Biblia nu descrie aceste mese de iubire și nici nu precizează cât de des se țineau. (Iuda 12) Acestea nu fuseseră poruncite nici de Domnul nostru Isus Cristos și nici de apostolii săi. Și este evident că nu trebuie considerate ca având un caracter obligatoriu sau permanent. Unii sunt de părere că acestea erau ospețe organizate de creștinii cu posibilități materiale la care îi invitau pe frații lor săraci. Toți laolaltă – orfanii, văduvele, bogații și cei cu mai puține mijloace financiare – serveau o masă îmbelșugată în spiritul unității frățești.

Tertulian, un scriitor care a trăit în secolele al II-lea și al III-lea, descrie aceste mese de iubire, precizând că participanții la ele, înainte de a se întinde la masă, se rugau lui Dumnezeu. Mâncau și beau cu moderație, suficient cât să-și satisfacă foamea și setea, fără să uite că, până și pe parcursul nopții, trebuiau să i se închine lui Dumnezeu. Ei conversau ca și cum Domnul ar fi auzit ce spun. Fiecare intona o cântare, iar apoi ospățul se încheia cu rugăciune. (Apologeticum, XXXIX, 16-18)

Din însăși denumirea lor – agapă – reiese scopul bun cu care s-au organizat la început aceste mese. Agápē este termenul grecesc pentru cea mai înaltă formă de iubire, iubirea bazată pe principii. Cu acest gen de iubire îl identifică Biblia pe Dumnezeu când spune: „Dumnezeu este iubire”. (1Io 4:8) Agápē este enumerată între diversele fațete ale rodului spiritului din Galateni 5:22 și este descrisă pe larg în 1 Corinteni 13:4-7.

Nu Cina Domnului. Nu pare să existe nicio legătură între aceste mese de iubire și Cina Domnului (Comemorarea), așa cum consideră unii, care spun că mesele de iubire se țineau fie înainte, fie după Comemorare. Cina Domnului se celebrează anual în aceeași zi, adică în a 14-a zi a lunii lunare nisan, pe când mesele de iubire se organizau frecvent, dar nu neapărat cu regularitate. După ce a condamnat abuzurile care aveau loc când unii creștini își aduceau mâncarea de cină la locul unde trebuia sărbătorită Cina Domnului, Pavel a scris: „N-aveți oare case unde să mâncați și să beți? ... Dacă îi este foame cuiva, să mănânce acasă”. (1Co 11:22, 34) În această seară, cei prezenți la Comemorare trebuiau să mediteze cu seriozitate la semnificația ei, nu să mănânce și să bea la locul de întrunire.

Mesele de iubire nu erau unul și același lucru nici cu ‘luarea mesei împreună’ („frângerea pâinii”, BC) menționată în Faptele 2:42, 46; 20:7. În acele vremuri, pâinea era sub formă de turte subțiri. Iar aluatul nedospit, odată copt, era fărâmicios. Pâinea nu era tăiată, ci era frântă, de unde și construcția „frângerea pâinii” ce făcea referire la servirea unei mese obișnuite. (Fa 2:46, BC; compară cu NW)

Greșit folosite. Mesele de iubire au devenit ocazii în care cei ce nu aveau o optică spirituală potrivită se dedau la abuzuri. Întrucât nu fuseseră poruncite nici de Domnul Isus Cristos, nici de apostolii săi, ci erau doar un obicei, s-a renunțat în cele din urmă la ele. Din cuvintele lui Iuda reiese că unii luau parte la ele cu o motivație greșită: „Ei sunt stâncile ascunse sub apă la mesele voastre de iubire în timp ce se ospătează împreună cu voi, păstori care se pasc pe ei înșiși fără teamă”. (Iuda 12) Petru vorbește despre infiltrarea în rândul creștinilor adevărați a unor răufăcători și a unora care predau doctrine false când spune: „Pentru ei este o plăcere să trăiască în desfătări în plină zi. Sunt pete și murdării, oameni care se lasă cu o plăcere nestăpânită în voia învățăturilor lor amăgitoare, în timp ce se ospătează împreună cu voi”. (2Pe 2:13) Deși de atunci încoace și chiar și în prezent, creștinii au continuat să se bucure de compania plăcută a fraților de credință și să se ajute unii pe alții din punct de vedere material atât cât le permite situația, nu există nicio bază biblică pentru restabilirea meselor de iubire în cadrul congregației creștine. (Iac 1:27; 2:15)