În relația cu poporul Israel, Iehova Dumnezeu a stabilit ca unele lucruri, persoane sau chiar orașe să fie puse sub interdicție sacră și să nu poată fi folosite în scop laic. Lucrarea Lexicon in Veteris Testamenti Libros (L. Koehler, W Baumgartner, 1958, Leiden, p. 334) definește termenul ḥérem drept „lucru sau persoană dedicată (distrugerii sau folosirii într-un scop sacru, interzisă uzului laic)”, iar forma cauzativă a verbului ḥarám, drept „a înlătura (prin punere sub interdicție . . . a exclude din societate și din viața obișnuită, a dedica distrugerii)”. Prin urmare, într-un anumit sens, lucrurile dedicate unui scop sacru deveneau „tabu” pentru israeliți. Termenul înrudit din limba arabă a păstrat un sens similar până în prezent. Musulmanii arabi consideră că pământul sfânt de la Mecca și Medina este haram, iar harim-ul unui șeic a fost încă din vechime un loc interzis oricărei persoane, cu excepția stăpânului haremului și a eunucilor săi.

Punerea sub interdicție sacră a fost menționată prima dată în Lege. În Exodul 22:20 citim: „Oricine aduce jertfe altor dumnezei în afară de Iehova să fie omorât [o formă a lui ḥarám; «să fie dedicat distrugerii», n.s.]”. Această lege s-a aplicat cu imparțialitate israeliților înșiși, spre exemplu când 24 000 dintre ei au fost uciși la Sitim deoarece s-au făcut vinovați de idolatrie. (Nu 25:1-9) Dacă cineva își însușea un lucru dedicat distrugerii era pasibil de pedeapsa cu moartea. De pildă, Dumnezeu i-a avertizat pe israeliți cu privire la idolii folosiți de națiunile din Canaan: „Să nu aduci în casa ta un lucru dezgustător [un idol] și, astfel, să fii și tu distrus [ḥérem; «dedicat distrugerii», n.s.] ca el. Să ai repulsie față de el și să-l detești întru totul, fiindcă este un lucru dedicat distrugerii”. (De 7:25, 26)

Lucrurile puse sub interdicție sacră nu erau mereu dedicate distrugerii, sau nimicirii. Lui Iehova îi puteau fi dedicate obiecte, animale sau terenuri; ele deveneau astfel sfinte și erau folosite în scop sacru de către preoți sau în serviciul la templu. Însă persoanele care intrau sub incidența interdicției sacre trebuiau omorâte negreșit. Niciun lucru dedicat unui scop sacru nu putea fi răscumpărat, cu niciun preț, aceasta fiind o deosebire majoră față de un lucru sfințit în vreun alt fel. (Le 27:21, 28, 29; compară cu versetele 19, 27, 30, 31; Nu 18:14; Ios 6:18, 19, 24; Eze 44:29; Ezr 10:8.)

Canaaniții. Practica interdicției sacre s-a remarcat în mod deosebit în perioada cuceririi Canaanului. Înainte de a intra în țară, când regele canaanit al Aradului i-a atacat la Neghev, israeliții i-au promis solemn lui Iehova să dedice distrugerii toate orașele acelui regat, iar Iehova a fost de acord. (Nu 21:1-3) După ce Sihon și Og i-au atacat pe israeliți, regatele lor, aflate la est de Iordan, au fost dedicate distrugerii. Toți locuitorii orașelor lor au fost uciși, doar animalele domestice și unele bunuri fiind păstrate ca pradă. (De 2:31-35; 3:1-7) Mai târziu, când israeliții se aflau în câmpiile Moabului, gata să traverseze Iordanul, Iehova le-a reamintit că păstrarea curată a închinării și evitarea tuturor influențelor corupătoare erau de importanță vitală. El a stabilit ca șapte națiuni din Țara Promisă să fie dedicate distrugerii, iar israeliții să acționeze ca executori ai judecăților sale, distrugându-i pe toți acei oameni idolatri. (De 7:1-6, 16, 22-26) Numai orașelor îndepărtate, care nu aparțineau acestor națiuni, li se putea oferi șansa de a se preda în mod pașnic. Însă toți oamenii din națiunile pe care Dumnezeu le dedicase distrugerii trebuiau executați, „pentru ca aceștia să nu vă învețe să faceți toate lucrurile detestabile pe care le practică ei pentru dumnezeii lor și să vă facă să păcătuiți împotriva lui Iehova, Dumnezeul vostru”. (De 20:10-18) Dacă unii ar fi fost cruțați, aceștia aveau să contamineze închinarea curată cu practicile lor religioase false. Distrugerea acestor popoare era vitală pentru păstrarea în viață a israeliților, dar, mai important, pentru păstrarea purității închinării aduse Suveranului universului, Iehova Dumnezeu. De asemenea, israeliții trebuiau să dedice distrugerii orice membru al familiei care devenea apostat, precum și pe locuitorii orașelor israelite întemeiate în Țara Promisă care deviau de la închinarea curată. (De 13:6-17)

La vest de Iordan, Ierihonul a fost primul oraș dedicat distrugerii; nimic din oraș nu a fost păstrat, cu excepția obiectelor de metal, care au intrat în tezaurul tabernacolului. Datorită credinței ei, Rahav și rudele sale au fost salvate de la distrugere. Iosua i-a avertizat în mod clar pe israeliți că oricine încălca decretul divin și păstra un lucru dedicat distrugerii, putea atrage nimicirea întregii națiuni. Însă Acan a ignorat acest avertisment și a luat pentru sine câteva lucruri aflate sub interdicție, devenind el însuși „un lucru dedicat distrugerii”. Numai moartea lui a salvat națiunea de la pieire. (Ios 6:17-19; 7:10-15, 24-26)

Gabaoniții. Ulterior, multe alte orașe au fost dedicate distrugerii. (Ios 8:26, 27; 10:28-42; 11:11, 12) Despre acestea, Biblia spune: „Niciun oraș n-a făcut pace cu israeliții, în afară de heviții care locuiau în Gabaon. Pe toate celelalte le-au cucerit prin război. Căci Iehova a permis ca ei să se încăpățâneze și să poarte război împotriva Israelului, pentru ca el să-i nimicească, fără să le arate îndurare. Trebuiau să fie nimiciți, așa cum îi poruncise Iehova lui Moise”. (Ios 11:19, 20)

Eșecul asirienilor. Asirianul Sanherib s-a lăudat cu faptul că niciun dumnezeu nu a reușit să salveze națiunile pe care strămoșii lui le-au dedicat distrugerii. (2Cr 32:14) Totuși, zeii falși ai asirienilor nu au reușit să execute o asemenea sentință asupra Ierusalimului, iar Iehova, adevăratul Dumnezeu, a dovedit că Sanherib nu era capabil să își ducă la îndeplinire amenințările. Însă, din cauza încăpățânării și a răzvrătirii locuitorilor lui Iuda, însuși Dumnezeu a dedicat distrugerii țara, care a ajuns să fie devastată de Nebucadnețar. (Ier 25:1-11; Is 43:28) După aceea, Babilonul a devenit un lucru destinat distrugerii definitive. (Ier 50:21-27; 51:1-3; compară cu Re 18:2-8.)

Alte mențiuni. După ce israeliții s-au stabilit în Canaan, compatrioții lor din Iabeș-Galaad au fost dedicați distrugerii deoarece nu au susținut acțiunea comună a națiunii împotriva tribului lui Beniamin, care trebuia pedepsit pentru faptele lui rele. (Ju 21:8-12) Regele Saul nu a executat complet sentința împotriva amaleciților și a regelui lor, sub pretextul că lucrurile pe care le-a cruțat, și care erau dedicate distrugerii, le va oferi ca jertfă lui Iehova. Atunci i s-a spus că „ascultarea este mai bună decât jertfele” și că altcineva urma să primească puterea regală. (1Sa 15:1-23) Regele Ahab s-a făcut vinovat de o faptă asemănătoare când l-a lăsat în viață pe sirianul Ben-Hadad II. (1Re 20:42) Amoniții și moabiții i-au dedicat distrugerii pe locuitorii din regiunea muntoasă a Seirului. (2Cr 20:22, 23)

Multe profeții fac referire la lucruri dedicate unui scop sacru. În Maleahi 4:5, 6 s-a profețit lucrarea pe care urma să o înfăptuiască profetul „Ilie înainte să vină ziua cea mare și înfricoșătoare a lui Iehova”, ‘ca nu cumva [Iehova] să vină, să lovească pământul și să-l distrugă [«să-l dedice distrugerii», n.s.]’. (Compară cu Mt 24:21, 22.) Despre simbolicul „rege al nordului”, în Daniel 11:44 este scris că „va ieși cu mare furie ca să-i nimicească și să-i distrugă [«să-i dedice distrugerii», n.s.] pe mulți”. Fiind indignat de faptele „tuturor națiunilor”, Iehova le va dedica distrugerii. (Is 34:2, n.s.; compară cu Re 19:15-21.) Triumfătoare, ‘fiica Sionului’ îi va dedica „adevăratului Domn al întregului pământ” câștigul necinstit și bogățiile popoarelor dușmane. (Mi 4:13) Despre Ierusalim s-a profețit că, după ce va fi salvat din mâna tuturor dușmanilor, „va fi locuit și nu va mai fi niciodată condamnat la distrugere”. (Za 14:11; compară cu Re 22:3.)

Toate aceste pasaje biblice confirmă cuvintele inspirate consemnate în Deuteronomul 7:9, 10: „Tu știi bine că Iehova, Dumnezeul tău, este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul fidel, care își ține legământul și manifestă iubire loială până la a mia generație a celor ce îl iubesc și respectă poruncile sale. Dar celor ce îl urăsc, el le va plăti în față distrugându-i. El nu va întârzia să acționeze împotriva celor ce îl urăsc, ci le va plăti în față”. Fiul lui Dumnezeu, care și-a dat viața ca răscumpărare, a declarat: „Cine manifestă credință în Fiul are viață veșnică. Cine nu ascultă de Fiul nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”. (Ioa 3:36) „Caprele” care sunt blestemate în parabola profetică din Matei 25:31-46 sunt, evident, persoanele asupra cărora se va abate mânia lui Dumnezeu și care vor fi dedicate distrugerii veșnice.

În Septuaginta, termenul ḥérem este de obicei tradus prin grecescul anáthēma. (Vezi BLESTEM; FĂGĂDUINȚĂ.)