Lege
„I. Regulă imperativă stabilită de autoritatea supremă. II. Act normativ care emană de la organul legislativ al statului și prin care sunt reglementate anumite relații sociale.” (Dicționarul explicativ al limbii române, 2009). În sens biblic, termenul „lege” se referă la o poruncă divină sau la o revelație a voinței lui Dumnezeu, precum și la totalitatea poruncilor și a revelațiilor divine; voința lui Dumnezeu; directivă privitoare la o conduită bună sau un mod de viață corect, în special când aceasta este în conformitate cu voința lui Dumnezeu, cu conștiința ori cu simțul moral sau cu justiția.
În Scripturile ebraice, termenul „lege” este în general traducerea termenului ebraic tôráh, înrudit cu verbul yaráh, care înseamnă „a dirija, a preda, a instrui”. În unele cazuri, termenul „lege” este traducerea cuvântului arameic dat. (Da 6:5, 8, 15) Alți termeni traduși prin „lege” în King James Version sunt mişpát (hotărâre judecătorească, judecată) și miţwáh (poruncă). În Scripturile grecești, termenul „lege” este traducerea cuvântului nómos, care provine din verbul némō (a împărți, a distribui).
Iehova este Sursa legii, Legislatorul Suprem (Is 33:22), Suveranul care deleagă altora autoritate (Ps 73:28; Ier 50:25; Lu 2:29; Fa 4:24; Re 6:10) și fără a cărui permisiune nimeni nu poate exercita autoritate. (Ro 13:1; Da 4:35; Fa 17:24-31) „Dreptatea și judecata sunt temelia tronului său”. (Ps 97:1, 2) Când Dumnezeu își exprimă voința, aceasta devine lege pentru creaturile sale. (Vezi PROCES, JUDECATĂ.)
Lege pentru îngeri. Îngerii, care le sunt superiori oamenilor, se supun legilor și poruncilor lui Dumnezeu. (Ev 1:7, 14; Ps 104:4) Iehova i-a dat porunci și i-a impus limite chiar și adversarului său, Satan. (Iov 1:12; 2:6) Arhanghelul Mihael a recunoscut și a respectat poziția lui Iehova de Judecător Suprem când i-a spus Diavolului într-o dispută: „Iehova să te mustre!”. (Iuda 9; compară cu Za 3:2) Iehova Dumnezeu i-a pus pe toți îngerii sub autoritatea lui Isus Cristos, aflat în glorie cerească. (Ev 1:6; 1Pe 3:22; Mt 13:41; 25:31; Flp 2:9-11) Astfel, la porunca lui Isus, un mesager îngeresc a fost trimis la Ioan. (Re 1:1) Totuși, în 1 Corinteni 6:3, apostolul Pavel spune că frații spirituali ai lui Cristos sunt numiți să-i judece pe îngeri, aceasta însemnând, după cât se pare, că vor lua parte într-o anumită măsură la executarea judecății asupra spiritelor rele.
Legea creației divine. În Webster’s Third New International Dictionary, termenul „lege” este definit și ca „ordine respectată în natură” . Fiind Creatorul tuturor lucrurilor din cer și de pe pământ (Fa 4:24; Re 4:11), Iehova a stabilit legi care să guverneze întreaga sa creație. În cartea biblică Iov se vorbește despre ʻhotarele . . . stabiliteʼ mării (38:10), despre ʻporuncile [date] diminețiiʼ (38:12) și despre constelații și „legile cerurilor” (38:31-33). În capitolul 38 se afirmă că Dumnezeu are autoritate și peste lumină, zăpadă, grindină, nori, ploaie, rouă și fulgere. Capitolele 39-41 prezintă grija lui Dumnezeu față de animale; nașterea, viața și comportamentul animalelor sunt determinate de legile stabilite de Dumnezeu, nu sunt rezultatul „adaptării” evolutive. De fapt, la creare, Dumnezeu a stabilit legea conform căreia fiecare viețuitoare să dea rod „după specia” ei, făcând astfel imposibilă evoluția. (Ge 1:11, 12, 21, 24, 25) Și omul a avut descendenți „după chipul și asemănarea sa”. (Ge 5:3) În Psalmul 139:13-16 se vorbește despre dezvoltarea intrauterină a unui copil nenăscut, ale cărui părți sunt scrise „în cartea” lui Iehova încă înainte de a veni în existență. În Iov 26:7 se spune că Iehova „suspendă pământul pe nimic”. În prezent, oamenii de știință consideră că poziția pământului în spațiu se datorează în primul rând interacțiunii dintre forța gravitațională și forța centrifugă.
Legea dată lui Adam. În grădina Edenului, Dumnezeu le-a dat lui Adam și Evei câteva porunci referitoare la îndatoririle pe care le aveau: 1) să umple pământul, 2) să îl supună și 3) să stăpânească peste toate creaturile de pe pământ, din apă și din aer. (Ge 1:28) Și alimentația primilor oameni era reglementată prin lege: puteau mânca din toate plantele cu sămânță și din fructele lor. (Ge 1:29; 2:16) Însă Adam a primit porunca de a nu mânca din pomul cunoașterii binelui și răului (Ge 2:17); această poruncă i-a fost transmisă și Evei. (Ge 3:2, 3) Întrucât a nesocotit o poruncă clară, despre Adam se spune că ʻa încălcat legeaʼ și că a păcătuit. (Ro 5:14, 17; 4:15)
Legile date lui Noe; legea patriarhală. Noe a primit porunci pentru construirea arcei și salvarea familiei sale. (Ge 6:22) După Potop, Dumnezeu a dat legi care îi permiteau omului să mănânce carne, care stabileau sfințenia vieții și, prin urmare, a sângelui, în care este viața, care interziceau consumarea sângelui, condamnau omuciderea și instituiau pedeapsa capitală pentru această infracțiune. (Ge 9:3-6)
Patriarhul era capul familiei și conducătorul ei. Iehova este marele Cap de familie, sau marele Patriarh, Tatăl „căruia orice familie din cer și de pe pământ îi datorează numele”. (Ef 3:14, 15) Noe, Avraam, Isaac și Iacob sunt exemple remarcabile de patriarhi. Iehova a avut o relație specială cu aceștia. Avraam a primit porunca de a-i circumcide pe toți cei de sex masculin din casa lui, ca semn al legământului pe care Dumnezeu îl încheiase cu el. (Ge 17:11, 12) El a respectat „poruncile, instrucțiunile și legile” lui Iehova. Avraam cunoștea modul în care judeca și făcea Iehova dreptate, de aceea le-a transmis acele porunci și celor din casa lui. (Ge 26:4, 5; 18:19)
Legile după care se conduceau patriarhii erau în general recunoscute și, într-o anumită măsură, chiar reflectate de legile națiunilor din acele timpuri, națiuni care se trăgeau din cei trei fii ai patriarhului Noe. De exemplu, cei din națiuni știau că este greșit să iei soția altui bărbat; faraonul egiptean (Ge 12:14-20) și regii filisteni (Ge 20:2-6; 26:7-11) au respectat acest lucru în cazul Sarei, respectiv al Rebecăi.
În zilele lui Moise, israeliții erau sclavi în Egipt. Ei merseseră de bunăvoie acolo în timpul vieții lui Iacob, dar au ajuns sclavi după moartea fiului său Iosif, care fusese prim-ministru. Așadar, ei au fost vânduți în sclavie pe nimic. În armonie cu legea patriarhală a răscumpărării și a priorității fiului întâi născut, Iehova i-a transmis faraonului, prin intermediul lui Moise și al lui Aaron, următoarele: „Israel este fiul meu, întâiul meu născut. Și eu îți spun: Lasă-l pe fiul meu să plece ca să-mi slujească. Dar, dacă nu-l lași să plece, iată că îl voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut”. (Ex 4:22, 23) Pentru această eliberare nu era necesar niciun preț de răscumpărare, de aceea Egiptul nu a primit nimic în schimb. Când israeliții și-au părăsit stăpânii egipteni, „Iehova a făcut ca poporul să găsească favoare în ochii egiptenilor și ei le-au dat ce au cerut. Și i-au jefuit pe egipteni”. (Ex 3:21; 12:36) Israeliții intraseră în țară cu aprobarea faraonului de atunci, ca oameni liberi, nu ca prizonieri de război destinați sclaviei. Întrucât subjugarea lor fusese nedreaptă, Iehova a avut grijă ca, la plecare, israeliții să primească plata pentru munca lor.
Întreaga familie era trasă la răspundere dacă unul dintre membrii ei încălca legea. Fiind capul familiei, patriarhul era răspunzător; el era învinuit pentru greșelile familiei sale și lui i se cerea să îi pedepsească pe cei din casă care păcătuiau. (Ge 31:30-32)
Căsătoria și dreptul de întâi născut. Părinții erau cei care alegeau cu cine să se căsătorească fiii și fiicele lor. (Ge 24:1-4) Plătirea unui preț de mireasă era o practică obișnuită. (Ge 34:11, 12) Printre închinătorii lui Iehova, căsătoria cu un idolatru reprezenta un act de neascultare și era împotriva intereselor familiei. (Ge 26:34, 35; 27:46; 28:1, 6-9)
Dreptul întâiului născut îi era rezervat prin naștere primului fiu. Aceasta presupunea ca el să moștenească o parte dublă din proprietăți. Însă tatăl, capul familiei, putea acorda acest drept altcuiva. (Ge 48:22; 1Cr 5:1) În mod normal, fiul cel mai mare devenea patriarh la moartea tatălui său. După căsătorie, fiecare fiu își putea întemeia propria familie, separată de conducerea tatălui, devenind astfel el însuși cap de familie.
Moralitate. Fornicația era o faptă rușinoasă care trebuia pedepsită, în special în cazul persoanelor logodite sau căsătorite (adulter). (Ge 38:24-26; 34:7) Căsătoria între cumnați era practicată când un bărbat murea fără a avea un fiu. Fratele celui decedat avea responsabilitatea de a o lua de soție pe văduvă, iar întâiul lor născut moștenea averea celui care murise și ducea mai departe numele acestuia. (De 25:5, 6; Ge 38:6-26)
Proprietate. Se pare că, în general, nu existau proprietăți individuale, cu excepția câtorva bunuri personale. Toate turmele și bunurile unei case erau posesiuni comune ale familiei. (Ge 31:14-16)
Pe baza dovezilor istorice, unii erudiți sunt de părere că exista obiceiul ca, înainte de vânzarea unui teren, cumpărătorului să i se arate proprietatea dintr-un loc de unde o putea vedea în întregime și îi erau indicate cu exactitate granițele acesteia. În momentul în care cumpărătorul spunea „văd”, el își dădea în mod legal acceptul pentru tranzacție. Când Iehova i-a promis lui Avraam că va primi țara Canaanului, El i-a cerut mai întâi să privească în toate cele patru direcții. Avraam nu a spus „văd”, probabil pentru că Dumnezeu declarase că va da Țara Promisă seminței lui Avraam, în viitor. (Ge 13:14, 15) Ca reprezentant legal al Israelului, lui Moise i s-a cerut să „vadă” țara. Dacă ceea ce s-a prezentat mai sus este corect, această acțiune ar fi indicat transferul legal al Canaanului în proprietatea israeliților, pe care ei trebuiau să-l cucerească sub conducerea lui Iosua. (De 3:27, 28; 34:4; analizează și oferta pe care Satan i-a făcut-o lui Isus din Mt 4:8.) O altă acțiune care se pare că avea o însemnătate legală similară era străbaterea proprietății sau intrarea în ea pentru a o lua în posesie. (Ge 13:17; 28:13) În unele documente antice numărul copacilor de pe un teren era specificat la vânzarea acestuia. (Compară cu Ge 23:17, 18)
Custodie. Când un om promitea să ʻpăzeascăʼ, adică să aibă grijă de o altă persoană sau de un bun ori de un animal care nu era al lui, el avea o responsabilitate în fața legii. (Ge 30:31) Ca întâi născut al lui Iacob, Ruben a fost tras la răspundere pentru dispariția lui Iosif. (Ge 37:21, 22, 29, 30) Îngrijitorul trebuia să fie atent cu ceea ce i se încredința. El trebuia să restituie animalele care îi erau furate, însă nu și pe cele care mureau în mod natural sau care dispăreau din motive asupra cărora nu putea avea control, cum ar fi un atac al tâlharilor. Dacă un animal era omorât de o fiară sălbatică, îngrijitorul trebuia să prezinte animalul sfâșiat ca dovadă pentru a fi absolvit de vină. (Ge 37:12-30, 32, 33; Ex 22:10-13)
Sclavie. Unii ajungeau în sclavie deoarece erau vânduți, alții deoarece se nășteau din părinți care erau sclavi. (Ge 17:12, 27) Sclavii se puteau bucura de o poziție onorabilă în casa patriarhilor, așa cum a fost cazul lui Eliezer, slujitorul lui Avraam. (Ge 15:2; 24:1-4)
Legea dată de Dumnezeu Israelului: Legea lui Moise. În pustiul Sinai, în 1513 î.e.n., Iehova l-a folosit pe Moise ca mediator pentru a-i da Israelului Legea. Când a intrat în vigoare Legea, la muntele Horeb au avut loc impresionante demonstrații de putere din partea lui Iehova. (Ex 19:16-19; 20:18-21; Ev 12:18-21, 25, 26) Legământul Legii a fost validat prin sângele taurilor și al țapilor. Poporul a adus jertfe de comuniune și a ascultat citirea cărții legământului, după care și-a exprimat acordul de a se supune tuturor cerințelor lui Iehova. Multe legi patriarhale din trecut au fost incluse în Legea dată prin Moise. (Ex 24:3-8; Ev 9:15-21; vezi LEGĂMÂNT.)
Primele cinci cărți ale Bibliei (de la Geneza la Deuteronomul) sunt deseori numite „Legea”. Uneori acest termen este folosit cu referire la Scripturile ebraice în întregime. Însă, în general, evreii considerau că Scripturile ebraice erau compuse din trei părți: „legea lui Moise”, „Profeții” și „Psalmii”. (Lu 24:44) Poruncile transmise israeliților prin profeți aveau un caracter obligatoriu.
Legea îl prezenta pe Iehova ca Suveran absolut și ca Rege într-un sens special. Din moment ce Iehova era și Dumnezeu și Rege al Israelului, nesupunerea față de Lege era atât o infracțiune religioasă, cât și un act de lezmaiestate, o ofensă împotriva Conducătorului statului, adică a Regelui Iehova. Despre David, Solomon și succesorii lor la tronul lui Iuda se spune că erau așezați pe „tronul lui Iehova”. (1Cr 29:23) Regii și conducătorii umani din Israel se aflau sub autoritatea Legii; dacă își exercitau puterea în mod tiranic, ei încălcau legea și erau răspunzători în fața lui Dumnezeu. (1Sa 15:22, 23) Regalitatea și preoția erau separate; aceasta asigura distribuirea echilibrată a puterii și proteja poporul de tiranie. În plus, le reamintea israeliților că Iehova era Dumnezeul lor și adevăratul lor Rege. Legea guverna relația fiecărui om cu cei din jurul său și cu Dumnezeu. Oricine se putea apropia de Dumnezeu prin intermediul preoților.
Legea le-a dat israeliților șansa de a deveni „un regat de preoți și o națiune sfântă”. (Ex 19:5, 6) Prin impunerea devoțiunii exclusive față de Iehova, interzicerea oricărei forme de interconfesionalism și stabilirea regulilor privitoare la curățenia ceremonială și la hrană, Legea era ʻun zidʼ care păstra națiunea Israel separată de celelalte popoare. (Ef 2:14) Pentru un evreu ar fi fost dificil să se păstreze curat din punct de vedere religios, dacă ar fi intrat în cortul sau în casa unui neevreu ori dacă ar fi mâncat cu el. De fapt, în perioada când Isus a fost pe pământ, un iudeu era considerat necurat chiar și pentru simplul fapt că intra într-o casă sau o clădire a neevreilor. (Ioa 18:28; Fa 10:28) Legea apăra sfințenia vieții, precum și demnitatea și onoarea familiei, a căsătoriei și a individului. Separarea religioasă impusă prin legământul Legii avea ca efect și protejarea sănătății israeliților de bolile comune națiunilor din jur. Fără îndoială, respectarea legilor referitoare la curățenia morală, la curățenia fizică și la alimentație aveau un efect benefic.
Însă, așa cum a afirmat apostolul Pavel, adevăratul scop al Legii a fost „să scoată în evidență fărădelegile, până când avea să vină sămânța”. Legea a fost un ʻtutore . . . care ne-a condus la Cristosʼ, el fiind obiectivul spre care indica Legea („Cristos este sfârșitul Legii”). Ea a arătat clar că toți oamenii sunt păcătoși, inclusiv evreii, și că viața nu poate fi obținută „prin lucrările legii”. (Ga 3:19-24; Ro 3:20; 10:4) Legea a fost „spirituală” și „sfântă”, provenind de la Dumnezeu. (Ro 7:12, 14) În Efeseni 2:15 ea este numită „Legea, care consta din porunci și decrete”. Aceasta era un standard al perfecțiunii, făcându-l perfect și demn de viață pe cel care reușea să o respecte. (Le 18:5; Ga 3:12) Întrucât oamenii imperfecți nu o puteau respecta pe deplin, Legea demonstra că „toți au păcătuit și nu ajung la gloria lui Dumnezeu”. (Ro 3:23) Numai Isus Cristos a respectat Legea în mod ireproșabil. (Ioa 8:46; Ev 7:26)
Legea a fost și „o umbră a lucrurilor bune viitoare”, iar diferitele ei aspecte erau ʻreprezentări simboliceʼ. De aceea, Isus și apostolii au făcut deseori referire la ea pentru a explica noțiuni din domeniul ceresc și chestiuni legate de doctrina și conduita creștină. Prin urmare, Legea constituie un domeniu de studiu esențial pentru creștini. (Ev 10:1; 9:23)
Isus a spus că întreaga Lege depindea de două porunci: a-l iubi pe Dumnezeu și a ne iubi aproapele. (Mt 22:35-40) Este interesant că în cartea Deuteronomul (unde Legea a fost adaptată la noua situație a Israelului, care se stabilise în Țara Promisă), termenii ebraici pentru „iubire”, „iubit” etc., apar de peste 20 de ori.
Cele Zece Cuvinte (Ex 34:28), sau cele Zece Porunci, erau temelia Legii, însă erau completate de alte aproximativ 600 de legi, fiecare având aceeași greutate și valoare obligatorie în viața israeliților. (Iac 2:10) Primele patru dintre cele Zece Porunci se refereau la relația omului cu Dumnezeu, a cincea, la relația cu Dumnezeu și cu părinții, iar ultimele cinci, la relațiile cu semenii. Aceste ultime cinci porunci erau enumerate în ordinea descrescătoare a gravității răului săvârșit împotriva semenilor: crima, adulterul, furtul, mărturia mincinoasă și lăcomia sau dorința egoistă. A zecea poruncă deosebea Legea israeliților de legile celorlalte națiuni prin faptul că interzicea dorințele egoiste, pe care, în realitate, numai Dumnezeu le putea vedea și pedepsi. Această poruncă indica, de fapt, care era rădăcina încălcării tuturor celorlalte porunci. (Ex 20:2-17; De 5:6-21; compară cu Ef 5:5; Col 3:5; Iac 1:14, 15; 1Io 2:15-17.)
Legea conținea multe principii și instrucțiuni. Judecătorii aveau libertatea de a analiza motivația și atitudinea răufăcătorilor, precum și circumstanțele în care fusese încălcată legea. Cel care păcătuia în mod intenționat, având o atitudine impertinentă sau lipsită de căință, primea pedeapsa maximă. (Nu 15:30, 31) În alte cazuri, se putea impune o sentință mai ușoară. De exemplu, cel care ucidea în mod intenționat trebuia executat, dar cel care omora pe cineva din greșeală putea avea parte de îndurare. (Nu 35:15, 16) Dacă un taur avea obiceiul de a împunge și, în cele din urmă, omora pe cineva, proprietarul lui putea fi pedepsit cu moartea sau cu plata unei răscumpărări, în funcție de ceea ce stabileau judecătorii. (Ex 21:29-32) Se pare că pedeapsa aplicată unui hoț care acționa cu premeditare era diferită de cea aplicată unuia care își mărturisea de bunăvoie fapta, după cum reiese din Exodul 22:7 și Leviticul 6:1-7.
Legea conștiinței. Biblia arată că aceasta este o lege al cărei conținut este „scris în inima” oamenilor. Cei care nu se află sub o lege dată direct de Dumnezeu, cum ar fi Legea dată prin Moise, „își sunt ei înșiși lege”, deoarece conștiința lor „îi acuză sau chiar îi scuză” în gândurile lor. (Ro 2:14, 15) Multe legi drepte din societățile păgâne sunt o reflectare a conștiinței, care i-a fost dată inițial lui Adam, strămoșul nostru comun, și a fost transmisă mai târziu prin Noe tuturor oamenilor. (Vezi CONȘTIINȚĂ.)
În 1 Corinteni 8:7, apostolul Pavel spune că cel căruia îi lipsește cunoștința creștină exactă poate avea o conștiință slabă. Conștiința poate fi un ghid bun sau unul rău, în funcție de cunoștința și instruirea primită de fiecare persoană. (1Ti 1:5; Ev 5:14) Conștiința cuiva poate fi pângărită și, prin urmare, poate induce în eroare. (Tit 1:15) Cei care își încalcă mereu conștiința o fac să devină insensibilă, asemenea unui țesut cicatrizat; astfel, ea nu mai este un ghid de încredere. (1Ti 4:1, 2)
„Legea lui Cristos”. Pavel a scris: „Continuați să vă purtați poverile unii altora și astfel veți împlini legea lui Cristos”. (Ga 6:2) Deși legământul Legii s-a încheiat la Penticosta din 33 e.n. („pentru că, odată ce se schimbă preoția, este necesară și o schimbare a legii”; Ev 7:12), creștinii „sunt sub legea lui Cristos”. (1Co 9:21) Această lege este numită „legea perfectă a libertății”, „legea unui popor liber” și „legea credinței”. (Iac 1:25; 2:12; Ro 3:27) Prin intermediul profetului Ieremia, Iehova a prezis apariția acestei legi când a vorbit despre un legământ nou și despre scrierea legii sale în inima slujitorilor săi. (Ier 31:31-34; Ev 8:6-13)
La fel ca legământului Legii, care l-a avut ca mediator pe Moise, noul legământ îl are ca Mediator pe Isus Cristos. Moise a redactat Legea sub forma unui cod, dar Isus nu a scris personal vreo lege. El a predat și a pus astfel legea sa în mintea și în inima discipolilor săi. Nici discipolii lui Isus nu au scris un cod de legi pentru creștini, nici nu le-au clasificat în categorii și subcategorii. Cu toate acestea, Scripturile grecești creștine conțin numeroase legi, porunci și decrete pe care creștinii trebuie să le respecte. (Re 14:12; 1Io 5:2, 3; 4:21; 3:22-24; 2Io 4-6; Ioa 13:34, 35; 14:15; 15:14)
Isus le-a poruncit discipolilor săi să predice „vestea bună despre regat”. Această poruncă se găsește în Matei 10:1-42 și Luca 9:1-6; 10:1-12. În Matei 28:18-20 apare o poruncă nouă dată de Isus discipolilor, aceea de a merge nu doar la evrei, ci la toate națiunile, pentru a face discipoli și a-i boteza cu un botez nou, ʻîn numele Tatălui, al Fiului și al spiritului sfânt, învățându-i să respecte tot ce le-a poruncitʼ. Așadar, fiind împuternicit de Dumnezeu, Isus a predat și a dat porunci atât când a fost pe pământ (Fa 1:1, 2), cât și după ce s-a înălțat la cer. (Fa 9:5, 6; Re 1:1-3) Întreaga carte Revelația este alcătuită din profeții, porunci, îndemnuri și instrucțiuni transmise congregației creștine.
„Legea lui Cristos” vizează toate aspectele vieții și serviciului unui creștin. Cu ajutorul spiritului lui Dumnezeu, creștinii pot respecta ceea ce li s-a poruncit, primind astfel o judecată favorabilă pe baza legii, întrucât „legea spiritului ... dă viață în unitate cu Cristos Isus”. (Ro 8: 2, 4)
„Legea lui Dumnezeu”. Apostolul Pavel a spus că lupta pe care o are de dus un creștin este influențată de „legea lui Dumnezeu”, sau „legea spiritului care dă viață”, pe de-o parte și de „legea păcatului”, sau „legea păcatului și a morții”, pe de altă parte. Carnea decăzută, influențată de păcat, este sclavă „sub legea păcatului”, a spus Pavel. „A îndrepta mintea spre carne înseamnă moarte”, dar „Dumnezeu l-a trimis pe însuși Fiul său atât într-o formă asemănătoare cărnii păcătoase, cât și cu privire la păcat și a condamnat păcatul în carne”. Cu ajutorul spiritului lui Dumnezeu, orice creștin poate câștiga această luptă, dacă exercită credință în Cristos, face să moară practicile corpului și trăiește în armonie cu îndrumarea spiritului. Astfel el poate dobândi viață. (Ro 7:21–8:13)
Legea păcatului și a morții. Apostolul Pavel a afirmat că, din cauza păcatului lui Adam, strămoșul omenirii, „moartea a domnit . . . până la Moise” (când a fost dată Legea) și că Legea a scos în evidență fărădelegile oamenilor, în baza ei punându-li-se la socoteală păcatul. (Ro 5:12-14; Ga 3:19) Deoarece legea păcatului lucrează în carnea imperfectă și are putere asupra ei, inima omului este înclinată spre a încălca legea lui Dumnezeu. (Ro 7:23; Ge 8:21) Păcatul produce moartea. (Ro 6:23; 1Co 15:56) Legea lui Moise nu a putut învinge dominația păcatului și a morții, dar bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu prin Isus Cristos aduce libertate și victorie. (Ro 5:20, 21; 6:14; 7:8, 9, 24, 25)
„Legea credinței”. „Legea credinței” este în opoziție cu „cea a lucrărilor”. Omul nu poate fi declarat drept prin lucrările sale sau prin cele cerute de Legea lui Moise, ca și cum ar fi declarat drept ca răsplată pentru faptele lui; dreptatea vine prin credința în Isus Cristos. (Ro 3:27, 28; 4:4, 5; 9:30-32) Totuși, Iacov a spus că această credință trebuie să fie însoțită de fapte corespunzătoare credinței. (Iac 2:17-26)
Legea soțului. O femeie căsătorită se află „sub legea soțului ei”. (Ro 7:2; 1Co 7:39) Principiul autorității soțului în calitate de cap este valabil în toată organizația lui Dumnezeu. Acest principiu a fost respectat atât de închinătorii lui Dumnezeu, cât și de alte popoare. Dumnezeu ocupă poziția simbolică de soț al „Ierusalimului de sus”, numit și „femeia”. (Ga 4:26, 31; Re 12:1, 4-6, 13-17) Națiunea Israel se afla și ea într-o relație conjugală simbolică cu Iehova, el fiindu-i soț. (Is 54:5, 6; Ier 31:32)
Sub legea patriarhilor, soțul era capul incontestabil al familiei, iar soția îi era supusă; ea îi putea da soțului sugestii sau recomandări, însă el era cel care trebuia să le aprobe. (Ge 21:8-14) Sara l-a numit pe Avraam „domn”. (Ge 18:12; 1Pe 3:5, 6) Femeia purta capul acoperit în semn de supunere față de soțul ei. (Ge 24:65; 1Co 11:5)
Și Legea dată Israelului îi cerea soției să fie supusă. Soțul putea să aprobe sau să anuleze un jurământ făcut de ea. (Nu 30:6-16) Soția nu moștenea terenurile soțului, dar era legată de ele; ea făcea parte din moștenirea pe care o rudă o putea răscumpăra. (Ru 4:5, 9-11) Soția nu putea divorța de soț, însă el avea dreptul de a divorța de soție. (De 24:1-4)
În congregația creștină, femeii i se cere să respecte poziția bărbatului și să nu o uzurpe. Apostolul Pavel spune că femeia căsătorită se află sub legea soțului ei atât timp cât el este în viață, dar că este eliberată de sub această lege la moartea soțului și, în acest caz, nu comite adulter dacă se recăsătorește. (Ro 7:2, 3; 1Co 7:39)
„Legea regală”. Printre legile ce guvernează relațiile interumane, „legea regală” are importanța și întâietatea pe care le are un rege printre oameni. (Iac 2:8) Legământul Legii avea la bază iubirea, iar a doua poruncă de care depindeau toată Legea și Profeții era „să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (aceasta fiind legea regală). (Mt 22:37-40) Deși nu se află sub legământul Legii, creștinii se află sub legea Regelui Iehova și a Fiului său, Regele Isus Cristos, în conformitate cu noul legământ.
[Chenarul de la paginile ]
UNELE CARACTERISTICI ALE LEGĂMÂNTULUI LEGII
GUVERNARE TEOCRATICĂ
Iehova Dumnezeu este Suveranul suprem (Ex 19:5; 1Sa 12:12; Is 33:22)
Regele care stătea pe „tronul lui Iehova” era reprezentantul său (1Cr 29:23; De 17:14, 15)
Criteriile după care erau aleși bărbații care să ocupe alte funcții de răspundere (căpetenii ale triburilor, căpetenii peste o mie, peste o sută, peste cincizeci și peste zeci) erau: teama de Dumnezeu, caracterul demn de încredere și incoruptibilitatea lor (Ex 18:21, 25; Nu 1:44)
Tuturor celor care primiseră autoritate de la Dumnezeu trebuia să li se acorde respect: funcționarilor, preoților, judecătorilor, părinților (Ex 20:12; 22:28; De 17:8-13)
ÎNDATORIRILE RELIGIOASE
(Acestea erau rezumate în cea mai importantă poruncă din Lege: „Să-l iubești pe Iehova, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta”; De 6:5; 10:12; Mr 12:30)
Numai lui Iehova trebuia să i se aducă închinare (Ex 20:3; 22:20; De 5:7)
Iubirea trebuia să constituie o motivație puternică în relația omului cu Dumnezeu (De 6:5, 6; 10:12; 30:16)
Toți trebuiau să se teamă de Dumnezeu pentru a nu-i nesocoti poruncile (Ex 20:20; De 5:29)
Numele lui Dumnezeu nu trebuia folosit în mod nedemn (Ex 20:7; De 5:11)
Israeliții se puteau apropia de Dumnezeu doar în maniera acceptată de el (Nu 3:10; Le 10:1-3; 16:1)
Toți aveau obligația de a ține sabatul (Ex 20:8-11; 31:12-17)
Adunări în vederea închinării (De 31:10-13)
Tuturor bărbaților li se cerea să se adune de trei ori pe an: la sărbătoarea Paștelui și a Turtelor Nedospite, la Sărbătoarea Săptămânilor și la Sărbătoarea Colibelor (De 16:16; Le 23:1-43)
Cel care în mod intenționat nu sărbătorea Paștele era „nimicit” (Nu 9:13)
Susținerea preoției
Leviții primeau de la celelalte triburi o zeciuială, sau a zecea parte, din toate produsele țării (Nu 18:21-24)
Leviții trebuiau să le ofere preoților o zeciuială alcătuită din cele mai bune lucruri pe care le primeau (Nu 18:25-29)
Diferite ofrande cerute prin Lege: ofrande arse aduse cu regularitate (Le cap 1; Nu cap 28), jertfe de comuniune (Le cap 3; 19:5), ofrande pentru păcat (Le cap 4; Nu 15:22-29), ofrande pentru vină (Le 5:1–6:7), ofrande de cereale (Le cap 2), ofrande de băutură (Nu 15:5, 10), ofrande legănate (Le 23:10, 11, 15-17)
Practicile provenite din religiile false erau interzise
Idolatria (Ex 20:4-6; De 5:8-10)
Tăieturile în carne făcute pentru cei morți și tatuajele (Le 19:28)
Plantarea unui pom ca stâlp sacru (De 16:21)
Aducerea în casă a unor lucruri dezgustătoare, destinate distrugerii (De 7:26)
A vorbi de răzvrătire împotriva lui Iehova (De 13:5)
Promovarea închinării false (De 13:6-10; 17:2-7)
Adoptarea închinării false (De 13:12-16)
Jertfirea urmașilor pentru dumnezeii falși (Le 18:21, 29)
Spiritism, vrăjitorie (Ex 22:18; Le 20:27; De 18:9-14)
ÎNDATORIRILE PREOȚILOR
(Leviții îi ajutau pe preoți să își îndeplinească sarcinile; Nu 3:5-10)
Predau Legea lui Dumnezeu (De 33:8, 10; Mal 2:7)
Slujeau ca judecători, aplicând legea divină (De 17:8, 9; 19:16, 17)
Aduceau jertfe în numele poporului (Le cap. 1-7)
Foloseau Urimul și Tumimul pentru a se consulta cu Dumnezeu (Ex 28:30; Nu 27:18-21)
DREPTUL DE A FACE PARTE DIN CONGREGAȚIA LUI ISRAEL
Din congregația lui Israel puteau face parte și neisraeliți
Cei din alte națiuni se puteau circumcide și puteau deveni închinători ai lui Iehova
Acești locuitori străini trebuiau să respecte toate prevederile legământului Legii (Le 24:22)
Din congregația lui Israel nu puteau face parte:
Niciun bărbat castrat prin zdrobirea testiculelor sau tăierea membrului viril (De 23:1)
Niciun fiu nelegitim sau descendenții săi până la „a zecea generație” (De 23:2)
Niciun bărbat amonit sau moabit, pe timp indefinit, deoarece aceste popoare nu i-au tratat cu ospitalitate, ci cu ostilitate, pe israeliți când au ieșit din Egipt (De 23:3-6)
Fiii născuți egiptenilor începând de la „a treia generație” puteau fi primiți în congregație (De 23:7, 8)
SISTEMUL JUDICIAR
(Legile care reglementau cazurile judiciare scoteau în evidență dreptatea și îndurarea lui Iehova. Judecătorii aveau libertatea de a manifesta îndurare, în funcție de circumstanțe. Aceste legi contribuiau la păstrarea curățeniei națiunii și la bunăstarea fiecărui israelit)
Judecători
Preoți, regi și alți bărbați erau numiți ca judecători (Ex 18:25, 26; De 16:18; 17:8, 9; 1Re 3:6, 9-12; 2Cr 19:5)
A sta înaintea judecătorilor echivala cu a sta înaintea lui Iehova (De 1:17; 19:16, 17)
Audierea cazurilor
Cazurile obișnuite erau tratate de judecători (Ex 18:21, 22; De 25:1, 2; 2Cr 19:8-10)
Dacă o curte inferioară nu putea lua o hotărâre, cazul era înaintat curților superioare (Ex 18:25, 26; 1Re 3:16, 28)
Cazurile excepționale sau foarte dificile care erau înaintate preoților:
Cazurile de gelozie sau infidelitatea unei soții (Nu 5:12-15)
Când un martor acuza pe cineva de răzvrătire (De 19:16, 17)
Actele de violență, vărsările de sânge sau cazurile în care decizia era dificilă ori controversată (De 17:8, 9; 21:5)
Când un cadavru era găsit pe câmp și nu putea fi descoperit criminalul (De 21:1-9)
Martori
Pentru a se stabili adevărul, erau necesari cel puțin doi martori (De 17:6; 19:15; compară cu Ioa 8:17; 1Ti 5:19)
Martorii trebuiau să fie primii care îl loveau pe cel vinovat pentru a-l executa. Aceasta descuraja mărturia falsă, pripită sau inexactă (De 17:7)
Mărturia falsă
Sperjurul era strict interzis (Ex 20:16; 23:1; De 5:20)
Cel care depunea mărturie falsă împotriva cuiva primea pedeapsa pentru care complotase contra celui acuzat (De 19:16-19)
Mita și judecata părtinitoare
Mita era interzisă (Ex 23:8; De 27:25)
Era interzisă judecata strâmbă (Ex 23:1, 2, 6, 7; Le 19:15, 35; De 16:19)
Cineva putea fi reținut sub pază doar atunci când cazul era dificil și hotărârea trebuia luată de Iehova (Le 24:11-16, 23; Nu 15:32-36)
Pedepse
Loviturile erau limitate la 40, pentru ca cel pedepsit să nu fie dezonorat (De 25:1-3; compară cu 2Co 11:24.)
Lapidarea; după lapidare, cadavrul putea fi atârnat pe stâlp ca semn că fusese blestemat (De 13:10; 21:22, 23)
Legea talionului: pedeapsa era identică cu fapta comisă (Le 24:19, 20)
Pagubele: dacă animalul cuiva provoca pagube proprietății altei persoane (Ex 22:5; 21:35, 36); dacă cineva aprindea un foc care distrugea proprietatea altuia (Ex 22:6); dacă cineva omora un animal domestic care nu îi aparținea (Le 24:18, 21; Ex 21:33, 34); dacă cineva se folosea din greșeală, pentru uz personal, de un lucru „sfânt”, precum zeciuiala sau jertfele (Le 5:15, 16); dacă cineva își înșela semenul cu privire la un lucru ce i-a fost încredințat sau un lucru ce i-a fost dat în mână spre păstrare sau pe care l-a furat sau l-a găsit, jurând strâmb cu privire la acestea (Le 6:2-7; Nu 5:6-8)
Orașele de refugiu
Ucigașul fără intenție putea fugi în cel mai apropiat oraș de acest fel (Nu 35:12-15; De 19:4, 5; Ios 20:2-4)
Ulterior, procesul se ținea în orașul unde avusese loc incidentul
Dacă se stabilea că ucigașul nu acționase cu intenție, el trebuia să locuiască în orașul de refugiu până la moartea marelui preot (Nu 35:22-25; Ios 20:5, 6)
Cel vinovat de crimă cu premeditare era pedepsit cu moartea (Nu 35:30, 31)
CĂSĂTORIA, RELAȚIILE DE FAMILIE, MORALITATEA SEXUALĂ
(Legea proteja națiunea Israel apărând sfințenia căsătoriei și a familiei)
Prima căsătorie a fost oficiată de Iehova (Ge 2:18, 21-24)
Soțul era proprietarul soției, dar răspundea înaintea lui Dumnezeu pentru modul în care o trata (De 22:22; Mal 2:13-16)
Poligamia era permisă, dar era reglementată pentru a le proteja pe soții și pe copiii lor (De 21:15-17; Ex 21:10)
Un bărbat care seducea o fecioară era obligat să o ia în căsătorie (cu excepția cazului în care tatăl fetei se opunea) (Ex 22:16, 17; De 22:28, 29)
Leviratul prevedea ca un bărbat să o ia în căsătorie pe văduva fratelui său, dacă acesta murise fără a avea vreun fiu; bărbatul care refuza leviratul era dezonorat (De 25:5-10)
Căsătoriile cu străinii erau interzise (Ex 34:12-16; De 7:1-4), dar căsătoria cu femeile prizoniere era permisă (De 21:10-14)
Femeile care primeau o moștenire trebuiau să se căsătorească numai cu bărbați din același trib cu ele (Nu 36:6-9)
Divorțul
Numai soțului îi era permis să divorțeze (dacă descoperea un lucru necuviincios la soția lui); el trebuia să îi dea în scris soției un certificat de divorț (De 24:1-4)
Bărbatului nu îi era permis să divorțeze de femeia pe care a sedusese (De 22:28, 29)
Bărbatului care divorțase de o femeie nu îi era permis să o ia din nou în căsătorie dacă aceasta se recăsătorise între timp cu alt soț, iar acesta divorțase de ea sau murise (De 24:1-4)
Ambii parteneri vinovați de adulter erau pedepsiți cu moartea (Ex 20:14; De 22:22)
Incestul
Un israelit nu se putea căsători cu niciuna dintre următoarele persoane: cu mama lui, cu mama lui vitregă sau cu vreuna dintre soțiile secundare ale tatălui său (Le 18:7, 8; 20:11; De 22:30; 27:20); cu o soră sau o soră vitregă (Le 18:9, 11; 20:17; De 27:22); cu o nepoată (Le 18:10); cu o mătușă (soră a mamei sau a tatălui său) (Le 18:12, 13; 20:19); cu o mătușă prin alianță (soția unui unchi din partea mamei sau din partea tatălui) (Le 18:14; 20:20); cu o noră (Le 18:15; 20:12); cu o fiică, cu o fiică vitregă, cu fiica unei fiice vitrege, cu fiica unui fiu vitreg, cu soacra (Le 18:17; 20:14; De 27:23); cu soția fratelui său (Le 18:16; 20:21), excepție făcând leviratul (De 25:5, 6); cu sora soției sale, atât timp cât soția era încă în viață (Le 18:18)
O israelită nu se putea căsători cu niciuna dintre următoarele persoane: cu fiul ei sau cu fiul ei vitreg (Le 18:7, 8; 20:11; De 22:30; 27:20); cu un frate sau cu un frate vitreg (Le 18:9, 11; 20:17; De 27:22); cu bunicul ei (Le 18:10); cu un nepot (fiul fratelui sau al surorii sale) (Le 18:12, 13; 20:19); cu un nepot prin alianță (cu fiul unui cumnat sau al unei cumnate) (Le 18:14; 20:20); cu socrul ei (Le 18:15; 20:12); cu tatăl sau tatăl ei vitreg, cu tatăl vitreg al mamei sau al tatălui ei, cu ginerele ei (Le 18:7, 17; 20:14; De 27:23); cu fratele soțului ei (Le 18:16; 20:21), excepție făcând leviratul (De 25:5, 6); cu soțul surorii ei, atât timp cât sora era încă în viață (Le 18:18)
Incestul se pedepsea cu moartea (Le 18:29; 20:11, 12, 14, 17, 20, 21)
Relațiile intime în timpul menstruației
Bărbatul și femeia care întrețineau cu bună știință relații sexuale în timpul menstruației erau pedepsiți cu moartea (Le 18:19; 20:18)
Bărbatul care avea relații intime cu soția lui, fără să-și dea seama că aceasta era la menstruație (poate din cauza unei menstruații care a început pe neașteptate), era necurat șapte zile (Le 15:19-24)
Relațiile dintre părinți și copii
Părinților (mai ales taților) li se cerea să își învețe copiii Legea lui Dumnezeu (De 6:6-9, 20-25; 11:18-21; Is 38:19)
Copiii trebuiau să-și onoreze părinții (Ex 20:12; 21:15, 17; Le 19:3; De 5:16; 21:18-21; 27:16)
Era interzisă purtarea îmbrăcămintei specifice sexului opus (pentru a induce în eroare, urmărind scopuri imorale) (De 22:5)
Ambele persoane implicate în acte de homosexualitate erau pedepsite cu moartea (Le 18:22; 20:13)
În urma unui act de zoofilie erau ucise atât persoana implicată, cât și animalul (Ex 22:19; Le 18:23, 29; 20:15, 16; De 27:21)
Un gest agresiv și indecent (o femeie apuca organele genitale ale unui bărbat care se lupta cu soțul ei) era pedepsit cu amputarea mâinii acelei femei; nu se aplica legea talionului deoarece Iehova ținea cont de capacitățile ei reproductive și de dreptul soțului ei de a avea copii cu ea (De 25:11, 12)
RELAȚIILE DE AFACERI
(Legea încuraja cinstea în relațiile de afaceri, precum și respectul față de locuința și proprietatea altora)
Deținerea unui teren
Terenurile erau împărțite familiilor (Nu 33:54; 36:2)
Un teren nu putea fi vândut pentru totdeauna, ci îi revenea proprietarului la Jubileu; prețul de vânzare al terenului depindea de numărul de recolte până la Jubileu (Le 25:15, 16, 23-28)
Când un teren era scos la vânzare, cea mai apropiată rudă avea dreptul să-l răscumpere (Ier 32:7-12)
Statul nu avea dreptul să ia în stăpânire și să folosească în scopuri publice terenul moștenit de o persoană, oferindu-i pur și simplu o compensație (1Re 21:2-4)
Partea ce le revenea leviților consta în orașe și pășunile din jurul lor
Dintre cele 48 de orașe repartizate leviților, 13 orașe le reveneau preoților (Nu 35:2-5; Ios 21:3-42)
Pășunea din jurul unui oraș levitic nu putea fi vândută; aceasta aparținea orașului, nu unor persoane (Le 25:34)
Dacă un om sfințea pentru Iehova o parte din terenul lui (punea deoparte o suprafață din teren sau producția de pe ea pentru a fi folosită de preoți, la sanctuar), aceasta era evaluată după următorul standard: suprafața de pământ semănată cu un homer de orz valora 50 de sicli de argint; valoarea scădea proporțional cu numărul de ani rămași până la următorul Jubileu (Le 27:16-18)
Dacă cel ce sfințise un teren dorea să îl cumpere înapoi, trebuia să adauge 20% la valoarea estimată inițial (Le 27:19)
Dacă nu îl răscumpăra, ci îl vindea altcuiva, la Jubileu terenul devenea proprietatea preotului, fiind sfânt pentru Iehova (Le 27:20, 21)
Dacă un om sfințea pentru Iehova o parcelă de pământ pe care o cumpărase de la altcineva, la Jubileu ea îi revenea proprietarului inițial (Le 27:22-24)
Dacă un om ʻdedicaʼ vreun lucru ce-i aparținea (lucrurile ʻdedicateʼ erau destinate exclusiv și definitiv utilizării în scop sacru sau distrugerii; Ios 6:17; 7:1, 15; Eze 44:29), acel lucru nu mai putea fi vândut sau răscumpărat; rămânea al lui Iehova (Le 27:21, 28, 29)
Răscumpărarea unei proprietăți
La Jubileu, toate terenurile reveneau în posesia proprietarului original (cu excepția situațiilor menționate anterior) (Le 25:8-10, 15, 16, 24-28)
Leviții aveau dreptul să-și răscumpere oricând casele din orașele levitice (Le 25:32, 33)
Anul Jubileului s-a sărbătorit începând cu Ziua Ispășirii din al cincizecilea an de la intrarea israeliților în Țara Promisă (Le 25:2, 8-19)
Moștenirea
Fiul întâi-născut primea o parte dublă de moștenire (De 21:15-17)
Când cineva nu avea fii, moștenirea le revenea fiicelor. (Nu 27:6-8) Dacă un bărbat nu avea nici fii, nici fiice, moștenirea le revenea fraților săi, fraților tatălui său sau celei mai apropiate rude de sânge (Nu 27:9-11)
Balanțe, greutăți și măsuri
Iehova pretindea cinste și exactitate (Le 19:35, 36; De 25:13-15)
El detesta înșelătoria (Pr 11:1)
Datorii
La sfârșitul fiecărei perioade de șapte ani, evreilor li se anulau datoriile (De 15:1, 2)
Străinul putea fi constrâns să-și achite datoria (De 15:3)
Garanția pentru un împrumut
Dacă cineva lua ca garanție pentru un împrumut veșmântul exterior al altei persoane, acesta nu trebuia păstrat peste noapte (Deseori săracii dormeau în acel veșmânt, în lipsa altei învelitori de pat) (Ex 22:26, 27; De 24:12, 13)
Unei persoane nu îi era permis să intre în casa cuiva pentru a-și lua singură zălogul sau obiectul care constituia garanția împrumutului. Ea trebuia să rămână afară și să aștepte ca datornicul să-i aducă zălogul (Astfel se promova respectarea dreptului unei persoane de a nu-i fi încălcată proprietatea) (De 24:10, 11)
O râșniță sau piatra de măcinat de deasupra ei nu putea fi luată ca zălog (deoarece posesorul nu mai putea măcina cereale pentru a se hrăni sau pentru a-și hrăni familia) (De 24:6)
LEGI MILITARE
(Aceste legi reglementau războaiele purtate de israeliți în Țara Promisă la porunca lui Dumnezeu. Erau strict interzise atacurile în scopuri egoiste sau cuceririle care încălcau limitele stabilite de Dumnezeu)
Războaiele
Trebuiau purtate doar războaiele lui Iehova (Nu 21:14; 2Cr 20:15)
Soldații erau sfințiți înainte de a merge la luptă (1Sa 21:1-6; compară cu Le 15:16, 18)
Vârsta soldaților
De la 20 de ani în sus (Nu 1:2, 3; 26:1-4)
Conform lucrării lui Josephus, Antichități iudaice, III, 288 (XII, 4), soldații prestau serviciul militar până la vârsta de 50 de ani
Erau scutiți de serviciul militar:
Leviții, ca slujitori ai lui Iehova (Nu 1:47-49; 2:33)
Bărbatul care nu apucase să-și inaugureze casa nou-construită sau să se bucure de rodul viei noi pe care o plantase (De 20:5, 6; compară cu Ec 2:24; 3:12, 13)
Bărbatul care se logodise, dar încă nu se căsătorise. Bărbatul proaspăt căsătorit era scutit de serviciul militar pentru un an (acesta avea dreptul de a avea un moștenitor și de a-l vedea) (De 20:7; 24:5)
Bărbatul fricos (ar fi putut slăbi moralul celorlalți soldați) (De 20:8; Ju 7:3)
În tabără trebuia menținută curățenia (soldații fiind sfințiți pentru luptă) (De 23:9-14)
Femeilor nu li permitea să intre în tabără pentru a avea relații cu soldații; relațiile sexuale erau interzise în timpul campaniei, ceea ce asigura curățenia ceremonială și fizică (Le 15:16; 1Sa 21:5; 2Sa 11:6-11)
Nu era permisă violarea femeilor din tabăra adversă, deoarece aceasta ar fi fost fornicație; nu era permisă căsătoria cu astfel de femei până la finalizarea campaniei militare. Aceasta menținea curățenia ceremonială și favoriza obținerea capitulării din partea inamicilor, cărora li se garanta că femeile lor nu vor fi molestate (De 21:10-13)
Acțiuni militare împotriva orașelor dușmanilor
Dacă orașul atacat aparținea uneia dintre cele șapte națiuni ale țării Canaan (menționate în De 7:1), toți locuitorii lui trebuiau nimiciți. (De 20:15-17; Ios 11:11-14; De 2:32-34; 3:1-7) Dacă ar fi fost cruțați și lăsați în țară, aceștia ar fi pus în pericol relația națiunii Israel cu Iehova Dumnezeu. Ei fuseseră lăsați să trăiască în țară până când nelegiuirea lor ajunsese la culme (Ge 15:13-21)
Orașelor care nu aparțineau celor șapte națiuni canaanite li se anunțau întâi condițiile de pace. (De 20:10, 15) Dacă orașul capitula, locuitorii erau puși la muncă forțată. Dacă locuitorii nu se predau, toți bărbații și toate femeile care nu erau virgine erau uciși. Ceilalți erau lăsați în viață și luați prizonieri. (De 20:11-14; compară cu Nu 31:7, 17, 18.) Prin uciderea tuturor bărbaților se elimina riscul unei viitoare revolte a orașului, precum și căsătoria acelor bărbați cu femei israelite; în plus se evita răspândirea bolilor și aderarea israeliților la cultul falic
Copacii fructiferi nu trebuiau tăiați și folosiți la construirea fortificațiilor de asediu (De 20:19, 20)
Carele erau arse; cailor li se tăiau tendoanele, pentru a nu mai putea fi folosiți în luptă, iar mai târziu erau uciși (Ios 11:6)
LEGI PRIVITOARE LA ALIMENTAȚIE ȘI IGIENĂ
(Acestea îi păstrau pe israeliți separați de națiunile păgâne, promovau curățenia și sănătatea și le aminteau că trebuie să fie sfinți pentru Dumnezeu; Le 19:2)
Folosirea sângelui
Consumul de sânge era strict interzis. (Ge 9:4; Le 7:26; 17:12; De 12:23-25) Încălcarea acestei legi se pedepsea cu moartea (Le 7:27; 17:10)
Viața (sufletul) este în sânge (Le 17:11, 14)
Sângele unui animal ucis trebuia vărsat pe pământ ca apa și acoperit cu țărână (Le 17:13; De 12:16)
Un animal care murea din cauze naturale sau care era găsit mort nu trebuia mâncat (deoarece era necurat și nu îi fusese scurs sângele în mod complet) (De 14:21)
Singurele întrebuințări legitime ale sângelui: pe altar pentru ispășire; pentru îndeplinirea cerințelor de curățire (Le 17:11, 12; De 12:27; Nu 19:1-9)
Folosirea grăsimii
Grăsimea nu trebuia mâncată; grăsimea era a lui Iehova (Le 3:16, 17; 7:23, 24)
Consumarea grăsimii ofrandelor se pedepsea cu moartea (Le 7:25)
Animalele sacrificate
În pustiu, orice animal domestic sacrificat trebuia adus la tabernacol. Acesta era consumat ca jertfă de comuniune (Le 17:3-6)
Încălcarea acestei legi se pedepsea cu moartea (Le 17:4, 8, 9)
Animalele curate prinse la vânătoare puteau fi ucise pe loc; sângele lor trebuia vărsat pe pământ (Le 17:13, 14)
După intrarea în Țara Promisă, animalele curate puteau fi înjunghiate și consumate la locuința unei persoane, dacă aceasta era departe de sanctuar, însă sângele trebuia vărsat pe pământ (De 12:20-25)
Animale, pești și insecte permise ca hrană:
Orice creatură cu unghia complet despicată și care rumegă (Le 11:2, 3; De 14:6)
Orice există în ape, care are înotătoare și solzi (Le 11:9-12; De 14:9, 10)
Insecte înaripate care mișună, au patru picioare și picioare posterioare pentru sărit: lăcusta migratoare, lăcusta comestibilă, greierele și lăcusta verde (toate după speciile lor) (Le 11:21, 22)
Animale, pești, păsări, creaturi care mișună interzise pentru consum:
Animale: cămila, viezurele-de-stâncă, iepurele-de-câmp, porcul (Le 11:4-8; De 14:7, 8)
Pești și alte creaturi ce mișună în ape, care nu au înotătoare sau solzi (Le 11:10)
Păsări și creaturi zburătoare: acvila, vulturul-pescar, vulturul-negru, gaia-roșie, gaia-brună, uliul, corbul, struțul, bufnița, pescărușul, șoimul, cucuveaua, ciuful-de-pădure, lebăda, pelicanul, vulturul, cormoranul, barza, stârcul, pupăza, liliacul, toate creaturile înaripate care mișună și au patru picioare (adică se deplasează asemenea animalelor cu patru picioare). În Biblie nu sunt specificate criteriile în baza cărora au fost declarate „necurate” din punct de vedere ceremonial anumite creaturi zburătoare. Majoritatea dintre ele erau păsări de pradă sau necrofage, însă nu toate (De 14:12-19; Le 11:13-20; vezi PĂSĂRI și articolele despre diferite păsări)
Creaturi mici care mișună pe pământ: orbetele, șoarecele, șopârla, șopârla gecko, șopârla mare, salamandra, șopârla de nisip, cameleonul și orice creatură care se târăște pe pântece sau se deplasează pe patru sau mai multe picioare (Le 11:29, 30, 42)
Animale care au murit de moarte naturală sau sfâșiate de o fiară (Le 17:15, 16; De 14:21; Ex 22:31)
Animalele oferite ca ofrande pentru făgăduință, ca ofrande benevole sau ca jertfe de comuniune puteau fi mâncate în ziua când au fost oferite sau a doua zi, însă nu în a treia zi; încălcarea acestei legi se pedepsea cu moartea. Jertfa de mulțumire trebuia mâncată în aceeași zi în care era adusă; nu trebuia păstrat nimic din ea până dimineață (a doua zi). Nici din jertfa pascală nu trebuia să rămână nimic până a doua zi; ceea ce nu era mâncat trebuia ars (Le 7:16-18; 19:5-8; 22:29, 30; Ex 12:10)
Lucruri care făceau ca o persoană să devină necurată:
Eliminarea seminței
Persoana trebuia să-și spele tot corpul și era necurată până seara (Le 15:16; De 23:10, 11)
Veșmântul atins de sămânța eliminată trebuia spălat și era necurat până seara (Le 15:17)
Soțul și soția care aveau relații intime trebuiau să se spele și erau necurați până seara (Le15:18)
Nașterea
Femeia era necurată 7 zile după nașterea unui băiat, apoi încă 33 de zile (în primele 7 zile era complet necurată, ca în timpul menstruației; în următoarele 33 de zile era necurată numai față de lucrurile sfinte, fiindu-i interzis, de exemplu, să atingă jertfele sau să intre în locul sfânt) (Le 12:2-4)
Femeia care năștea o fată era necurată 14 zile, apoi încă 66 (Le 12:5)
Menstruația (Le 12:2)
Femeia era necurată șapte zile în cazul unei menstruații normale; în cazul unei scurgeri de sânge anormale sau prelungite, femeia era necurată pe toată perioada acesteia, plus încă șapte zile (Le 15:19, 25, 28)
În timpul necurăției ei, orice lucru pe care se așeza sau se culca devenea necurat (Le 15:20)
Dacă cineva o atingea pe ea, patul ei sau un obiect pe care ea s-a așezat, trebuia să-și spele corpul și veșmintele și era necurat până seara (Le 15:21-23)
Un bărbat atins de necurăția ei menstruală era necurat șapte zile și orice pat pe care el se culca devenea necurat (Le 15:24)
Femeia era necurată ori de câte ori avea o scurgere de sânge (Le 15:25)
Măsuri de siguranță împotriva bolilor
Lepra și alte plăgi
Preotul stabilea dacă era vorba de lepră sau nu (Le 13:2)
Persoana era pusă în carantină șapte zile, după care era examinată; dacă plaga rămânea la fel, cel afectat de ea era pus în carantină încă șapte zile (Le 13:4, 5, 21, 26); apoi, dacă plaga nu se întinsese, persoana era declarată curată (Le 13:6); dacă plaga se întinsese, era lepră (Le 13:7, 8)
Leprosului trebuiau să-i fie sfâșiate hainele, trebuia să-și lase capul neîngrijit, să-și acopere mustața (sau buza superioară) și să strige: „Necurat, necurat!” El locuia izolat, în afara taberei, până când plaga se vindeca (Le 13:45, 46; Nu 5:2-4)
Scurgeri genitale (cauzate, după cât se pare, de o boală) (Le 15:2, 3)
Erau necurate patul și alte obiecte pe care stătuse sau se culcase acea persoană (Le 15:4)
Oricine atingea o persoană afectată de o scurgere genitală, îi atingea patul sau alte obiecte pe care aceasta se așezase, devenea necurat; la fel se întâmpla și dacă cineva era scuipat de persoana care avea scurgerea (Le 15:5-11)
Vasele de lut atinse de o persoană ce avea o scurgere trebuiau sparte, iar cele din lemn trebuiau clătite cu apă (Le 15:12)
După încetarea scurgerii, persoana era necurată șapte zile (Le 15:13)
Curățenia taberei militare era păstrată prin îngroparea excrementelor în afara taberei și acoperirea lor (De 23:12, 13)
Reglementări cu privire la cadavrele umane
Cine atingea un cadavru, oasele sau mormântul unui om, era necurat șapte zile (chiar dacă le atingea pe câmp). (Nu 19:11, 16) Dacă cel care devenea necurat refuza să se purifice, era pedepsit cu moartea. (Nu 19:12, 13) (Vezi procedura de curățire în Nu 19:17-19)
Oricine se afla sau intra într-un cort în care era un om mort devenea necurat; la fel și orice vas din acel cort, care nu era acoperit cu un capac bine legat (Nu 19:14, 15)
Reglementări cu privire la cadavrele animalelor
O persoană devenea necurată dacă atingea, transporta sau mânca un animal curat care murise din cauze naturale; oricine atingea cadavrul unui animal necurat devenea necurat. Era necesară curățirea (Le 11:8, 11, 24-31, 36, 39, 40; 17:15, 16)
Vasele, pirostriile, cuptoarele, veșmintele, pieile și pânza de sac atinse de cadavrul unui animal necurat deveneau necurate (Le 11:32-35)
Prada luată din orașe
Tot ceea ce putea fi prelucrat în foc trebuia trecut prin foc (metalele), apoi purificat prin apa de curățire; celelalte lucruri trebuiau spălate (Nu 31: 20, 22, 23)
ALTE RESPONSABILITĂȚI FAȚĂ DE SEMENI ȘI FAȚĂ DE ANIMALE
(Legea pretindea „să-l iubești pe semenul tău ca pe tine însuți”; Le 19:18. Isus a spus că aceasta era a doua cea mai importantă poruncă din Lege; Mt 22:37-40)
Față de ceilalți israeliți
Trebuia manifestată iubire; crima era interzisă (Ex 20:13; Ro 13:9, 10)
Israeliții nu trebuiau să se răzbune sau să poarte dușmănie pe semenii lor (Le 19:18)
Grijă față de săraci (Ex 23:6; Le 25:35, 39-43)
Grijă față de văduve și orfani (Ex 22:22-24; De 24:17-21; 27:19)
Respect față de proprietatea altora
Furtul era interzis; despăgubirea era necesară (Ex 20:15; 22:1-4, 7)
Dorința greșită de a avea un lucru ce aparținea altcuiva era interzisă (Ex 20:17)
Considerație față de cei cu dizabilități
Nu era permisă ridiculizarea sau blestemarea unui surd; acesta nu se putea apăra în fața afirmațiilor pe care nu le auzea (Le 19:14)
Cel care punea un obstacol în calea unui orb sau îl făcea să se rătăcească era blestemat (Le 19:14; De 27:18)
Față de locuitorii străini: aceștia nu trebuiau tratați rău (Ex 22:21; 23:9; Le 19:33, 34; De 10:17-19; 24:14, 15, 17; 27:19)
Față de sclavi
Sclavul israelit trebuia eliberat în al șaptelea an de sclavie sau în anul Jubileului, oricare sosea primul. În timpul sclaviei, acesta trebuia tratat cu considerație, ca un angajat (Ex 21:2; De 15:12; Le 25:10)
Dacă un bărbat intra în sclavie cu soția lui, ea era eliberată împreună cu el (Ex 21:3)
Dacă un sclav primea o soție (după cât se pare, o străină) de la stăpânul lui, doar el era eliberat; dacă soția sclavului îi năștea copii, ea și copiii rămâneau proprietatea stăpânului (Ex 21:4)
Când elibera un sclav evreu, stăpânul trebuia să-i ofere un dar, în funcție de posibilitățile materiale pe care le avea (De 15:13-15)
Sclavul putea fi biciuit de stăpân. (Ex 21:20, 21) Dacă era mutilat, trebuia eliberat. (Ex 21:26, 27) Dacă sclavul murea din cauza bătăii primite de la stăpânul său, stăpânul putea fi pedepsit cu moartea; judecătorii decideau pedeapsa (Ex 21:20; Le 24:17)
Față de animale
Dacă cineva întâlnea un animal domestic în suferință, era obligat să-l ajute, chiar dacă animalul era al dușmanului său (Ex 23:4, 5; De 22:4)
Animalele de povară nu trebuiau suprasolicitate sau tratate cu cruzime (De 22:10; compară cu Pr 12:10)
Taurului nu trebuia să i se pună botniță la treierat, pentru a se putea hrăni din grâul pe care îl treiera (De 25:4; compară cu 1Co 9:7-10)
Nu trebuia luată o pasăre împreună cu ouăle ei, întrucât ar fi fost exterminată întreaga familie (De 22:6, 7)
Nu se înjunghia o vită sau o oaie în aceeași zi cu puiul ei (Le 22:28)
SCOPUL LEGII
Legea scotea în evidență fărădelegile; arăta că israeliții aveau nevoie să fie iertați pentru fărădelegile lor și că era necesară o jertfă mai valoroasă pentru a le putea fi ispășite cu adevărat păcatele (Ga 3:19)
Ca un tutore, legea i-a protejat și i-a disciplinat pe israeliți, pregătindu-i pentru Mesia, instructorul lor (Ga 3:24)
Diferite aspecte ale Legii erau ʻumbreʼ ce reprezentau lucruri mai bune din viitor; aceste umbre i-au ajutat pe israeliții cu o dispoziție corectă a inimii să-l identifice pe Mesia, văzând cum el împlinea acele modele profetice (Ev 10:1; Col 2:17)
