Salt la conţinut

Salt la cuprins

Manuscrisele Bibliei

Manuscrisele Bibliei

Conținutul Sfintelor Scripturi este de origine divină, însă scrierea și păstrarea lor au fost realizate de către oameni. Sub inspirație divină, Moise a început scrierea lor în 1513 î.e.n., iar apostolul Ioan a redactat ultima parte, aproximativ 1 600 de ani mai târziu. Inițial, Biblia nu forma un singur volum. De-a lungul timpului a apărut necesitatea copierii diferitelor cărți biblice. Spre exemplu, după exilul babilonian au fost necesare astfel de copii deoarece nu toți iudeii eliberați s-au întors în Iuda. Mulți s-au stabilit în alte locuri îndepărtate, înființând sinagogi pe întreg teritoriul diasporei. Scribii au realizat copii ale Scripturilor, necesare în sinagogi, unde evreii se adunau pentru a asculta citirea Cuvântului lui Dumnezeu. (Fa 15:21) Mai târziu, printre discipolii lui Cristos au existat copiști sârguincioși care au multiplicat scrierile inspirate spre folosul congregațiilor creștine ce deveneau tot mai numeroase. Astfel, copiile au putut fi distribuite pe scară largă și schimbate între congregații. (Col 4:16)

Înainte de apariția tiparului cu litere mobile (sec. al XV-lea e.n.), scrierile biblice originale și copiile acestora erau realizate manual, fiind astfel numite manuscrise (lat. manu scriptus, „scris de mână”). Expresia „manuscris biblic” se referă la o copie de mână a întregii Biblii sau a unei părți din ea, nu la o copie tipărită. Manuscrisele Bibliei erau realizate în principal sub formă de suluri sau de codexuri.

Materiale. Există manuscrise biblice realizate pe piele, pe papirus sau pe velin. Spre exemplu, bine-cunoscutul sul al cărții Isaia găsit la Marea Moartă este din piele. Papirusul, un tip de hârtie confecționată din fibrele unei plante acvatice, a fost folosit până în secolul al IV-lea e.n. pentru manuscrisele biblice în limbile originale și pentru traducerile lor. Apoi, papirusul a început să fie înlocuit cu velinul, un tip de pergament subțire obținut de obicei din piele de vițel, de miel sau de capră, care a reprezentat o îmbunătățire față de utilizarea pieilor ca material de scris. Unele manuscrise celebre din secolul al IV-lea e.n., cum ar fi Codex Sinaiticus (Manuscrisul Sinaitic) și Codex Vaticanus (Manuscrisul Vaticanus 1209), sunt codexuri realizate pe velin sau pergament.

Un palimpsest (lat. palimpsestus, gr. palímpsēstos, care înseamnă „răzuit din nou”) este un manuscris de pe care s-a șters sau s-a ras scrierea inițială, pentru a putea fi scris un alt text. Un palimpsest biblic important este Codex Ephraemi Syri rescriptus, din secolul al V-lea e.n. Pentru a citi scrierea inițială (cea răzuită) de pe palimpsest, experții folosesc metode tehnice, precum utilizarea reactivilor chimici și fotografia. Unele manuscrise ale Scripturilor grecești creștine sunt lecționarii, colecții de pasaje biblice folosite în ceremoniile religioase.

Stiluri de scriere. Manuscrisele grecești ale Bibliei (traduceri ale Scripturilor ebraice, copii ale Scripturilor grecești creștine sau ambele) pot fi împărțite, sau clasificate, după stilul scrierii, care este util și la datarea lor. Cel mai vechi stil de scriere al manuscriselor, utilizat până în secolul al IX-lea e.n., este cel uncial, în care textul este scris cu majuscule de dimensiuni mari, spațiate. În general, la scrierile unciale cuvintele nu sunt separate între ele și, de regulă, nu există semne de punctuație și de accentuare lipsesc. Un astfel de manuscris este Codex Sinaiticus. În secolul al VI-lea e.n., au început să apară schimbări în stilul de scriere, ducând la apariția, în secolul al IX-lea e.n., a scrierii cursive, sau cu minuscule, în care textul este scris cu litere mici, unite într-un mod de scriere fluent. Majoritatea manuscriselor Scripturilor grecești creștine existente în prezent au caractere cursive. Manuscrisele de acest tip au fost folosite pe scară largă până la apariția tiparului.

Copiști. Până în prezent nu a fost descoperit nici un manuscris original, sau autograf, al Bibliei. Însă Biblia a fost păstrată cu exactitate și într-o formă demnă de încredere, deoarece, în general, copiștii recunoșteau Scriptura ca fiind de inspirație divină și căutau să atingă perfecțiunea în munca lor dificilă, de copiere manuală a Cuvântului lui Dumnezeu.

În timpul serviciului pământesc al lui Isus Cristos și în secolele de dinainte, bărbații care copiau Scripturile ebraice se numeau scribi (ebr. sôferím). Ezra a fost unul dintre scribii din antichitate, despre care Biblia spune că era „un copist iscusit”. (Ezr 7:6, n.s.) Scribii de mai târziu au introdus în mod intenționat unele modificări în textul ebraic. Însă masoreții, succesorii lor, au identificat aceste schimbări și le-au consemnat în Masora, notele marginale ale textului ebraic masoretic.

Și copiștii Scripturilor grecești creștine au depus eforturi sincere pentru a reproduce cu fidelitate textul biblic.

Ce garanție avem că Biblia nu a suferit modificări?

Deși copiștii manuscriselor biblice au lucrat cu mare atenție, în text s-au strecurat uneori mici erori de transcriere. Privite în ansamblu, aceste erori sunt nesemnificative și nu alterează integritatea generală a Bibliei. Ele au fost identificate și corectate de erudiți care au comparat cu atenție numeroase manuscrise și versiuni antice existente. Studiul critic al textului biblic ebraic a început la finalul secolului al XVIII-lea. Benjamin Kennicott a publicat la Oxford (1776-1780) lectura a peste 600 de manuscrise ebraice masoretice, iar eruditul italian Giambernardo de Rossi a publicat la Parma (1784-1798) comparații între 731 de manuscrise. Eruditul german Baer și, ulterior, C. D. Ginsburg, au produs texte de referință ale Scripturile ebraice. Ebraistul Rudolf Kittel a publicat în 1906 prima ediție a Bibliei Hebraica, care, prin intermediul notelor de subsol, realizează un studiu textual comparativ al multor manuscrise ebraice masoretice. Materialul de bază folosit de Kittel a fost textul Ben Chayyim. Însă, când textele masoretice Ben Așer, care erau mai vechi și mai calitative, au devenit disponibile, Kittel a început munca la cea de-a treia ediție a Bibliei Hebraica, o ediție complet nouă, care a fost finalizată după moartea sa de colegii lui.

Edițiile a șaptea, a opta și a noua a Bibliei Hebraica (1951-1955) au stat la baza textului Scripturilor ebraice din Sfintele ScripturiTraducerea Lumii Noi în engleză, publicate în perioada 1950-1960. O nouă ediție a textului ebraic, Biblia Hebraica Stuttgartensia, publicată în 1977, a fost folosită pentru actualizarea informațiilor din notele de subsol în Traducerea Lumii Noi lansată în 1984.

Prima ediție tipărită a Scripturilor grecești creștine a fost Biblia Poliglotă Complutensă (în greacă și latină), apărută în perioada 1514-1517. În 1516, eruditul olandez Desiderius Erasmus a publicat prima ediție a unui text de referință grecesc pentru Scripturile grecești creștine. Acest text conținea multe erori, însă între anii 1519 și 1535 au fost publicate patru ediții succesive revizuite. Ulterior, editorul și tipograful parizian Robert Estienne, sau Stephanus, a publicat câteva ediții ale „Noului Testament” în greacă, având la bază în principal textul lui Erasmus, însă corectat conform cu Biblia Poliglotă Complutensă și 15 manuscrise târzii. A treia ediție a textului grecesc al lui Stephanus, publicată în 1550, a devenit „textul primit” (lat. textus receptus) care a stat la baza multor traduceri timpurii în engleză, inclusiv la baza ediției King James Version din 1611.

În perioada ulterioară se remarcă textul grecesc de referință produs de J. J. Griesbach, care și-a bazat munca pe materialele altor erudiți și pe citatele biblice din scrierile unor autori antici, cum ar fi Origen. De asemenea, Griesbach a studiat textul mai multor versiuni, precum cea armeană, gotică sau filoxeniană. El a clasificat manuscrisele existente în trei familii, sau revizuiri: bizantine, occidentale și alexandrine, preferându-le pe cele din urmă. Textul de referință al lui Griesbach a fost lansat în mai multe ediții, din 1774 până în 1806, iar cea mai importantă, care conținea întregul text grecesc, a fost publicată între 1796-1806. Textul lui Griesbach a fost utilizat la traducerea în limba engleză realizată de Sharpe în 1840 și este textul grecesc publicat în The Emphatic Diaglott de către Benjamin Wilson, în 1864.

Un text de referință în limba greacă al Scripturilor grecești creștine, recunoscut pe scară largă, a fost publicat în 1881 de erudiții B. F. Westcott și F. J. A. Hort, de la Universitatea Cambridge. Acesta a fost rezultatul a 28 de ani de muncă, perioadă în care cei doi și-au comparat notițele individuale cu regularitate. La fel ca Griesbach, Westcott și Hort au clasificat manuscrisele în „familii” și s-au bazat în mare parte pe ceea ce ei au numit „texte neutre”, printre care se numărau și renumitele manuscrise Sinaiticus și Vaticanus 1209, ambele datând din secolul al IV-lea e.n. Westcott și Hort considerau concludente pasajele care coincideau în cele două manuscrise, în special dacă erau susținute și de alte manuscrise unciale antice, însă nu se opreau aici. Străduindu-se să rezolve problemele generate de diferențele dintre texte, ei au luat în considerare toți factorii implicați. Când două redări diferite erau la fel de importante, ei au indicat acest lucru în textul de referință. Textul lui Westcott și Hort a stat la baza Traducerii Lumii Noi în engleză a Scripturilor grecești creștine. Însă Comitetul de Traducere a Bibliei Lumii Noi a consultat și alte texte valoroase în limba greacă, cum ar fi cel al lui Nestle (1948).

Într-un comentariu despre istoria textului Scripturilor grecești creștine și rezultatele cercetărilor textuale moderne, profesorul Kurt Aland a scris: „Pe baza a 40 de ani de experiență și a rezultatelor obținute prin examinarea . . . a 1 200 de pasaje alese pentru comparare din aceste manuscrise, putem ajunge la următoarea concluzie: textul Noului Testament a fost transmis în mod excelent, mai bine decât orice altă scriere antică; probabilitatea de a descoperi în viitor alte manuscrise care să schimbe în mod decisiv textul este zero”. (Das Neue Testament – zuverlässig überliefert, Stuttgart, 1986, p. 27, 28)

Textul manuscriselor existente ale Scripturilor creștine (în greacă sau în alte limbi) prezintă unele variații. Aceasta este de așteptat, având în vedere imperfecțiunea umană și copierea succesivă a manuscriselor, în special de către mulți copiști care nu erau profesioniști. Manuscrisele care au la bază un text comun, care provin din aceeași versiune antică sau care au fost produse în aceeași zonă geografică vor avea, probabil, cel puțin câteva variații comune; prin urmare, se spune că aparțin aceleiași familii, sau aceluiași grup. Pe baza diferențelor pe care aceste texte le au în comun, erudiții le-au clasificat în familii, sau grupuri, care s-au înmulțit odată cu trecerea timpului, luând astfel naștere familiile alexandrine, occidentale, orientale (siriace sau cezariene) și bizantine; din aceste familii fac parte diverse manuscrise sau numai anumite pasaje din ele. Însă, în pofida diferențelor dintre familiile de manuscrise și a diferențelor din interiorul fiecărei familii, Biblia s-a păstrat în esență nealterată față de forma scrierilor originale inspirate. Variațiile în redare nu influențează, în general, învățăturile Bibliei. În urma comparațiilor și verificărilor făcute de erudiți, erorile au fost corectate, iar, în prezent, ne bucurăm de un text autentic și demn de încredere.

De când Westcott și Hort au lansat textul grecesc revizuit, au apărut și alte ediții importante ale Scripturilor grecești creștine. Dintre acestea se remarcă The Greek New Testament, publicată în patru ediții până în prezent de United Bible Societies. A douăzeci și șaptea ediție a textului Nestle-Aland, publicată la Stuttgart, Germania, în 1993, are aceeași redare ca The Greek New Testament. (Vezi SCRIPTURILE GRECEȘTI CREȘTINE.)

Manuscrisele Scripturilor ebraice. În prezent, există aproximativ 6 000 de manuscrise ce conțin Scripturile ebraice în întregime sau pe fragmente, păstrate în diferite biblioteci. Marea majoritate a acestor manuscrise conțin textul masoretic și datează din secolul al X-lea e.n sau de mai târziu. Masoreții (din a doua jumătate a mileniului I e.n.) s-au străduit să redea textul ebraic cu fidelitate și nu au făcut modificări în formularea lui. Însă, pentru a păstra pronunția tradițională a textului consonantic, fără vocale, ei au conceput sisteme de semne vocalice și de accentuare. În plus, în notele marginale din Masora, ei au atras atenția asupra anomaliilor textului și au furnizat variante corectate unde au considerat necesar. Bibliile ebraice tipărite în prezent conțin textul masoretic.

În sinagogile iudaice, manuscrisele deteriorate ale Scripturilor ebraice erau păstrate în geniză (o cameră de depozitare) și înlocuite cu copii verificate. Când geniza era plină, manuscrisele erau scoase și îngropate în mod ceremonial. Fără îndoială, multe manuscrise antice au dispărut în acest fel. Însă documentele din geniza sinagogii antice din Cairo nu au fost distruse, probabil pentru că intrarea i-a fost zidită și apoi a fost dată uitării secole la rând. Odată cu reconstruirea sinagogii în 1890 e.n., manuscrisele din geniză, unele datând din secolul al VI-lea e.n., au fost descoperite și reexaminate. Multe manuscrise care conțineau Scripturile ebraice în întregime sau pasaje din acestea au fost transferate în diferite biblioteci.

Unul dintre cele mai vechi fragmente existente care conține pasaje biblice este papirusul Nash, descoperit în Egipt și păstrat la Cambridge, Anglia. Acest papirus, care făcea parte se pare dintr-o colecție didactică, datează din secolul I sau II î.e.n. El are numai 24 de rânduri și este format din patru fragmente ale unui text premasoretic care conține Cele zece porunci și câteva versete din Deuteronomul 5 și 6.

Începând din 1947, în diferite zone aflate la V de Marea Moartă au fost descoperite multe suluri, atât cu texte biblice, cât și cu texte laice; împreună, acestea sunt numite Sulurile de la Marea Moartă. Cele mai importante dintre ele sunt manuscrisele descoperite în câteva peșteri din zona Wadi Qumran (Nahal Qumeran). Acestea sunt numite și textele Qumran și au aparținut se pare unei comunități religioase iudaice, localizate în apropiere de Khirbet Qumran (Horvat Qumeran). Primele dintre aceste manuscrise antice au fost descoperite de un beduin, în vase de ceramică, într-o peșteră aflată la aproximativ 15 km S de Ierihon. Printre ele se afla și renumitul sul al lui Isaia (1QIsa), un sul de piele bine conservat care conține, cu câteva mici lacune, întreaga carte a lui Isaia. (IMAGINE, vol. 1, p. 322, engl.) Textul ebraic premasoretic din acest sul datează de la sfârșitul secolului al II-lea î.e.n. Așadar, sulul lui Isaia de la Marea Moartă este cu aproximativ o mie de ani mai vechi decât cel mai vechi manuscris masoretic existent. Deși textul din sulul lui Isaia conține unele diferențe în ce privește ortografia și construcția gramaticală față de textul masoretic, el nu prezintă diferențe doctrinale. Printre documentele recuperate din zona Qumran sunt fragmente a peste 170 de suluri cu pasaje din toate cărțile Scripturilor ebraice, cu excepția cărții Estera; în cazul unor cărți, există chiar mai multe copii. Se crede că aceste suluri datează din perioada cuprinsă între anul 250 î.e.n. și mijlocul secolului I e.n. Ele prezintă mai multe tipuri de texte ebraice, printre care unul protomasoretic și unul care stă la baza Septuagintei grecești. Studierea acestor materiale este încă în desfășurare.

Printre cele mai importante manuscrise ebraice pe velin ale Scripturilor ebraice este Codexul Karaite, de la Cairo, al profeților. Acesta conține Masora și semnele vocalice, iar colofonul codexului arată că acesta a fost finalizat în jurul anului 895 e.n., de către cunoscutul masoret Moise ben Așer din Tiberiada. Alt manuscris important, din 916 e.n., este Codex Petersburg al profeților târzii. Codexul de la Aleppo (sefardit), care a fost păstrat în trecut la Aleppo, Siria, și care în prezent se află în Israel, a conținut până în 1947 Scripturile ebraice în întregime. În jurul anului 930 e.n., Aaron ben Așer, fiul lui Moise ben Așer, a corectat textul consonantic inițial din acest codex și i-a adăugat punctuația și Masora. Cel mai vechi manuscris ebraic datat, care conține Scripturile ebraice în întregime, este manuscrisul Leningrad B 19A, păstrat în Biblioteca publică din St. Petersburg, Rusia. Acesta a fost copiat în 1008 e.n. „din cărțile corectate, pregătite și adnotate de maestrul Aaron ben Moise ben Așer”. Un alt manuscris ebraic important este un codex al Pentateuhului, păstrat la British Library (Codex Oriental 4445), care conține textul de la Geneza 39:20 până la Deuteronomul 1:33 (cu excepția Nu 7:46-73 și 9:12–10:18, care lipsesc și au fost adăugate ulterior de un alt copist) și care datează probabil din secolul al X-lea e.n.

Multe manuscrise ale Scripturilor ebraice au fost redactate în limba greacă. Dintre acestea, un manuscris din colecția de papirusuri Fouad (număr de inventar 266, aparținând Société Egyptienne de Papyrologie din Cairo) prezintă un interes deosebit; el conține pasaje din Septuaginta, luate din Geneza și din a doua jumătate a cărții Deuteronomul. Acest manuscris datează din secolul I î.e.n. și, în multe locuri din textul grecesc, conține numele divin scris cu litere ebraice pătratice. Papirusul Rylands iii. 458, din secolul al II-lea î.e.n., păstrat în Manchester, Anglia, conține fragmente din Deuteronomul, capitolele 23-28. Un alt manuscris important al Septuagintei conține fragmente din Iona, Mica, Habacuc, Țefania și Zaharia. În acest sul de piele, datând de la finalul secolului I e.n., numele divin apare sub forma Tetragramei scrisă cu caractere ebraice antice. (Vezi NW, apendice, p. 1 923-1 927.)

Manuscrisele Scripturilor grecești creștine. Scripturile creștine au fost redactate în greaca koine. Deși în prezent nu există niciun manuscris autograf, s-a estimat că există aproximativ 5 000 de copii scrise de mână, integrale sau parțiale, ale Scripturilor grecești creștine.

Manuscrise pe papirus. Printre codexurile pe papirus descoperite în Egipt în jurul anului 1930 există câteva papirusuri biblice foarte importante. Unele dintre aceste codexuri grecești, datând din secolele II-IV e.n., conțin fragmente din opt cărți ale Scripturilor ebraice (Geneza, Numerele, Deuteronomul, Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel și Estera), iar trei dintre ele conțin pasaje din 15 cărți ale Scripturilor grecești creștine. Majoritatea acestor papirusuri biblice au fost cumpărate de colecționarul american A. Chester Beatty și sunt păstrate în prezent în Dublin, Irlanda. Restul au fost achiziționate de Universitatea din Michigan și de alte entități.

Indicativul internațional pentru papirusurile biblice este litera majusculă „P”, având un număr la exponent. Papirusul Chester Beatty 1 (P45) este format din fragmente a 30 de file dintr-un codex care avea, probabil, la început aproximativ 220 de file. P45 conține pasaje din cele patru evanghelii și din cartea Faptele. Papirusul Chester Beatty 3 (P47) este un codex cu fragmente din Revelația, compus din zece file relativ deteriorate. Se estimează că aceste două papirusuri datează din secolul al III-lea e.n. Papirusul Chester Beatty 2 (P46), despre care se crede că datează aproximativ din anul 200 e.n., este remarcabil. Acest codex are 86 de file relativ deteriorate, dintr-un total probabil de 104 file; codexul conține nouă dintre scrisorile inspirate ale lui Pavel: Romani, Evrei, 1 și 2 Corinteni, Efeseni, Galateni, Filipeni, Coloseni și 1 Tesaloniceni. Este remarcabil că scrisoarea către Evrei apare într-un codex atât de vechi. Deoarece cartea Evrei nu prezintă numele scriitorului ei, s-a pus deseori la îndoială că ar fi fost scrisă de Pavel. Însă includerea ei în P46, alcătuit doar din scrisori ale lui Pavel, dovedește că, în jurul anului 200 e.n., cartea Evrei era acceptată de primii creștini ca o scriere inspirată a apostolului Pavel. Acest codex conține și scrisoarea către Efeseni, demontând astfel argumentele celor ce susțin că nici ea nu ar fi fost redactată de Pavel.

În Biblioteca John Rylands din Manchester, Anglia, există un mic fragment pe papirus din evanghelia lui Ioan (câteva versete din capitolul 18), denumit papirusul Rylands 457 și având indicativul P52. Acesta a fost scris în prima jumătate a secolului I e.n., posibil în jurul anului 125 e.n., deci la numai un sfert de secol după moartea lui Ioan, fiind cel mai vechi fragment dintr-un manuscris al Scripturilor grecești creștine. Faptul că o copie a evangheliei lui Ioan circula în acea perioadă în Egipt, locul unde a fost descoperit fragmentul, dovedește că vestea bună după Ioan a fost într-adevăr consemnată în secolul I e.n. de Ioan însuși, nu de un autor necunoscut din secolul al II-lea e.n., după moartea lui Ioan, așa cum susțineau unii critici.

După descoperirea colecției Chester Beatty, cea mai importantă completare adusă grupului de papirusuri biblice sunt papirusurile Bodmer, publicate între 1956 și 1961. Demne de remarcat sunt în special papirusurile Bodmer 2 (P66) și Bodmer 14, 15 (P75), ambele scrise în jurul anului 200 e.n. Papirusul Bodmer 2 conține o mare parte din evanghelia lui Ioan, iar papirusul Bodmer 14, 15 conține o mare parte din Luca și Ioan, textul său fiind foarte asemănător cu cel din manuscrisul Vaticanus 1209.

Manuscrise pe velin. Unele manuscrise biblice pe velin includ porțiuni atât din Scripturile ebraice, cât și din Scripturile grecești creștine, iar altele, numai din Scripturile grecești creștine.

Codexul Bezae, având indicativul „D”, este un manuscris important din secolul al V-lea e.n. A fost achiziționat în Franța în 1562, însă locul său de origine este necunoscut. Acest manuscris uncial care conține evangheliile, cartea Faptele și câteva versete din 3 Ioan este redactat în limba greacă pe paginile din stânga și în paralel în limba latină, pe paginile din dreapta. Acest codex a fost donat de către Theodore Beza Universității Cambridge din Anglia în 1581, loc în care este păstrat până în prezent.

Și Codexul Claromontanus (D2) este redactat în greacă pe paginile din stânga și în latină, pe paginile din dreapta. Acesta conține scrisorile canonice ale lui Pavel, inclusiv cea către Evrei, și se crede că datează din secolul al VI-lea. Se spune că a fost descoperit în mănăstirea din Clermont, Franța, și că a fost achiziționat de Theodore Beza. În prezent este deținut de Bibliothèque Nationale din Paris.

Printre manuscrisele Scripturilor grecești creștine pe velin, descoperite mai recent, se numără și codexul Washingtonianus I, care conține evangheliile în limba greacă, în ordinea „occidentală” uzuală: Matei, Ioan, Luca și Marcu. Acesta a fost descoperit în 1906 în Egipt și este păstrat la Freer Gallery of Art din Washington, D.C. Acest codex are indicativul internațional „W” și se consideră că a fost scris în secolul al V-lea e.n., cu excepția unei părți din Ioan, care, din cauza deteriorării, se pare că a fost înlocuită în secolul al VII-lea e.n. Codexul Washingtonianus II, care face parte tot din colecția Freer și care are indicativul „I”, conține pasaje din scrisorile canonice ale lui Pavel, inclusiv din Evrei. Se crede că acest codex a fost scris în secolul al V-lea e.n.

Scripturile ebraice și Scripturile grecești creștine. Cele mai importante și mai cuprinzătoare manuscrise biblice existente în limba greacă au fost scrise pe velin, cu caractere unciale.

Manuscrisul Vaticanus 1209. Manuscrisul Vaticanus 1209 (Codex Vaticanus), care are indicativul internațional „B”, este un codex uncial din secolul al IV-lea e.n., redactat probabil în Alexandria, și conținea inițial întreaga Biblie în limba greacă. Mai târziu, un corector a refăcut literele, probabil deoarece scrierea inițială se ștersese cu timpul, însă el a omis caracterele sau cuvintele ce i se păreau incorecte. Probabil că, la început, acest codex a avut aproximativ 820 de file, dintre care, 759 au rămas până în prezent. S-a pierdut o mare parte din Geneza, o parte din Psalmi și fragmentul din Evrei 9:14–13:25, iar cărțile 1 și 2 Timotei, Tit, Filimon și Revelația lipsesc în întregime. Codexul Vaticanus este păstrat încă din secolul al XV-lea e.n. la Biblioteca Vaticanului din Roma, Italia. Cu toate acestea, Biblioteca Vaticanului a restricționat accesul erudiților la acest manuscris și nici nu a publicat un facsimil fotografic al întregului codex până în 1889-1890.

Manuscrisul Sinaiticus. Manuscrisul Sinaiticus (Codex Sinaiticus) datează tot din secolul al IV-lea e.n., însă Codex Vaticanus este, probabil, puțin mai vechi. Manuscrisul sinaitic este reprezentat prin simbolul א (ʼálef, prima literă din alfabetul ebraic) și se pare că inițial conținea întreaga Biblie în greacă, dar o parte din Scripturile ebraice s-a pierdut. Însă el conține Scripturile grecești creștine în întregime. Probabil că, la început, codexul avea cel puțin 730 de file, dar în prezent este confirmată existența a 393 de file, integrale sau parțiale. Codexul a fost descoperit (o parte în 1844 și cealaltă în 1859) de către biblistul Konstantin von Tischendorf, la mănăstirea Sf. Ecaterina de la muntele Sinai. Patruzeci și trei de file din acest codex sunt păstrate în Leipzig, fragmente din alte trei file sunt în St. Petersburg, Rusia, iar 347 de file se află în Londra, la British Library. În 1975 au mai fost descoperite între 8 și 14 file din acest codex, la aceeași mănăstire.

Manuscrisul sinaitic (sec. IV e.n.) conține o mare parte din Biblie în limba greacă

Manuscrisul alexandrin. Manuscrisul alexandrin (Codex Alexandrinus), reprezentat prin litera „A”, este un manuscris uncial grecesc care conține aproape întreaga Biblie, inclusiv cartea Revelația. Dintre cele probabil 820 de file originale, 773 s-au păstrat până în prezent. În general se consideră că acest codex datează din prima jumătate a secolului al V-lea e.n. Manuscrisul alexandrin este păstrat la British Library. (IMAGINE, vol. 2, p. 336, engl.)

Codex Ephraemi Syri rescriptus. Codex Ephraemi Syri rescriptus (Codex Ephraemi) are ca indicativ litera „C” și se consideră că datează tot din secolul al V-lea e.n. Este redactat în greacă, cu caractere unciale pe velin și este un codex rescris, un palimpsest. Textul grecesc original a fost șters, iar pe unele pagini au fost rescrise discursuri ale lui Ephraem Syrus (sirianul), în limba greacă. Aceasta s-a întâmplat, probabil, în secolul al XII-lea, când velinul era disponibil în cantitate limitată. Totuși, textul șters a fost descifrat. Deși manuscrisul „C” conținea la început toată Biblia în limba greacă, în prezent, din el mai există doar 209 file, 145 fiind din Scripturile grecești creștine. În prezent, codexul conține numai fragmente din unele cărți ale Scripturilor ebraice și din toate cărțile Scripturilor grecești creștine, cu excepția a 2 Tesaloniceni și 2 Ioan. Acest manuscris este păstrat în Paris, la Bibliothèque Nationale.

Exactitatea textului biblic. Aprecierea noastră pentru exactitatea Bibliei crește considerabil dacă ținem cont că în prezent mai există foarte puține manuscrise ale operelor autorilor clasici laici și că niciunul dintre aceste manuscrise nu este un original autograf. Deși ele sunt doar copii produse după secole de la moartea autorilor, erudiții din prezent le consideră o dovadă suficientă care atestă autenticitatea textului.

Manuscrisele biblice existente în prezent în limba ebraică au fost realizate cu multă atenție. Eruditul W. H. Green a spus cu referire la textul Scripturilor ebraice: „Putem spune fără teama de a greși că nicio altă operă a Antichității nu s-a transmis cu atâta exactitate”. (Archaeology and Bible History, de J. P. Free, 1964, p. 5) Biblistul Sir Frederic Kenyon a făcut următoarea remarcă în prefața celor șapte volume ale sale, intitulate The Chester Beatty Biblical Papyri: „Prima și cea mai importantă concluzie pe care o tragem cu satisfacție, analizându-le [papirusurile], este că ele confirmă exactitatea esențială a textelor existente. Nici Vechiul, nici Noul Testament nu prezintă diferențe izbitoare sau fundamentale. Nu există omisiuni sau adăugiri importante de pasaje, nici vreo diferență care să afecteze fapte sau doctrine importante. Variațiile existente în text sunt legate de aspecte nesemnificative, precum ordinea cuvintelor sau termenii folosiți. . . . Însă cel mai important lucru este confirmarea integrității textelor actuale pe baza unor documente mai vechi decât cele de care dispuneam până în prezent. Din acest punct de vedere, papirusurile [Chester Beatty] sunt o achiziție de valoare istorică”. (Londra, 1933, Fasciculus I, p. 15)

În legătură cu Scripturile grecești creștine, Sir Frederic Kenyon a spus: „Intervalul dintre data redactării manuscrisului original și cea a celor mai vechi documente existente este atât de mic, încât e neglijabil. Așa se risipește și ultimul motiv de îndoială că Scripturile n-ar fi ajuns la noi în forma în care au fost scrise. Autenticitatea și integritatea cărților Noului Testament sunt definitiv confirmate”. (The Bible and Archæology, 1940, p. 288, 289)

Cu secole în urmă, atât Isus Cristos, „martorul fidel și adevărat” (Re 3:14), cât și apostolii săi au confirmat cu tărie și în mod repetat autenticitatea Scripturilor ebraice. (Lu 24:27, 44; Ro 15:4) Versiunile sau traducerile antice existente susțin și ele exactitatea textului actual din Scripturile ebraice. Manuscrisele și versiunile Scripturilor grecești creștine furnizează dovezi incontestabile ale modului minunat în care această parte a Cuvântului lui Dumnezeu a fost păstrată și transmisă cu exactitate până în prezent. Prin urmare, în prezent beneficiem de un text biblic autentic, complet demn de încredere. Examinarea atentă a manuscriselor Sfintelor Scripturi dovedește că ele au fost păstrate nealterate și confirmă adevărul declarației inspirate: „Iarba verde se usucă, floarea se ofilește, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne pentru totdeauna”. (Is 40:8; 1Pe 1:24, 25)