7, 8), și, de aceea, a putut să-i încredințeze responsabilitatea de a împlini cu exactitate profețiile din Cuvântul Său (Is 46:10, 11). Așadar, Dumnezeu nu a garantat în mod arbitrar și automat succesul Fiului său prin simpla numire a lui în rolul de promisul Mesia (Is 55:11), așa cum pretind adepții doctrinei predestinării.

Deși nu mai trecuse niciodată printr-un test asemănător celui ce îi stătea acum înainte, Fiul își demonstrase fidelitatea și devoțiunea în multe alte moduri. El avusese deja mari responsabilități în calitate de Purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, sau Cuvântul. Totuși, el nu a abuzat niciodată de poziția și de autoritatea sa, așa cum a făcut într-o ocazie Moise, purtătorul de cuvânt de pe pământ al lui Dumnezeu (Nu 20:9-13; De 32:48-51; Iuda 9). Fiind Cel prin intermediul căruia fuseseră create toate lucrurile, Fiul era un dumnezeu, „dumnezeul unic-născut” (Ioa 1:18). El se bucura de glorie și de o poziție superioară între toți ceilalți fii spirituali ai lui Dumnezeu. Cu toate acestea, el nu s-a umplut de trufie. (Vezi, pentru contrast, Eze 28:14-17.) Deci nu se poate spune că Fiul nu își dovedise deja loialitatea, umilința și devoțiunea în multe privințe.

Să analizăm, de exemplu, testul la care a fost supus primul fiu uman al lui Dumnezeu, Adam. Testul nu a presupus confruntarea cu persecuții și suferințe, ci doar respectarea de bunăvoie a voinței lui Dumnezeu referitoare la pomul cunoașterii binelui și răului (Ge 2:16, 17; vezi POMI, COPACI.) Răzvrătirea lui Satan și ispita pe care i-a pus-o înainte omului n-au făcut parte din testul dat la început de Dumnezeu, ci au fost un element nou, a cărui sursă nu era Dumnezeu. Acest test nu a presupus nici confruntarea cu o ispită din partea vreunui om, cum s-a întâmplat în cazul lui Adam după ce Eva a încălcat porunca divină (Ge 3:6, 12). Prin urmare, testul lui Adam ar fi putut avea loc fără vreo ispită sau influență negativă din exterior, întreaga chestiune depinzând de inima lui Adam, și anume de iubirea sa pentru Dumnezeu și de absența egoismului din inima sa (Pr 4:23). După ce s-ar fi dovedit fidel, Adam ar fi avut privilegiul să ia din rodul „pomului vieții, să mănânce și să trăiască veșnic” în calitate de fiu uman al lui Dumnezeu, testat și aprobat (Ge 3:22), iar toate acestea fără a fi supus vreunei ispite și influențe negative, persecuțiilor sau suferinței.

În plus, este demn de remarcat că fiul spiritual care a devenit Satan, renunțând la serviciul adus lui Dumnezeu și răzvrătindu-se împotriva Lui, nu a acționat astfel pentru că cineva l-ar fi persecutat ori l-ar fi ispitit să facă răul; cu atât mai puțin Dumnezeu, deoarece ‘El nu încearcă pe nimeni cu lucruri rele’. Și totuși, acest fiu spiritual nu a rămas loial, s-a lăsat „atras și ademenit de propria lui dorință” și a păcătuit, devenind un rebel (Iac 1:13-15). El nu a trecut testul iubirii.

Controversa ridicată de Adversarul lui Dumnezeu însă pretindea ca Fiul, în calitate de promisul Mesia și viitor Rege al Regatului lui Dumnezeu, să fie supus unui test al integrității în împrejurări diferite. Testul și suferințele pe care acesta le aducea cu sine erau necesare și pentru ca Isus să fie „făcut perfect” în vederea rolului său de Mare Preot al lui Dumnezeu peste omenire (Ev 5:9, 10). Pentru a întruni cerințele învestirii ca Reprezentant Principal al salvării, Fiul lui Dumnezeu „a trebuit să devină asemenea «fraților» săi [cei care au devenit continuatorii săi unși] în toate privințele, ca să poată fi un mare preot îndurător și fidel”. El trebuia să îndure greutăți și suferințe pentru a putea „să vină în ajutorul celor ce sunt puși la încercare” și să aibă compătimire pentru slăbiciunile lor asemenea cuiva care „în toate privințele a fost pus la încercare ca noi, dar fără păcat”. Deși era perfect și fără păcat, el ‘se purta cu blândețe cu cei neștiutori și rătăciți’. Numai prin intermediul unui astfel de Mare Preot puteau oamenii imperfecți ‘să se apropie cu libertate de exprimare de tronul bunătății nemeritate, ca să primească îndurare și să găsească bunătate nemeritată, ca ajutor la momentul potrivit’ (Ev 2:10-18; 4:15–5:2; compară cu Lu 9:22).

Continuă să aibă liber-arbitru. Isus a spus că toate profețiile despre Mesia aveau să se împlinească în mod sigur, că ‘trebuiau să se împlinească’ (Lu 24:44-47; Mt 16:21; compară cu Mt 5:17). Însă aceasta cu siguranță nu reducea imensa responsabilitate pe care o avea Fiul lui Dumnezeu și nici nu îl priva de libertatea de a alege să rămână sau nu fidel. Această chestiune nu era unilaterală, depinzând în exclusivitate de Dumnezeul Atotputernic, Iehova. Fiul său trebuia să-și facă partea pentru ca profețiile să se împlinească. Dumnezeu a garantat împlinirea profețiilor alegându-l în mod înțelept pe cel ce avea să îndeplinească această misiune, pe ‘Fiul iubirii sale’ (Col 1:13). Cât a fost om, Fiul a continuat să aibă liber-arbitru și să și-l exercite, iar acest lucru a fost evident. Isus a vorbit despre propria voință, a arătat că se supunea cu bucurie voinței Tatălui său (Mt 16:21-23; Ioa 4:34; 5:30; 6:38) și a întreprins acțiuni conștiente pentru a-și îndeplini misiunea, așa cum era consemnată în Cuvântul Tatălui său (Mt 3:15; 5:17, 18; 13:10-17, 34, 35; 26:52-54; Mr 1:14, 15; Lu 4:21). Totuși, asupra împlinirii anumitor aspecte profetice, Isus nu a avut niciun control, deoarece unele evenimente s-au întâmplat după moartea sa (Mt 12:40; 26:55, 56; Ioa 18:31, 32; 19:23, 24, 36, 37). Relatarea despre noaptea dinaintea morții sale dezvăluie cu claritate efortul intens pe care l-a făcut pentru a renunța la propria voință și a se supune voinței superioare a Celui ce era mai înțelept decât el, Tatăl său (Mt 26:36-44; Lu 22:42-44). De asemenea, această relatare dezvăluie că, deși era perfect, Isus și-a recunoscut cu sinceritate dependența ca om de Tatăl său, Iehova Dumnezeu, pentru a primi putere în momentele dificile (Ioa 12:23, 27, 28; Ev 5:7).

Prin urmare, Isus a avut multe lucruri la care să mediteze și pentru care să se pregătească în cele 40 de zile, cât a postit în pustiu (la fel ca Moise), imediat după botezul și ungerea sa (Ex 34:28; Lu 4:1, 2). Acolo, el a avut o întâlnire directă cu Adversarul Tatălui său. Recurgând la o tactică similară celei folosite prin intermediul șarpelui în Eden, Satan Diavolul a încercat să-l determine pe Isus să acționeze în mod egoist, să se înalțe pe sine și să conteste poziția de suveran a Tatălui său. Spre deosebire de Adam, Isus („ultimul Adam”) și-a păstrat integritatea și, menționând cu consecvență voința declarată a Tatălui său, l-a determinat pe Satan să plece, acesta așteptând „un alt moment prielnic” (Lu 4:1-13; 1Co 15:45).

Lucrările și calitățile sale. Întrucât „bunătatea nemeritată și adevărul” urmau să vină prin Isus Cristos, el trebuia să stea printre oameni, iar astfel să le dea ocazia de a-l auzi vorbind și de a-i vedea lucrările și calitățile. În acest mod, ei puteau să-l recunoască în calitate de Mesia și să exercite credință în jertfa sa după ce avea să moară pentru ei ca ‘Miel al lui Dumnezeu’ (Ioa 1:17, 29). El a străbătut personal multe regiuni ale Palestinei, parcurgând pe jos sute de kilometri. A vorbit cu oameni pe malul lacurilor și pe pantele dealurilor, în orașe și în sate, în sinagogi și la templu, în piețe, pe străzi și în case (Mt 5:1, 2; 26:55; Mr 6:53-56; Lu 4:16; 5:1-3; 13:22, 26; 19:5, 6), adresându-se mulțimilor și persoanelor individuale, bărbaților și femeilor, tinerilor și vârstnicilor, bogaților și săracilor deopotrivă (Mr 3:7, 8; 4:1; Ioa 3:1-3; Mt 14:21; 19:21, 22; 11:4, 5).

Tabelul care însoțește acest articol prezintă cronologic evenimentele din viața pământească a lui Isus, consemnate în cele patru evanghelii. În plus, acesta oferă o imagine de ansamblu asupra diferitelor campanii sau tururi de predicare întreprinse de Isus în timpul serviciului său de trei ani și jumătate.

Isus a fost pentru discipolii săi un exemplu de hărnicie: se trezea devreme și, uneori, își încheia activitatea noaptea târziu (Lu 21:37, 38; Mr 11:20; 1:32-34; Ioa 3:2; 5:17). Și nu o dată, a petrecut o noapte întreagă rugându-se, de pildă înainte de a ține Predica de pe munte (Mt 14:23-25; Lu 6:12–7:10). Într-o ocazie, deși își încheiase activitatea târziu în noapte, el s-a trezit dis-de-dimineață, pe când era încă întuneric, și a mers într-un loc retras pentru a se ruga (Mr 1:32, 35). Chiar și când se afla într-un cadru intim, era adesea întrerupt de mulțimi de oameni; însă ‘el le primea cu drag și le vorbea despre regatul lui Dumnezeu’ (Lu 9:10, 11; Mr 6:31-34; 7:24-30). Isus a știut ce înseamnă oboseala, setea, foamea, iar uneori chiar a renunțat la hrană pentru a-și îndeplini serviciul (Mt 21:18; Ioa 4:6, 7, 31-34; compară cu Mt 4:2-4; 8:24, 25).

A avut un punct de vedere echilibrat referitor la lucrurile materiale. Isus nu a fost un ascet și nu s-a renegat pe sine până acolo încât să nu țină cont de împrejurări (Lu 7:33, 34). A acceptat invitații la masă și la unele ospețe și a fost în vizită la oameni înstăriți (Lu 5:29; 7:36; 14:1; 19:1-6). Chiar a contribuit la reușita unei petreceri de nuntă transformând apa într-un vin de calitate (Ioa 2:1-10). De asemenea, Isus a apreciat lucrurile bune pe care alții le-au făcut pentru el. Cu o ocazie, Iuda și-a exprimat indignarea la gestul Mariei, sora lui Lazăr, de a folosi o litră de ulei parfumat (care valora peste 220$ sau aproximativ echivalentul salariului pe un an al unui muncitor) pentru a unge picioarele lui Isus, pretinzând că era preocupat de cei săraci care ar fi putut beneficia de pe urma vânzării uleiului. Dar Isus a spus: „Las-o în pace, ca să țină acest obicei pentru ziua înmormântării mele. Căci pe săraci îi aveți mereu cu voi, dar pe mine nu mă veți avea mereu” (Ioa 12:2-8; Mr 14:6-9). Cămașa pe care o purta când a fost arestat, „țesută de sus pe toată lungimea ei”, era, fără îndoială, un veșmânt de calitate (Ioa 19:23, 24). Cu toate acestea, Isus a acordat mereu întâietate lucrurilor spirituale și nu a fost niciodată exagerat de preocupat de lucrurile materiale, ceea ce era în armonie cu învățăturile sale (Mt 6:24-34; 8:20; Lu 10:38-42; compară cu Flp 4:10-12).

Eliberator curajos. Pe tot parcursul serviciului său, Isus a dat dovadă de forță, bărbăție și mult curaj (Mt 3:11; Lu 4:28-30; 9:51; Ioa 2:13-17; 10:31-39; 18:3-11). Asemenea conducătorului Iosua, regelui David și altora, Isus a fost un luptător pentru cauza lui Dumnezeu și în favoarea iubitorilor de dreptate. În calitate de ‘sămânță’ promisă, el a trebuit să înfrunte dușmănia ‘seminței șarpelui’ și să lupte împotriva acestei semințe (Ge 3:15; 22:17). A dus un război ofensiv împotriva demonilor și a influenței lor asupra minții și inimii oamenilor (Mr 5:1-13; Lu 4:32-36; 11:19-26; compară cu 2Co 4:3, 4; Ef 6:10-12). Conducătorii religioși ipocriți au dovedit că, în realitate, se împotriveau suveranității lui Dumnezeu și voinței sale (Mt 23:13, 27, 28; Lu 11:53, 54; Ioa 19:12-16). Isus însă i-a redus la tăcere în disputele avute cu ei. El a mânuit „sabia spiritului”, Cuvântul lui Dumnezeu, cu putere, cu măiestrie și cu un control desăvârșit – răspunzând la argumentele subtile și întrebările-capcană ale împotrivitorilor săi în așa fel încât să-i lase fără replică sau să-i pună în încurcătură (Mt 21:23-27; 22:15-46). El i-a demascat fără teamă, arătând ceea ce erau cu adevărat: învățători care predau formalisme și tradiții omenești, călăuze oarbe, o generație de vipere și fii ai Adversarului lui Dumnezeu, prințul demonilor, un mincinos și un ucigaș (Mt 15:12-14; 21:33-41, 45, 46; 23:33-35; Mr 7:1-13; Ioa 8:40-45).

Cu toate acestea, Isus nu a fost un temerar: nu a căutat necazurile și nu s-a expus inutil pericolelor (Mt 12:14, 15; Mr 3:6, 7; Ioa 7:1, 10; 11:53, 54; compară cu Mt 10:16, 17, 28-31). La baza curajului său a stat credința (Mr 4:37-40). El nu și-a pierdut stăpânirea de sine, ci și-a păstrat calmul când a fost defăimat și maltratat, ‘lăsându-se în grija celui care judecă drept’ (1Pe 2:23).

Luptând plin de curaj pentru adevăr și dezvăluindu-le oamenilor scopul lui Dumnezeu, Isus a împlinit rolul profetic de Eliberator, unul mai mare decât Moise. El le-a vestit captivilor libertatea (Is 42:1, 6, 7; Ier 30:8-10; Is 61:1). Deși mulți oameni s-au reținut să-l urmeze din motive egoiste sau de teama celor cu autoritate (Ioa 7:11-13; 9:22; 12:42, 43), unii au avut curajul de a se elibera din lanțurile ignoranței și din sclavia conducătorilor ipocriți și a speranțelor deșarte (Ioa 9:24-39; compară cu Ga 5:1). Asemenea campaniilor conduse de regii fideli ai lui Iuda pentru înlăturarea închinării false din țară (2Cr 15:8; 17:1, 4-6; 2Re 18:1, 3-6), serviciul lui Isus, Regele mesianic numit de Dumnezeu, a avut un efect devastator asupra religiei false din timpul lui (Ioa 11:47, 48).

Pentru mai multe informații privitoare la serviciul pământesc al lui Isus Cristos, vezi HĂRȚI, vol. 2, p. 540, 541.

A avut sentimente profunde și a fost plin de căldură. Isus a fost și un om de o mare sensibilitate, calitate necesară pentru a sluji ca Mare Preot al lui Dumnezeu. Chiar dacă era perfect, Isus nu a fost exagerat de critic sau arogant cu oamenii imperfecți și împovărați de păcate, în mijlocul cărora a trăit și și-a desfășurat activitatea, și nici nu a căutat să-i domine (asemenea fariseilor) (Mt 9:10-13; 21:31, 32; Lu 7:36-48; 15:1-32; 18:9-14). Până și copiii se simțeau bine în compania lui. Cu o ocazie, când a adus un copilaș în fața discipolilor pentru a ilustra o anumită idee, Isus „l-a cuprins cu brațele” (Mr 9:36; 10:13-16). El s-a dovedit un prieten adevărat și plin de afecțiune pentru continuatorii săi, ‘iubindu-i până la sfârșit’ (Ioa 13:1; 15:11-15). Isus nu s-a folosit de autoritatea sa pentru a pretinde prea mult de la oameni și pentru a-i împovăra, ci, dimpotrivă, le-a spus: „Veniți la mine, voi, toți care trudiți . . . și eu vă voi înviora”. Discipolii săi au văzut în el o persoană ‘blândă, cu o inimă umilă’ și au considerat ‘jugul lui plăcut, iar sarcina lui, ușoară’ (Mt 11:28-30).

Una dintre îndatoririle preoților era grija pentru sănătatea fizică și spirituală a oamenilor (Le 13-15). Mila și compasiunea l-au îndemnat pe Isus să-i ajute pe oamenii care sufereau de diferite boli și infirmități (Mt 9:36; 14:14; 20:34; Lu 7:11-15; compară cu Is 61:1). La moartea prietenului său Lazăr și la vederea durerii surorilor acestuia, „Isus a gemut în spirit” și „i-au dat lacrimile” (Ioa 11:32-36). Astfel, la scară mică, Isus, Mesia, „a purtat bolile și a dus durerile” altora, chiar dacă aceasta a însemnat să-și consume din propria putere, sau vigoare (Is 53:4; Lu 8:43-48). El a făcut acest lucru nu doar pentru că a trebuit să împlinească o profeție, ci și pentru că ‘a vrut’ (Mt 8:2-4, 16, 17). Mai presus de toate, i-a însănătoșit pe oameni din punct de vedere spiritual și a făcut posibilă iertarea păcatelor; el a avut autoritatea să acționeze astfel, deoarece, în calitate de Cristos, fusese ales dinainte să ofere jertfa de răscumpărare. De fapt, botezul său în moarte era în curs de desfășurare, urmând să se încheie pe stâlpul de tortură (Is 53:4-8, 11, 12; compară cu Mt 9:2-8; 20:28; Mr 10:38, 39; Lu 12:50).

„Sfătuitor Minunat.” Preotul avea responsabilitatea să-i învețe pe oameni legea și voința lui Dumnezeu (Mal 2:7). De asemenea, în calitate de Mesia care avea descendență regală – prezisul ‘lăstar din buturuga lui Iese’, tatăl lui David –, Isus trebuia să arate că are „spiritul lui Iehova, spirit de înțelepciune . . ., spirit de sfat și de tărie, spirit de cunoștință și de teamă de Iehova”. El avea să-și găsească „desfătarea” în teama de Iehova (Is 11:1-3). Înțelepciunea fără egal ce se regăsește în învățăturile lui Isus, „unul mai mare decât Solomon” (Mt 12:42), constituie o dovadă covârșitoare că el a fost Fiul lui Dumnezeu și că relatările din evanghelii nu puteau fi plăsmuirea minții unor oameni imperfecți.

Isus s-a dovedit a fi promisul „Sfătuitor Minunat” (Is 9:6) prin cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu și a voinței Sale, prin înțelegerea naturii umane și prin capacitatea de a percepe adevărata semnificație a întrebărilor și a controverselor și de a dezvălui soluția la problemele de zi cu zi. Bine-cunoscuta Predică de pe munte este un exemplu elocvent în acest sens (Mt 5-7). Prin intermediul sfaturilor oferite, Isus a arătat cum poate fi găsită adevărata fericire, cum pot fi rezolvate neînțelegerile, cum poate fi evitată imoralitatea, cum trebuie tratați cei cu o atitudine ostilă, cum poate fi practicată dreptatea autentică, lipsită de ipocrizie, care este atitudinea potrivită față de lucrurile materiale, de ce este importantă încrederea în generozitatea divină, care este regula de aur pentru a avea relații bune cu oamenii, cum poate fi identificată falsitatea religioasă și cum poate pune cineva bazele pentru un viitor sigur. Mulțimile au fost „uluite de modul său de a-i învăța, fiindcă el îi învăța ca unul cu autoritate, nu ca scribii lor” (Mt 7:28, 29). După învierea sa, Isus a continuat să fie figura centrală a sistemului prin care comunică Iehova cu omenirea (Re 1:1).

Marele Învățător. Modul lui Isus de a preda a fost deosebit de eficient (Ioa 7:45, 46). El a explicat chestiuni importante și profunde într-o manieră simplă, clară și concisă. Și-a ilustrat ideile făcând referire la noțiuni familiare ascultătorilor săi (Mt 13:34, 35) – care erau pescari (Mt 13:47, 48), păstori (Ioa 10:1-17), agricultori (Mt 13:3-9), zidari (Mt 7:24-27; Lu 14:28-30), negustori (Mt 13:45, 46), sclavi ori stăpâni (Lu 16:1-9), gospodine (Mt 13:33; Lu 15:8) sau orice altceva (Mt 6:26-30). El a folosit lucruri simple precum pâinea, apa, sarea, burdufurile de vin, veșmintele vechi ca simboluri pentru aspecte de mare însemnătate, așa cum erau acestea folosite și în Scripturile ebraice (Ioa 6:31-35, 51; 4:13, 14; Mt 5:13; Lu 5:36-39). Logica sa, dezvăluită adesea prin intermediul analogiilor, a înlăturat obiecții neîntemeiate și a oferit o perspectivă corectă asupra lucrurilor (Mt 16:1-3; Lu 11:11-22; 14:1-6). Isus a dorit ca mesajul lui să atingă inima oamenilor, iar în acest sens a folosit întrebări care să-i îndemne la meditare, să-i ajute să tragă singuri concluzii, să-și examineze motivațiile și să ia decizii (Mt 16:5-16; 17:24-27; 26:52-54; Mr 3:1-5; Lu 10:25-37; Ioa 18:11). El nu a căutat să câștige simpatia maselor, ci s-a străduit să sensibilizeze inima celor sinceri, însetați după adevăr și dreptate (Mt 5:3, 6; 13:10-15).

Deși a ținut cont de capacitatea limitată de înțelegere a ascultătorilor săi (Mr 4:33), inclusiv a discipolilor săi, și a dat dovadă de discernământ când a stabilit cât de mult le putea spune (Ioa 16:4, 12), el nu a diluat mesajul lui Dumnezeu în dorința de a fi pe placul oamenilor sau de a câștiga popularitate. El a vorbit cu franchețe, uneori chiar cu asprime (Mt 5:37; Lu 11:37-52; Ioa 7:19; 8:46, 47). Tema mesajului său a fost: „Căiți-vă, căci regatul cerurilor s-a apropiat!” (Mt 4:17). Asemenea profeților lui Iehova din trecut, Isus le-a vorbit oamenilor fără ocolișuri despre „răzvrătirea lor și casei lui Iacob despre păcatele lor” (Is 58:1; Mt 21:28-32; Ioa 8:24), îndreptându-le atenția spre ‘poarta cea strâmtă și calea cea îngustă’ care puteau să-i conducă din nou spre favoarea lui Dumnezeu și spre viață (Mt 7:13, 14).

„Conducător și comandant.” Isus a demonstrat că era calificat pentru a fi „conducător și comandant”, precum și „martor pentru popoare” (Is 55:3, 4; Mt 23:10; Ioa 14:10, 14; compară cu 1Ti 6:13, 14). La câteva luni după ce și-a început serviciul, când a sosit momentul potrivit, el le-a adresat anumitor oameni pe care îi cunoștea invitația: „Veniți după mine”. Unii bărbați au renunțat fără să stea pe gânduri la activitatea lor în domeniul pescuitului și al încasării de impozite (Mt 4:18-22; Lu 5:27, 28; compară cu Ps 110:3). Unele femei și-au folosit timpul, energia și resursele materiale pentru a satisface necesitățile lui Isus și ale discipolilor săi (Mr 15:40, 41; Lu 8:1-3).

Acest grup mic de oameni a alcătuit nucleul a ceea ce urma să devină o nouă „națiune”, Israelul spiritual (1Pe 2:7-10). Isus s-a rugat o noapte întreagă cerându-i îndrumare Tatălui său înainte de a-i alege pe cei 12 apostoli, care, rămânând fideli, aveau să devină stâlpi ai noii națiuni, asemenea celor 12 fii ai lui Iacob în națiunea Israel din vechime (Lu 6:12-16; Ef 2:20; Re 21:14). Așa cum Moise, la îndrumarea lui Iehova, a ales 70 de bărbați care să reprezinte alături de el națiunea, tot așa Isus a numit ulterior alți 70 de discipoli în vederea lucrării de predicare (Nu 11:16, 17; Lu 10:1). Din acel moment, Isus și-a concentrat atenția asupra lor când preda și oferea instruire, Predica de pe munte fiindu-le adresată în principal acestora, după cum reiese chiar din conținutul ei (Mt 5:1, 2, 13-16; 13:10, 11; Mr 4:34; 7:17).

El și-a asumat pe deplin responsabilitățile care îi reveneau în calitate de „conducător”, a luat inițiativa în orice privință (Mt 23:10; Mr 10:32), le-a încredințat discipolilor și alte responsabilități și sarcini pe lângă lucrarea de predicare (Lu 9:52; 19:29-35; Ioa 4:1-8; 12:4-6; 13:29; Mr 3:9; 14:12-16), i-a încurajat și i-a mustrat (Ioa 16:27; Lu 10:17-24; Mt 16:22, 23). În calitate de „comandant”, Isus le-a dat porunci discipolilor săi, cea mai importantă fiind aceea de ‘a se iubi unii pe alții așa cum i-a iubit el’ (Ioa 15:10-14). El avea control chiar și asupra mulțimilor care numărau cu miile (Mr 6:39-46). Îndrumarea constantă și practică oferită discipolilor săi, majoritatea oameni cu o poziție socială și cu o instruire modeste, a fost deosebit de eficientă (Mt 10:1–11:1; Mr 6:7-13; Lu 8:1). Mai târziu, unii oameni cu o poziție socială înaltă și cu o instruire aleasă au fost uluiți de vorbirea lor plină de îndrăzneală și de încredere; ca „pescari de oameni”, discipolii s-au bucurat de rezultate extraordinare: în unele ocazii, mii de persoane au reacționat favorabil la predicarea lor (Mt 4:19; Fa 2:37, 41; 4:4, 13; 6:7). Înțelegerea principiilor biblice, sădite adânc în inima lor de Isus, i-a ajutat în anii ce au urmat să fie adevărați păstori ai turmei (1Pe 5:1-4). Astfel, în doar trei ani și jumătate, Isus a pus temelia solidă a unei congregații internaționale unite, alcătuite din mii de membri aparținând diferitor rase.

Va satisface necesitățile oamenilor și va fi un Judecător drept. Prosperitatea care va exista sub domnia lui Isus o va depăși pe cea din timpul domniei lui Solomon. O dovadă în acest sens o constituie modul în care a coordonat Isus într-o anumită ocazie operațiunile de pescuit ale discipolilor săi, rezultatele fiind peste așteptări (Lu 5:4-9; compară cu Ioa 21:4-11). În plus, acest bărbat, născut în Betleem (care înseamnă „Casa pâinii”), a putut să hrănească mii de persoane și să transforme apa într-un vin de calitate, acțiuni care au constituit o avanpremieră a banchetului pe care Regatul mesianic al lui Dumnezeu îl va pregăti în viitor pentru „toate popoarele” (Is 25:6; compară cu Lu 14:15). Sub domnia sa, sărăcia și foametea nu vor mai exista. Până și ‘moartea va fi înghițită’ (Is 25:7, 8).

De asemenea, Isus a insuflat încredere în justiția și judecata dreaptă care aveau să existe sub guvernarea sa, așa cum reiese din profețiile mesianice (Is 11:3-5; 32:1, 2; 42:1). El a manifestat un respect absolut față de lege, îndeosebi față de cea a Dumnezeului și Tatălui său, dar și față de legea stabilită de ‘autoritățile superioare’, sau guvernele omenești, cărora li s-a permis să exercite autoritate pe pământ (Ro 13:1; Mt 5:17-19; 22:17-21; Ioa 18:36). Isus a respins încercările celor care căutau să-l lanseze pe scena politică a vremii și ‘să-l facă rege’ prin voința maselor (Ioa 6:15; compară cu Lu 19:11, 12; Fa 1:6-9). El nu a depășit niciodată limitele autorității sale (Lu 12:13, 14). Nimeni nu a putut ‘dovedi că era vinovat de păcat’, iar aceasta nu doar pentru că se născuse perfect, ci și pentru că era tot timpul preocupat să respecte Cuvântul lui Dumnezeu (Ioa 8:46, 55). A avut mijlocul încins cu dreptatea și fidelitatea (Is 11:5). El nu numai că a iubit dreptatea, dar a și urât răutatea, ipocrizia, înșelătoria; chiar era indignat de lăcomia unor oameni și de insensibilitatea lor la suferințele altora (Mt 7:21-27; 23:1-8, 25-28; Mr 3:1-5; 12:38-40; compară cu v. 41-44). Cei smeriți și de condiție umilă puteau să se simtă încurajați, deoarece domnia sa urma să elimine nedreptatea și oprimarea (Is 11:4; Mt 5:5).

Isus a vădit o profundă înțelegere a principiilor și a adevăratului sens și scop al legilor lui Dumnezeu, punând accent pe „lucrurile mai importante”, și anume „dreptatea, îndurarea și fidelitatea” (Mt 12:1-8; 23:23, 24). A fost imparțial și nu a făcut favoritisme, chiar dacă a simțit o afecțiune deosebită față de unul dintre discipolii săi (Mt 18:1-4; Mr 10:35-44; Ioa 13:23; compară cu 1Pe 1:17). Deși cu puțin timp înainte de a muri pe stâlpul de tortură Isus și-a dovedit grija față de mama sa umană, el nu a pus legăturile de familie mai presus de legăturile de natură spirituală (Mt 12:46-50; Lu 11:27, 28; Ioa 19:26, 27). Așa cum fusese profețit, el nu a tratat niciodată lucrurile în mod superficial, bazându-se ‘pe cele văzute de ochii săi și mustrând după cele auzite cu urechile sale’ (Is 11:3; compară cu Ioa 7:24). A avut capacitatea de a citi inima oamenilor și de a discerne gândurile, raționamentele și motivațiile lor (Mt 9:4; Mr 2:6-8; Ioa 2:23-25). Isus și-a păstrat privirea ațintită asupra Cuvântului lui Dumnezeu și nu a căutat propria voință, ci voința Tatălui său. Aceasta este o asigurare că, în calitate de Judecător numit de Dumnezeu, deciziile sale vor fi întotdeauna drepte (Is 11:4; Ioa 5:30).

Profet remarcabil. Isus a fost un profet asemenea lui Moise, dar mai mare decât el (De 18:15, 18, 19; Mt 21:11; Lu 24:19; Fa 3:19-23; compară cu Ioa 7:40). A prezis propriile suferințe și modul în care avea să moară, ‘împrăștierea’ discipolilor săi, asedierea Ierusalimului, precum și distrugerea completă a orașului și a templului din el (Mt 20:17-19; 24:1–25:46; 26:31-34; Lu 19:41-44; 21:20-24; Ioa 13:18-27, 38). În legătură cu ultimele evenimente menționate, Isus a făcut unele profeții care urmau să se împlinească în timpul prezenței sale, când Regatul său avea să fie în plină acțiune. Și, asemenea profeților dinaintea sa, a făcut semne și miracole pentru a dovedi că fusese trimis de Dumnezeu. Lucrările sale de putere le-au depășit pe cele ale lui Moise: a liniștit o furtună pe Marea Galileii, a umblat pe apele ei (Mt 8:23-27; 14:23-34), a vindecat orbi, surzi, ologi și oameni care sufereau de boli grave precum lepra; ba chiar a înviat morți (Lu 7:18-23; 8:41-56; Ioa 11:1-46).

Extraordinar exemplu de iubire. Între toate aceste aspecte ale personalității lui Isus, iubirea predomină: iubirea față de Tatăl său mai presus de toate, iar apoi iubirea față de semeni (Mt 22:37-39). Prin urmare, semnul de identificare al discipolilor săi trebuia să fie iubirea (Ioa 13:34, 35; compară cu 1Io 3:14). Iubirea lui Isus nu a fost sentimentalism. Deși a manifestat sentimente puternice, Isus s-a lăsat întotdeauna călăuzit de principii (Ev 1:9); înfăptuirea voinței Tatălui său a fost preocuparea lui principală. (Compară cu Mt 16:21-23.) El și-a dovedit iubirea față de Dumnezeu respectând poruncile sale (Ioa 14:30, 31; compară cu 1Io 5:3) și căutând să-l glorifice mereu pe Tatăl său (Ioa 17:1-4). În ultima seară petrecută în compania discipolilor, a menționat iubirea și faptul de a iubi de aproape treizeci de ori, amintindu-le de trei ori porunca ‘de a se iubi unii pe alții’ (Ioa 13:34; 15:12, 17). El le-a spus: „Nimeni nu are iubire mai mare decât aceea în care cineva își dă sufletul pentru prietenii săi. Voi sunteți prietenii mei dacă faceți ce vă poruncesc” (Ioa 15:13, 14; compară cu Ioa 10:11-15).

Ca dovadă a iubirii sale pentru Dumnezeu și pentru omenirea imperfectă, el s-a lăsat „dus ca o oaie la înjunghiere”, fiind dispus să treacă prin încercări, să fie pălmuit, lovit cu pumnii, scuipat, biciuit, iar, în cele din urmă, țintuit pe stâlp între doi răufăcători (Is 53:7; Mt 26:67, 68; 27:26-38; Mr 14:65; 15:15-20; Ioa 19:1). Prin moartea sa de jertfă, el a ilustrat și a exprimat iubirea lui Dumnezeu față de oameni (Ro 5:8-10; Ef 2:4, 5) și i-a ajutat pe oameni să aibă o încredere absolută în iubirea lui de nezdruncinat față de discipolii săi fideli (Ro 8:35-39; 1Io 3:16-18).

Dacă relatarea biblică, deși scurtă (Ioa 21:25), realizează un portret atât de impresionant al Fiului lui Dumnezeu, realitatea trebuie să fi fost cu atât mai impresionantă. Minunatul său exemplu de umilință și bunătate, însoțite de hotărârea fermă de a susține dreptatea și justiția, constituie o garanție că guvernarea Regatului său va fi pe măsura așteptărilor nenumăraților oameni ai credinței care au trăit de-a lungul secolelor, ba chiar le va depăși cu mult (Ro 8:18-22). În toate privințele, el le-a lăsat un exemplu perfect discipolilor săi, total diferit de cel lăsat de conducătorii umani (Mt 20:25-28; 1Co 11:1; 1Pe 2:21). Chiar dacă era Domn al lor, Isus le-a spălat picioarele. Astfel, el a trasat un model de considerație și umilință, calități care aveau să caracterizeze congregația continuatorilor săi unși nu doar pe pământ, ci și în cer (Ioa 13:3-15). Deși pe parcursul Domniei de O Mie de Ani a lui Cristos aceștia vor sta pe tronuri cerești și vor avea, alături de Isus, „toată autoritatea . . . în cer și pe pământ”, ei vor trebui să se îngrijească cu umilință și iubire de necesitățile supușilor săi pământești (Mt 28:18; Ro 8:17; 1Pe 2:9; Re 1:5, 6; 20:6; 21:2-4).

Declarat drept și demn. Prin integritatea față de Dumnezeu, de care a dat dovadă pe tot parcursul vieții, și implicit prin moartea sa de jertfă, Isus Cristos a înfăptuit „un singur act de justificare”, dovedindu-se astfel calificat să slujească în cer ca Rege-Preot uns de Dumnezeu (Ro 5:17, 18). Fiind înviat ca Fiu ceresc al lui Dumnezeu, el a fost „declarat drept în spirit” (1Ti 3:16). Creaturile din cer l-au declarat „demn să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, onoarea, gloria și binecuvântarea”, deoarece a acționat atât asemenea unui leu în favoarea dreptății și a judecății, cât și asemenea unui miel, jertfindu-se pentru a-i salva pe alții (Re 5:5-13). El își dusese la bun sfârșit principala misiune, aceea de a sfinți numele Tatălui său (Mt 6:9; 22:36-38). A făcut aceasta nu doar folosindu-i numele, ci și dezvăluind identitatea Persoanei care îl poartă, manifestând minunatele calități ale Tatălui său – iubirea, înțelepciunea, dreptatea și puterea – și ajutându-i astfel pe oameni să afle sau să înțeleagă semnificația numelui lui Dumnezeu (Mt 11:27; Ioa 1:14, 18; 17:6-12). și, mai presus de toate, el a făcut aceasta susținând suveranitatea universală a lui Iehova și arătând că Regatul său avea să fie bine fundamentat pe Sursa Supremă a autorității. De aceea s-a putut spune despre el: „Dumnezeu este tronul tău pentru totdeauna” (Ev 1:8).

Domnul Isus Cristos este, așadar, „Reprezentantul Principal al credinței noastre și Cel care o duce la perfecțiune”. Prin împlinirea profețiilor și dezvăluirea scopurilor lui Dumnezeu, precum și prin ce a spus și a făcut, de fapt prin întregul său mod de viață, el a furnizat temelia solidă pe care trebuie să fie zidită adevărata credință (Ev 12:2; 11:1).

[Tabelul de la paginile ]

PRINCIPALELE EVENIMENTE DIN VIAȚA LUI ISUS PE PĂMÂNT

prezentate cronologic în cele patru evanghelii

Până la serviciul sacru al lui Isus

Timpul

Locul

Evenimentul

Matei

Marcu

Luca

Ioan

3 î.e.n.

Ierusalim, templu

Zaharia este anunțat cu privire la nașterea lui Ioan Botezătorul

—

—

1:5-25

—

c. 2 î.e.n.

Nazaret; Iudeea

Maria este anunțată cu privire la nașterea lui Isus; o vizitează pe Elisabeta

—

—

1:26-56

—

2 î.e.n.

Regiunea muntoasă a Iudeii

Se naște Ioan Botezătorul; mai târziu, el va trăi în pustiu

—

—

1:57-80

—

2 î.e.n., c. 1 oct.

Betleem

Se naște Isus (Cuvântul, prin care au venit în existență toate celelalte lucruri) ca descendent al lui Avraam și al lui David

1:1-25

—

2:1-7

1:1-5, 9-14

—

Lângă Betleem

Îngerul anunță vestea bună; păstorii vizitează copilașul

—

—

2:8-20

—

—

Betleem; Ierusalim

Isus este circumcis (în a 8-a zi), este prezentat la templu de părinți (după a 40-a zi)

—

—

2:21-38

—

1 î.e.n. sau 1 e.n.

Ierusalim; Betleem; Nazaret

Astrologii; fuga în Egipt; uciderea copilașilor; întoarcerea lui Isus

2:1-23

—

2:39, 40

—

12 e.n.

Ierusalim

Isus la 12 ani la sărbătoarea Paștelui; întoarcerea acasă

—

—

2:41-52

—

29, primăvara

Pustiu, râul Iordan

Serviciul lui Ioan Botezătorul

3:1-12

1:1-8

3:1-18

1:6-8, 15-28

Începutul serviciului sacru al lui Isus

Timpul

Locul

Evenimentul

Matei

Marcu

Luca

Ioan

29, toamna

Râul Iordan

Botezul și ungerea lui Isus; născut ca om pe linia de descendență a lui David, dar declarat Fiul lui Dumnezeu

3:13-17

1:9-11

3:21-38

1:32-34

—

Pustiul Iudeii

Postul și ispitirea lui Isus

4:1-11

1:12, 13

4:1-13

—

—

Betania de dincolo de Iordan

Mărturia lui Ioan Botezătorul cu privire la Isus

—

—

—

1:15, 29-34

—

Valea superioară a Iordanului

Primii discipoli ai lui Isus

—

—

—

1:35-51

—

Cana Galileeii; Capernaum

Primul miracol al lui Isus; vizită în Capernaum

—

—

—

2:1-12

30, Paștele

Ierusalim

Celebrarea Paștelui; îi alungă pe negustori din templu

—

—

—

2:13-25

—

Ierusalim

Discuția lui Isus cu Nicodim

—

—

—

3:1-21

—

Iudeea; Enon

Discipolii lui Isus botează; Ioan descrește

—

—

—

3:22-36

—

Tiberiada

Ioan este întemnițat; Isus pleacă în Galileea

4:12; 14:3-5

1:14; 6:17-20

3:19, 20; 4:14

4:1-3

—

Sihar, în Samaria

În drum spre Galileea, Isus îi învață pe samariteni

—

—

—

4:4-43

Amplul serviciu desfășurat de Isus în Galileea

Timpul

Locul

Evenimentul

Matei

Marcu

Luca

Ioan

—

Galileea

Isus anunță pentru prima dată: „Regatul cerurilor s-a apropiat”

4:17

1:14, 15

4:14, 15

4:44, 45

—

Cana; Nazaret; Capernaum

Vindecă un băiat; citește despre misiunea sa; este respins; merge la Capernaum

4:13-16

—

4:16-31

4:46-54

—

Marea Galileii, lângă Capernaum

Îi invită pe Simon, pe Andrei, pe Iacov și pe Ioan să-l urmeze

4:18-22

1:16-20

5:1-11

—

—

Capernaum

Vindecă un demonizat, pe soacra lui Petru și pe mulți alții

8:14-17

1:21-34

4:31-41

—

—

Galileea

Primul tur în Galileea, cu cei patru discipoli

4:23-25

1:35-39

4:42, 43

—

—

Galileea

Vindecă un lepros; mulțimi de oameni vin la Isus

8:1-4

1:40-45

5:12-16

—

—

Capernaum

Vindecă un paralitic

9:1-8

2:1-12

5:17-26

—

—

Capernaum

Îl cheamă pe Matei; ia masa cu încasatorii de impozite

9:9-17

2:13-22

5:27-39

—

—

Iudeea

Predică în sinagogile din Iudeea

—

—

4:44

—

31, Paștele

Ierusalim

Participă la un ospăț; vindecă un om; îi mustră pe farisei

—

—

—

5:1-47

—

Pe drumul de întoarcere de la Ierusalim(?)

Discipolii smulg spice de grâu în sabat

12:1-8

2:23-28

6:1-5

—

—

Galileea; Marea Galileii

Vindecă în sabat mâna unui om; se retrage pe malul mării; face vindecări

12:9-21

3:1-12

6:6-11

—

—

Un munte de lângă Capernaum

Alegerea celor 12 apostoli

—

3:13-19

6:12-16

—

—

Lângă Capernaum

Predica de pe munte

5:1–7:29

—

6:17-49

—

—

Capernaum

Îl vindecă pe slujitorul unui centurion

8:5-13

—

7:1-10

—

—

Nain

Îl învie pe fiul unei văduve

—

—

7:11-17

—

—

Galileea

Ioan, întemnițat, trimite discipoli la Isus

11:2-19

—

7:18-35

—

—

Galileea

Orașele mustrate; lucruri dezvăluite copilașilor; jugul plăcut

11:20-30

—

—

—

—

Galileea

O femeie păcătoasă îi unge picioarele; ilustrarea despre datornici

—

—

7:36-50

—

—

Galileea

Al doilea tur de predicare în Galileea, cu cei 12

—

—

8:1-3

—

—

Galileea

Un demonizat vindecat; Isus este învinuit de alianță cu Beelzebub

12:22-37

3:19-30

—

—

—

Galileea

Scribii și fariseii caută un semn

12:38-45

—

—

—

—

Galileea

Isus spune că discipolii lui sunt familia sa

12:46-50

3:31-35

8:19-21

—

—

Marea Galileii

Ilustrări: semănătorul, neghina și altele; explicarea acestora

13:1-53

4:1-34

8:4-18

—

—

Marea Galileii

Aflat într-o barcă, potolește o furtună

8:18, 23-27

4:35-41

8:22-25

—

—

Gadara, la S-E de Marea Galileii

Vindecă doi demonizați; demonii intră în porci

8:28-34

5:1-20

8:26-39

—

—

Probabil în Capernaum

Vindecă o femeie; o învie pe fiica lui Iair

9:18-26

5:21-43

8:40-56

—

—

Capernaum (?)

Vindecă doi orbi și un mut demonizat

9:27-34

—

—

—

—

Nazaret

Vizitează din nou orașul în care a crescut și este iarăși respins

13:54-58

6:1-6

—

—

—

Galileea

Al treilea tur în Galileea; extinde lucrarea trimițându-i pe apostoli

9:35–11:1

6:6-13

9:1-6

—

—

Tiberiada

Ioan Botezătorul decapitat; Irod are remușcări

14:1-12

6:14-29

9:7-9

—

32, în apropierea Paștelui (Ioan 6:4)

Capernaum (?); la N-E de Marea Galileii

Apostolii se întorc din turul de predicare; hrănește 5 000 de bărbați

14:13-21

6:30-44

9:10-17

6:1-13

—

La N-E de Marea Galileii; Ghenezaret

Oamenii încearcă să-l facă rege; Isus umblă pe mare; face vindecări

14:22-36

6:45-56

—

6:14-21

—

Capernaum

Isus spune că este „pâinea vieții”; mulți discipoli îl părăsesc

—

—

—

6:22-71

32, după Paște

Probabil Capernaum

Condamnă tradițiile care anulează Cuvântul lui Dumnezeu

15:1-20

7:1-23

—

7:1

—

Fenicia; Decapole

Aproape de Tir, de Sidon; apoi la Decapole; hrănește 4 000 de bărbați

15:21-38

7:24–8:9

—

—

—

Magadan

Saducheii și fariseii caută din nou un semn

15:39–16:4

8:10-12

—

—

—

La N-E de Marea Galileii; Betsaida

Avertizează cu privire la plămădeala fariseilor; vindecă un orb

16:5-12

8:13-26

—

—

—

Cezareea lui Filip

Isus este Mesia; prezice moartea și învierea sa

16:13-28

8:27–9:1

9:18-27

—

—

Probabil Mt. Hermon

Transfigurarea în prezența lui Petru, Iacov și Ioan

17:1-13

9:2-13

9:28-36

—

—

Cezareea lui Filip

Vindecă un demonizat pe care discipolii nu l-au putut vindeca

17:14-20

9:14-29

9:37-43

—

—

Galileea

Prezice din nou moartea și învierea sa

17:22, 23

9:30-32

9:43-45

—

—

Capernaum

Procură în mod miraculos banii pentru impozit

17:24-27

—

—

—

—

Capernaum

Cel mai mare în Regat; rezolvarea divergențelor; îndurarea

18:1-35

9:33-50

9:46-50

—

—

Galileea; Samaria

Părăsește Galileea pentru Sărbătoarea Tabernacolelor; totul trebuie lăsat la o parte pentru predicare

8:19-22

—

9:51-62

7:2-10

Isus își continuă serviciul, în Iudeea

Timpul

Locul

Evenimentul

Matei

Marcu

Luca

Ioan

32, Sărbătoarea Tabernacolelor

Ierusalim

Isus predă în public la sărbătoare

—

—

 

7:11-52

—

Ierusalim

Predă după sărbătoare; vindecă un orb

—

—

—

8:12–9:41

—

Probabil Iudeea

Cei 70 sunt trimiși să predice; se întorc, prezintă un raport

—

—

10:1-24

—

—

Iudeea; Betania

Ilustrarea despre bunul samaritean; acasă la Marta și Maria

—

—

10:25-42

—

—

Probabil Iudeea

Îi învață din nou rugăciunea-model; perseverență în a cere

—

—

11:1-13

—

—

Probabil Iudeea

Respinge o acuzație falsă; arată că acea generație era de condamnat

—

—

11:14-36

—

—

Probabil Iudeea

Ia masa la un fariseu; îi condamnă pe ipocriți

—

—

11:37-54

—

—

Probabil Iudeea

Vorbește despre grija lui Dumnezeu; administratorul fidel

—

—

12:1-59

—

—

Probabil Iudeea

Vindecă o femeie gârbovă în sabat; trei ilustrări

—

—

13:1-21

—

32, Sărbătoarea Dedicării

Ierusalim

Isus la Sărbătoarea Dedicării; Păstorul cel bun

—

—

—

10:1-39

Isus își continuă serviciul, la est de Iordan

Timpul

Locul

Evenimentul

Matei

Marcu

Luca

Ioan

—

Dincolo de Iordan

Mulți cred în Isus

—

—

—

10:40-42

—

Pereea (dincolo de Iordan)

În drum spre Ierusalim, predă în orașe și în sate

—

—

13:22

—

—

Pereea

Intrarea în Regat; amenințarea lui Irod; casa pustie

—

—

13:23-35

—

—

Probabil Pereea

Umilința; ilustrarea despre o cină mare

—

—

14:1-24

—

—

Probabil Pereea

Calcularea prețului de a fi discipol

—

—

14:25-35

—

—

Probabil Pereea

Ilustrări: oaia pierdută, moneda pierdută, fiul risipitor

—

—

15:1-32

—

—

Probabil Pereea

Ilustrări: administratorul nedrept; bogatul și Lazăr

—

—

16:1-31

—

—

Probabil Pereea

Iertarea și credința; sclavi netrebnici

—

—

17:1-10

—

—

Betania

Lazăr este înviat de Isus

—

—

—

11:1-46

—

Ierusalim; Efraim

Sfatul lui Caiafa cu privire la Isus; Isus se retrage

—

—

—

11:47-54

—

Samaria; Galileea

Isus vindecă și predă trecând prin Samaria și Galileea

—

—

17:11-37

—

—

Samaria sau Galileea

Ilustrări: văduva insistentă, fariseul și încasatorul de impozite

—

—

18:1-14

—

—

Pereea

Coboară prin Pereea; învățătura despre divorț

19:1-12

10:1-12

—

—

—

Pereea

Îi primește pe copii și îi binecuvântează

19:13-15

10:13-16

18:15-17

—

—

Pereea

Tânărul bogat; ilustrarea despre lucrătorii la vie

19:16–20:16

10:17-31

18:18-30

—

—

Probabil Pereea

Isus prezice a treia oară moartea și învierea sa

20:17-19

10:32-34

18:31-34

—

—

Probabil Pereea

Cererea cu privire la locul lui Iacov și al lui Ioan în Regat

20:20-28

10:35-45

—

—

—

Ierihon

Trecând prin Ierihon, vindecă doi orbi vizita la Zacheu; ilustrarea despre cele zece mine

20:29-34

10:46-52

18:35–19:28

—

Ultima parte a serviciului lui Isus, în Ierusalim

Timpul

Locul

Evenimentul

Matei

Marcu

Luca

Ioan

8 nisan, 33

Betania

Sosește în Betania cu șase zile înainte de Paște

—

—

—

11:55–12:1

9 nisan

Betania

Ospăț în casa lui Simon, leprosul; Maria îi toarnă lui Isus ulei pe cap și pe picioare; iudeii vin să-i vadă pe Isus și pe Lazăr

26:6-13

14:3-9

—

12:2-11

—

Betania-Ierusalim

Intrarea triumfală a lui Cristos în Ierusalim

21:1-11, 14-17

11:1-11

19:29-44

12:12-19

10 nisan

Betania-Ierusalim

Smochinul neroditor este blestemat; curăță templul a doua oară

21:18, 19, 12, 13

11:12-17

19:45, 46

—

—

Ierusalim

Preoții principali și scribii plănuiesc să-l omoare pe Isus

—

11:18, 19

19:47, 48

—

—

Ierusalim

Discuția cu grecii; necredința evreilor

—

—

—

12:20-50

11 nisan

Betania-Ierusalim

Smochinul neroditor este găsit uscat

21:19-22

11:20-25

—

—

—

Ierusalim, templu

Autoritatea lui Cristos este contestată; ilustrarea despre cei doi fii

21:23-32

11:27-33

20:1-8

—

—

Ierusalim, templu

Ilustrări: viticultorii răi, ospățul de nuntă

21:33–22:14

12:1-12

20:9-19

—

—

Ierusalim, templu

Întrebări-capcană despre impozit, înviere, cea mai mare poruncă

22:15-40

12:13-34

20:20-40

—

—

Ierusalim, templu

Întrebarea lui Isus privitoare la originea lui Mesia îi reduce la tăcere pe adversari

22:41-46

12:35-37

20:41-44

—

—

Ierusalim, templu

Îi condamnă cu asprime pe scribi și pe farisei

23:1-39

12:38-40

20:45-47

—

—

Ierusalim, templu

Bănuții văduvei

—

12:41-44

21:1-4

—

—

Muntele Măslinilor

Este prezisă căderea Ierusalimului; prezența lui Isus; încheierea sistemului

24:1-51

13:1-37

21:5-38

—

—

Muntele Măslinilor

Ilustrări: zece fecioare, talanți, oi și capre

25:1-46

—

—

—

12 nisan

Ierusalim

Conducătorii religioși pun la cale uciderea lui Isus

26:1-5

14:1, 2

22:1, 2

—

—

Ierusalim

Iuda se tocmește cu preoții și îl trădează pe Isus

26:14-16

14:10, 11

22:3-6

—

13 nisan (joi după-amiază)

Lângă și în Ierusalim

Pregătiri pentru Paște

26:17-19

14:12-16

22:7-13

—

14 nisan

Ierusalim

Cina de Paște cu cei 12

26:20, 21

14:17, 18

22:14-18

—

—

Ierusalim

Isus spală picioarele apostolilor

—

—

—

13:1-20

—

Ierusalim

Isus îl identifică pe Iuda ca trădător și îi spune să plece

26:21-25

14:18-21

22:21-23

13:21-30

—

Ierusalim

Instituirea Cinei comemorative cu cei 11

26:26-29

14:22-25

22:19, 20, 24-30

[1 Co 11:23-25]

—

Ierusalim

Isus prezice că Petru îl va renega și că apostolii se vor împrăștia

26:31-35

14:27-31

22:31-38

13:31-38

—

Ierusalim

Ajutorul; iubirea reciprocă; necazuri; rugăciunea lui Isus

—

—

—

14:1–17:26

—

Ghetsimani

Zbuciumul în grădină; trădarea și arestarea lui Isus

26:30, 36-56

14:26, 32-52

22:39-53

18:1-12

—

Ierusalim

Interogat de Ana; judecat de Caiafa, Sanhedrin; Petru îl reneagă

26:57–27:1

14:53–15:1

22:54-71

18:13-27

—

Ierusalim

Trădătorul Iuda se spânzură

27:3-10

—

[Ac 1:18, 19]

—

—

Ierusalim

Înaintea lui Pilat, apoi a lui Irod și din nou înaintea lui Pilat

27:2, 11-14

15:1-5

23:1-12

18:28-38

—

Ierusalim

Condamnat la moarte, după ce Pilat caută să-l elibereze

27:15-30

15:6-19

23:13-25

18:39–19:16

(aprox. 15:00, vineri)

Golgota, Ierusalim

Moartea lui Isus pe un stâlp de tortură și evenimentele din acele ore

27:31-56

15:20-41

23:26-49

19:16-30

—

Ierusalim

Corpul lui Isus luat de pe stâlpul de tortură și pus într-un mormânt

27:57-61

15:42-47

23:50-56

19:31-42

15 nisan

Ierusalim

Preoții și fariseii cer să fie păzit mormântul

27:62-66

—

—

—

16 nisan și perioada următoare

Ierusalim și împrejurimi

Învierea lui Isus și evenimentele din acea zi

28:1-15

16:1-8

24:1-49

20:1-25

—

Ierusalim; Galileea

Isus Cristos se arată de mai multe ori după înviere

28:16-20

[1 Co 15:5-7]

[Fa 1:3-8]

20:26–21:25

25 iiar

Muntele Măslinilor, lângă Betania

Înălțarea lui Isus după 40 de zile de la înviere

[Fa 1:9-12]

—

24:50-53

—