Opusul adevărului. În general, a minți presupune a-i spune o informație falsă unei persoane îndreptățite să știe adevărul, cu intenția de a o înșela sau de a-i face rău. O minciună nu este exprimată întotdeauna prin cuvinte, ci și prin acțiuni, adică o persoană ar putea trăi în minciună. Verbul ebraic care transmite ideea de a spune un neadevăr este kazáv. (Pr 14:5) Alt verb ebraic, şaqár, înseamnă „a acționa cu falsitate”, iar forma lui substantivală este redată prin „minciună; înșelătorie; falsitate”. (Le 19:11; Ps 44:17; Le 19:12; Ps 33:17; Is 57:4) Termenul ebraic şawʼ, redat uneori prin „neadevăr; falsitate”, se referă în esență la ceva lipsit de valoare, zadarnic. (Ps 12:2; De 5:20; Ps 60:11; 89:47; Za 10:2) Sensul de bază al verbului ebraic kaḥáş (a înșela) este „a se dovedi dezamăgitor”. (Le 19:11; Os 9:2) Termenul grecesc pseúdos, precum și cuvintele înrudite cu el au legătură cu acțiunea de a minți și cu falsitatea.

Tatăl, sau inițiatorul, minciunii este Satan Diavolul. (Ioa 8:44) Minciuna pe care el i-a spus-o primei femei, Eva, prin intermediul unui șarpe a însemnat moarte pentru ea și soțul ei, Adam. (Ge 3:1-5, 16-19) La baza primei minciuni au stat egoismul și o dorință greșită. Această minciună a fost concepută pentru a orienta iubirea și ascultarea primei perechi umane spre mincinos, care s-a prezentat ca un înger de lumină, sau ca un binefăcător. (Compară cu 2Co 11:14.) Toate minciunile perfide spuse de atunci încoace reflectă și ele egoism și o dorință greșită. Oamenii au spus minciuni pentru a scăpa de o pedeapsă meritată, pentru a profita de pe urma altora și pentru a câștiga sau a păstra anumite avantaje și răsplăți materiale ori pentru a primi laude.

Deosebit de grave sunt minciunile religioase, deoarece acestea au pus în pericol viitorul oamenilor înșelați de ele. Isus Cristos a spus: „Vai de voi, scribi și farisei, ipocriților! Pentru că voi străbateți marea și uscatul ca să faceți un prozelit și, când ajunge așa, îl faceți de două ori mai bun de Gheenă decât voi”. (Mt 23:15) A schimba adevărul lui Dumnezeu cu ‘minciuna’, cu falsitatea idolatriei, poate determina o persoană să adopte practici degradante și pervertite. (Ro 1:24-32)

Situația conducătorilor religioși din perioada în care Isus și-a desfășurat serviciul pământesc arată ce se poate întâmpla când cineva abandonează adevărul. Ei au pus la cale uciderea lui Isus. Apoi, după învierea sa, ei i-au mituit pe soldații care îi păziseră mormântul, astfel încât să ascundă adevărul și să răspândească o minciună referitoare la dispariția corpului lui Isus. (Mt 12:14; 27:1, 2, 62-65; 28:11-15; Mr 14:1; Lu 20:19)

Iehova Dumnezeu nu poate să mintă (Nu 23:19; Ev 6:13-18) și urăște „limba mincinoasă”. (Pr 6:16-19) Legea dată de el israeliților pretindea o compensație pentru daunele provocate prin înșelăciune sau prin minciuni perfide. (Le 6:2-7; 19:11, 12) Iar o persoană care depunea mărturie mincinoasă trebuia să primească pedeapsa pe care ea dorea să o aducă asupra altuia prin minciunile ei. (De 19:15-21) Punctul de vedere al lui Dumnezeu referitor la minciunile perfide, așa cum era reflectat în Lege, nu s-a schimbat. Cei care vor să aibă aprobarea sa nu pot face din minciună un obicei. (Ps 5:6; Pr 20:19; Col 3:9, 10; 1Ti 3:11; Re 21:8, 27; 22:15) Ei nu pot trăi în minciună, pretinzând că îl iubesc pe Dumnezeu în timp ce își urăsc fratele. (1Io 4:20, 21) Anania și soția lui și-au pierdut viața pentru că au încercat să înșele spiritul sfânt. (Fa 5:1-11)

Totuși, oamenii care, sub impulsul momentului, spun o minciună nu se fac în mod automat vinovați de un păcat de neiertat. Petru, de exemplu, l-a renegat pe Isus de trei ori, dar situația lui arată că, dacă o persoană se căiește cu adevărat, Dumnezeu o va ierta. (Mt 26:69-75)

Deși minciunile perfide sunt condamnate cu claritate în Biblie, aceasta nu înseamnă că o persoană are obligația de a divulga informații adevărate unor oameni care nu au dreptul să le știe. Isus Cristos a dat îndemnul: „Nu dați câinilor ce este sfânt și nu aruncați perlele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie”. (Mt 7:6) Din acest motiv, în unele ocazii, Isus s-a reținut să ofere informații complete sau răspunsuri directe la anumite întrebări, tocmai pentru a nu provoca dificultăți inutile. (Mt 15:1-6; 21:23-27; Ioa 7:3-10) Tot în aceeași lumină trebuie privite și acțiunile prin care Avraam, Isaac, Rahav și Elisei i-au îndreptat într-o direcție greșită pe unii care nu erau slujitori ai lui Iehova sau nu le-au oferit informații complete. (Ge 12:10-19; cap. 20; 26:1-10; Ios 2:1-6; Iac 2:25; 2Re 6:11-23)

Iehova Dumnezeu permite ca „o lucrare de rătăcire” să ajungă la oamenii care preferă falsitatea, pentru ca ei „să creadă minciuna”, nu vestea bună despre Isus Cristos. (2Te 2:9-12) Acest principiu este ilustrat de ceea ce i se întâmplase cu secole în urmă regelui israelit Ahab. Profeți mincinoși l-au asigurat pe Ahab că va ieși învingător în războiul dus împotriva Ramot-Galaadului, în timp ce Micaia, profetul lui Iehova, i-a prezis dezastrul. Așa cum a dezvăluit viziunea lui Micaia, Iehova a permis ca o ființă spirituală să devină „un spirit de amăgire” în gura profeților lui Ahab. Cu alte cuvinte, acea ființă spirituală și-a exercitat puterea asupra lor în așa fel încât ei să spună nu adevărul, ci ceea ce ei înșiși doreau să spună și ceea ce Ahab dorea să audă de la ei. Deși fusese avertizat, Ahab a ales să se lase înșelat de minciunile lor și a plătit cu viața. (1Re 22:1-38; 2Cr 18)