Persoană care elaborează legi; legiuitor. Biblia îndreaptă atenția spre Iehova ca fiind Legislatorul suprem al universului.

Rolul de Legislator al lui Iehova. Iehova este în realitate singurul Legislator adevărat din univers. El al dat legile fizice, care guvernează creația inanimată (Iov 38:4-38; Ps 104:5-19), lumea vegetală și lumea animală. (Iov 39:1-30) Omul, ca parte a creației lui Dumnezeu, este supus legilor fizice date de el, iar ca ființă morală, înzestrată cu rațiune și spiritualitate, este, în egală măsură, supus legilor morale ale lui Iehova. (Ro 12:1; 1Co 2:14-16) Și ființele spirituale, îngerii, sunt supuse legilor lui Iehova, Creatorul lor. (Ps 103:20; 2Pe 2:4, 11)

Legile fizice ale lui Iehova nu pot fi anulate. (Ier 33:20, 21) În universul observabil, aceste legi sunt atât de stabile și de demne de încredere, încât, pe baza lor, oamenii de știință pot calcula la fracțiune de secundă mișcările Lunii, ale planetelor și ale altor corpuri cerești. Oricine ignoră aceste legi fizice suportă imediat consecințele. În mod asemănător, legile morale stabilite de Dumnezeu sunt irevocabile și nu pot fi ocolite sau încălcate fără urmări. Ele se aplică la fel de sigur ca legile fizice, chiar dacă pedeapsa pentru încălcarea lor s-ar putea să nu fie aplicată imediat. „Dumnezeu nu se lasă batjocorit! Fiindcă ce seamănă omul, aceea va și secera!” (Ga 6:7; 1Ti 5:24)

Înainte ca Iehova să dea legea sa Israelului, cum puteau oamenii să știe ce așteaptă Dumnezeu de la ei?

Deși în perioada de la răzvrătirea lui Adam până la Potop răutatea a luat amploare pe pământ, au existat și unii oameni fideli care „au umblat cu adevăratul Dumnezeu”. (Ge 5:22-24; 6:9; Ev 11:4-7) Cu excepția instrucțiunilor date lui Noe cu privire la arcă, nu sunt consemnate porunci exprese pe care Dumnezeu să le fi dat acestor oameni. Noe a respectat întocmai instrucțiunile primite. (Ge 6:13-22) Totuși, au existat principii și precedente care i-au ajutat pe cei fideli „să umble cu adevăratul Dumnezeu”.

Ei știau cu câtă generozitate se îngrijise Dumnezeu de om în Eden și vedeau dovezile iubirii și grijii sale altruiste. Ei știau că principiul autorității capului era în vigoare încă de la început, Dumnezeu fiind capul bărbatului, iar bărbatul, capul femeii. Cunoșteau faptul că Dumnezeu îi încredințase omului o muncă și că dorea ca acesta să se îngrijească cum se cuvine de lucrurile pe care le primise spre folosul și bucuria lui. Știau că relațiile sexuale erau permise doar între un bărbat și o femeie uniți în legătura căsătoriei, aceștia „lăsându-și tatăl și mama” pentru a forma o legătură permanentă, nu temporară (ca în cazul imoralității sexuale). Din porunca lui Iehova cu privire la pomii din Eden și, în special, cu privire la pomul cunoașterii binelui și răului, înțelegeau principiul respectării dreptului de proprietate. Ei erau conștienți de consecințele dezastruoase ale primei minciuni. Știau că Dumnezeu aprobase închinarea adusă de Abel, dar dezaprobase invidia și ura lui Cain față de fratele său și că îl pedepsise pe Cain pentru uciderea lui Abel. (Ge 1:26–4:16)

Prin urmare, chiar și fără legi, dispoziții și prevederi concrete, ei puteau, pe baza acestor principii și precedente, să știe cum să acționeze în situații oarecum similare care ar fi putut apărea. Secole mai târziu, Isus și apostolii au extras astfel de principii de conduită din evenimentele de dinainte de Potop. (Mt 19:3-9; Ioa 8:43-47; 1Ti 2:11-14; 1Io 3:11, 12) O lege înseamnă o regulă de conduită. Din cuvintele și acțiunile lui Dumnezeu, ei puteau afla unele lucruri despre calea plăcută lui, adică despre normele sale, acestea servind ca regulă de conduită, sau lege, pe care s-o urmeze. Astfel, ei puteau continua „să umble cu adevăratul Dumnezeu”. Cei care nu acționau așa păcătuiau, sau „ratau ținta”, chiar dacă nu exista un cod de legi care să-i condamne.

După Potop, Dumnezeu i-a dat lui Noe legea, valabilă pentru toată omenirea, prin care se permitea consumarea cărnii, dar se interzicea consumarea sângelui, și a enunțat principiul pedepsei capitale pentru omucidere. (Ge 9:1-6) În perioada următoare, oameni precum Avraam, Isaac, Iacob și Iosif au fost profund interesați de voința lui Dumnezeu, de regulile sale de conduită. (Ge 18:17-19; 39:7-9; Ex 3:6) Deși Dumnezeu a dat unele porunci concrete oamenilor fideli (Ge 26:5), precum legea circumciziei, nu există dovezi că el le-a dat un cod de legi detaliat. (Compară cu De 5:1-3.) Însă ei nu aveau la dispoziție doar principiile și preceptele din perioada antediluviană, ci și alte principii și precepte ce reieșeau din declarațiile și acțiunile lui Dumnezeu cu privire la oameni din perioada postdiluviană.

Prin urmare, deși Dumnezeu nu le dăduse un cod de legi detaliat, cum le-a dat ulterior israeliților, oamenii aveau suficiente indicii pentru a distinge între o conduită bună și una rea. De exemplu, idolatria nu fusese încă condamnată printr-o lege expresă. Cu toate acestea, așa cum arată Pavel, această practică era de nescuzat întrucât „calitățile invizibile [ale lui Dumnezeu], da, puterea sa eternă și dumnezeirea sa, se văd clar de la crearea lumii, deoarece sunt percepute prin lucrurile făcute”. Era împotriva oricărei rațiuni ca omul „să se închine și să-i slujească creației, nu Creatorului”. Cei ce adoptă această practică absurdă ajung în cele din urmă să practice alte lucruri rele, precum homosexualitatea, schimbând „relațiile firești cu unele contrare naturii”. Deși nici homosexualitatea nu fusese interzisă printr-o lege concretă, această practică era în mod clar contrară normelor lui Dumnezeu, Creatorul omului, fapt evident în constituția fizică a femeii și a bărbatului. Omul, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, era suficient de inteligent ca să discearnă aceste lucruri. De aceea, se făcea vinovat înaintea lui Dumnezeu dacă acționa contrar voinței divine; el păcătuia, „rata ținta”, chiar dacă nu exista efectiv o lege care să-l condamne. (Ro 1:18-27; compară cu Ro 5:13.)

Legământul Legii. Chiar și înainte de ieșirea din Egipt, Iehova a fost Legislatorul poporului său, Israel. (Ex 12:1, 14-20; 13:10) Însă el și-a exercitat în mod remarcabil acest rol față de o națiune când a instituit legământul Legii. Cu acea ocazie, pentru prima oară a dat un cod de legi care să reglementeze fiecare aspect al vieții. Prin acest legământ, Israelul a devenit o națiune ce aparținea exclusiv lui Iehova, proprietatea sa specială, care se deosebea de toate celelalte națiuni. (Ex 31:16, 17; De 4:8; Ps 78:5; 147:19, 20)

Într-un mesaj profetic prin care anunța salvarea de la Iehova, Isaia spus: „Iehova este Judecătorul nostru, Iehova este Legislatorul nostru, Iehova este Regele nostru. El ne va salva”. (Is 33:22) Așadar, în Israel, Iehova deținea puterea judecătorească, legislativă și executivă. Toate aceste trei funcții în stat erau exercitate de El. Prin urmare, subliniind că Iehova era Suveranul Israelului în sensul deplin al cuvântului, profeția lui Isaia garanta că națiunea urma să se bucure de protecție completă și de îndrumare sigură.

Când îl descrie pe Iehova ca Legislator, Isaia folosește o formă a termenului ebraic ḥaqáq, care înseamnă literalmente „a ciopli”, „a grava” sau „a face o inscripție”. Cu privire la acest cuvânt, în lexiconul de termeni ebraici de W. Gesenius se dă următoarea explicație: „Întrucât inscripționarea legilor și a decretelor pe tăblițe publice și monumente era sarcina legislatorului, aceasta presupunea și autoritatea de a emite legi sau decrete”. (A Hebrew and English Lexicon of the Old Testament, tradusă în engleză de E. Robinson, 1836, p. 366) În diferite traduceri ale Biblie, acest cuvânt a fost redat adesea prin „legiuitor”, „legislator”, „conducător”, „căpetenie” și „comandant”. (Ge 49:10; De 33:21; Ju 5:14; Ps 60:7; 108:8; compară cu BC, BS, TLN.) Prin urmare, titlul „Legislator” redă unul dintre sensurile termenului ebraic, iar folosirea lui în aceeași frază cu titlurile „Judecător” și „Rege” oferă o imagine completă despre autoritatea lui Iehova.

Dumnezeu nu dăduse o lege atât de detaliată niciunui alt popor. Cu toate acestea, El îl crease pe om drept și îl înzestrase cu conștiință. În pofida imperfecțiunii moștenite și a înclinației spre păcat, omul, deși decăzut, încă făcea dovada că fusese creat după chipul și asemănarea Creatorului său și că avea conștiință. De aceea, chiar și celelalte popoare aveau legi și reguli de conduită care reflectau într-o anumită măsură principiile drepte ale lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel s-a referit la acest lucru când a scris: „Toți cei care au păcătuit fără lege [adică, fără legea dată de Dumnezeu poporului său] vor pieri fără lege, dar toți cei care au păcătuit sub lege vor fi judecați după lege. Căci nu cei care aud legea sunt drepți înaintea lui Dumnezeu, ci cei care împlinesc legea vor fi declarați drepți. Fiindcă, atunci când oamenii națiunilor, care nu au lege, fac din fire lucrurile legii, aceștia, deși nu au lege, își sunt ei înșiși lege. Ei arată că au conținutul legii scris în inima lor, în timp ce conștiința lor depune mărturie împreună cu ei, iar gândurile lor îi acuză sau chiar îi scuză”. (Ro 2:12-15) Așadar, națiunile neisraelite, deși nu erau într-o relație de legământ cu Dumnezeu, nu erau fără păcat, ci „ratau ținta” normelor perfecte ale lui Iehova. (Compară cu Ro 3:9.)

Dând Israelului Legea, Dumnezeu a arătat clar că toți oamenii, păgânii idolatri și israeliții deopotrivă, erau păcătoși. Legea îi făcea pe israeliți pe deplin conștienți de multele feluri în care nu reușeau să se ridice la înălțimea normelor divine perfecte. Astfel, „orice gură [avea] să fie închisă și toată lumea [avea] să fie pasibilă de pedeapsă înaintea lui Dumnezeu . . . fiindcă prin Lege vine cunoașterea exactă a păcatului”. (Ro 3:19, 20) Chiar dacă un israelit nu practica idolatria, se abținea de la sânge și nu se făcea vinovat de crimă, el era declarat vinovat de păcat împotriva legământului Legii, deoarece Legea arăta că o mulțime de fapte și chiar atitudini constituiau păcate. Astfel, Pavel, vorbind despre sine ca și cum ar fi trăit înainte de a fi fost dată Legea, când „era în coapsele” strămoșilor săi ca viitor descendent, spune: „De fapt, n-aș fi cunoscut păcatul dacă n-ar fi fost Legea. De exemplu, n-aș fi cunoscut pofta dacă Legea n-ar fi zis: «Să nu poftești». . . . Într-adevăr, fără lege, eu eram înainte viu. Dar, când a venit porunca, păcatul a prins din nou viață, însă eu am murit”. (Ro 7:7-9)

Alți legislatori. Când a venit pe pământ, Fiul lui Dumnezeu a recunoscut că Iehova este Dumnezeul și Legislatorul său. Fiind evreu, Isus s-a născut sub legământul Legii și, prin urmare, avea obligația să respecte întru totul Legea. (Ga 4:4, 5) La rândul său, el le-a dat legi continuatorilor săi, atât prin învățăturile predate de el însuși, cât și prin cele din Scripturile creștine, scrise de continuatorii săi sub acțiunea spiritului sfânt. Ansamblul acestor legi este numit „legea lui Cristos” (Ga 6:2; Ioa 15:10-15; 1Co 9:21), căreia i se supune „Israelul lui Dumnezeu”, „națiunea” sa spirituală. (Ga 6:16; 1Pe 2:9) Totuși, autorul acestor legi nu este Cristos, ci Iehova, Marele Legislator, de la care le-a primit. (Ioa 14:10)

Moise. Deși vorbește de repetate ori despre „Legea lui Moise” (Ios 8:31, 32; 1Re 2:3; 2Cr 23:18; 30:16), Biblia arată, totodată, că adevăratul Legislator este Iehova Dumnezeu, Moise fiind doar instrumentul, sau reprezentantul, prin care i-a dat Israelului Legea. (2Cr 34:14) Chiar și îngerii au participat la transmiterea Legii ca reprezentanți ai lui Dumnezeu, deoarece se spune că Legea „a fost transmisă prin îngeri, prin mâna unui mediator”. Însă, fiind cel desemnat de Iehova ca mediator al legământului dintre Dumnezeu și Israel, despre Moise se vorbește ca și cum el ar fi fost legislatorul. (Ga 3:19; Ev 2:2)

Legislatori umani. Dumnezeu nu a instituit și nu a dat autoritate guvernelor umane ale lumii, însă le-a permis să existe, le-a înlăturat și a permis altora să vină la putere, în măsura în care acest lucru servea scopului său. (De 32:8; Da 4:35; 5:26-31; Fa 17:26; Ro 13:1) Unii conducători umani au emis legi pentru națiunea, țara sau comunitatea lor. Dar legile și dispozițiile lor sunt bune doar dacă sunt în armonie cu legea Marelui Legislator, Iehova Dumnezeu. Cu privire la legea lui Dumnezeu care guvernează natura, reputatul jurist britanic Sir William Blackstone a spus: „Este obligatorie pe tot pământul, în toate țările și în toate timpurile: nicio lege umană nu poate fi valabilă dacă e contrară ei; validitatea și autoritatea unei legi decurge, direct sau indirect, din această lege primordială”. În continuare, el a spus: „Aceste două fundamente, legea naturii și legea revelată [ce se găsește doar în Sfintele Scripturi] constituie temeiul tuturor legilor umane, cu alte cuvinte, nu trebuie acceptată nicio lege umană care intră în contradicție cu ele”. (Chadman’s Cyclopedia of Law, 1912, vol. I, p. 89, 91; compară cu Mt 22:21; Fa 5:29.)

În congregația creștină. Adresându-li-se unor creștini care se lăsaseră pradă mândriei și se lăudau și îi criticau pe frații lor, Iacov, fratele vitreg al lui Isus, a scris: „Nu mai vorbiți unii împotriva altora, fraților! Cine vorbește împotriva unui frate sau îl judecă pe fratele său vorbește împotriva legii și judecă legea. Și, dacă judeci legea, nu ești împlinitor al legii, ci judecător. Există un singur Legislator [gr., nomothétēs] și Judecător, cel care poate să salveze și să distrugă. Dar tu, cine ești tu ca să-l judeci pe aproapele tău?”. Iacov se referă mai departe la cei care, în loc să spună „Dacă va vrea Iehova”, se lăudau cu planurile lor de viitor, ca și cum ei n-ar fi depins de timp și de împrejurări. (Iac 4:11-16) Iacov vorbise mai înainte despre „legea regală”: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. (Iac 2:8) Acești creștini, care nu manifestau iubire față de aproapele lor, ci vorbeau împotriva lui, se erijau, de fapt, în judecători ai legii divine, în legislatori.

Apostolul Pavel le-a dat un sfat asemănător în scrisoarea către romani celor care îi judecau pe alții pentru ce mâncau sau beau. El a scris: „Cine ești tu să-l judeci pe servitorul altuia? Dacă el stă în picioare sau cade, aceasta îl privește pe stăpânul său. Dar va sta în picioare, fiindcă Iehova îl poate face să stea în picioare”. (Ro 14:4)

Având în vedere cele de mai sus, cum trebuie înțelese instrucțiunile date de Pavel cu privire la cazul grav de imoralitate din congregația din Corint? Pavel a scris: „Deși sunt absent în corp, în spirit sunt prezent și l-am judecat deja pe omul care a făcut acest lucru, ca și cum aș fi fost cu voi. . . . Nu-i judecați voi pe cei dinăuntru, în timp ce Dumnezeu îi judecă pe cei de afară? «Înlăturați-l pe omul acela rău din mijlocul vostru!»”. Apoi el vorbește despre a judeca „lucrurile legate de viața aceasta” și despre cei pe care creștinii din Corint ‘îi puneau ca judecători’. (1Co 5:1-3, 12, 13; 6:3, 4; compară cu Ioa 7:24.)

Învestit cu autoritate ca apostol al lui Isus Cristos, Pavel avea responsabilitatea de a veghea la bunăstarea și curățenia congregațiilor. (2Co 1:1; 11:28) De aceea, le-a scris celor cărora corpul de guvernare le dăduse autoritate în congregație. (Fa 14:23; 16:4, 5; 1Ti 3:1-13; 5:22) Aceștia aveau responsabilitatea de a se asigura că congregația rămânea curată și aprobată în ochii lui Dumnezeu. Judecând acel caz de imoralitate crasă, ce constituia o încălcare flagrantă a legii lui Dumnezeu, ei nu judecau legea lui Dumnezeu și nici nu făceau legi după bunul lor plac. Ei nu depășeau sfera legii stabilite de Dumnezeu, Marele Legislator, ci acționau în conformitate cu această lege, care declara imoralitatea o practică necurată. Potrivit legii divine, cei ce practicau astfel de lucruri necurate nu puteau intra în Regatul lui Dumnezeu. (1Co 6:9, 10) Ei nu mai erau demni să rămână în congregația lui Cristos. Totuși, chiar și când cei responsabili de curățenia congregației își exercitau rolul excluzându-i pe cei necurați, ei nu executau pedeapsa pe care însuși Dumnezeu, Marele Legislator, avea să o execute asupra celor care nu se căiesc și continuă să practice necurăția, și anume, pedeapsa cu moartea. (Ro 1:24-27, 32)

Pavel le aduce creștinilor în atenție și faptul că „sfinții vor judeca lumea” și că „noi îi vom judeca pe îngeri”. Însă el vorbește aici despre viitor, despre vremea când cei unși, în calitate de regi și judecători împreună cu Cristos în Regatul ceresc, vor aplica legea lui Dumnezeu și vor executa judecata asupra celor răi. (1Co 6:1-3; Re 20:6; compară cu 1Co 4:8.)

Binecuvântarea dată de Moise lui Gad. Când Moise a binecuvântat triburile lui Israel înainte să moară, el a spus cu privire la Gad: „Binecuvântat este cel care lărgește hotarele lui Gad. . . . El [Gad] își va alege partea dintâi, căci acolo este partea rezervată lui de legislator”. (De 33:20, 21) Se pare că aceste cuvinte s-au împlinit în felul următor: Majoritatea triburilor și-au primit moștenirea prin tragere la sorți, în timpul lui Iosua și al marelui preot Eleazar. Însă, la puțin timp după înfrângerea madianiților, tribul lui Gad și tribul lui Ruben ceruseră ca moștenire un teritoriu de la est de Iordan. Acest ținut era foarte bun pentru cele două triburi întrucât aveau multe turme. Moise le-a îndeplinit cererea și le-a dat ca moștenire acest teritoriu. (Nu 32:1-5, 20-22, 28) Astfel, tribul lui Gad a primit „partea rezervată lui de legislator”, adică de Moise, cel ce dăduse Israelului legea.