Proprietate a unui corp care nu este supus degradării, descompunerii sau distrugerii.

Doar în Scripturile grecești creștine se fac referiri directe la neputrezire. Termenul este echivalentul grecescului aphtharsía, format din prefixul negativ a și o formă a termenului phtheírō, care înseamnă „a corupe” (2Co 7:2) sau „a strica” (1Co 15:33), adică a reduce la o stare inferioară sau degradată; de asemenea, înseamnă „a omorî” sau „a distruge”. (2Pe 2:12) Este folosită și forma adjectivală áphthartos (incoruptibil).

Corupt și coruptibil (sau pieritor). Pentru a înțelege mai bine ce este neputrezirea, ar fi util să analizăm mai întâi modul în care sunt folosiți termenii grecești pentru corupt și coruptibil. Să nu uităm că există o diferență între ceva corupt și ceva coruptibil, adică ceva ce poate fi corupt.

Termenii corupt și coruptibil se pot referi atât la lucruri materiale, cât și la lucruri imateriale. Coroana la care râvneau atleții greci era pieritoare – supusă deteriorării, descompunerii, sau dezintegrării. (1Co 9:25) Chiar și aurul (solubil în apă regală) și argintul sunt pieritoare. (1Pe 1:18; compară cu Iac 5:3.) Corăbiile pot ‘naufragia’ sau, literalmente, „pot fi complet distruse” (din forma intensivă diaphtheírō), prin deteriorarea structurii lor. (Re 8:9) Același cuvânt grecesc este folosit și cu privire la ‘distrugerea’ pământului. (Re 11:18) Omul, o creatură carnală, este pieritor (Ro 1:23); din cauza imperfecțiunii, corpul său este supus bolilor devastatoare și în cele din urmă morții, ajungând să se descompună. (Fa 13:36) Când vorbim de lucruri imateriale, obiceiurile bune pot fi stricate, sau corupte, de tovărășiile rele. (1Co 15:33) Omul poate fi corupt pe plan mental, lăsând la o parte sinceritatea, castitatea și adevărul (2Co 11:3; 1Ti 6:5; 2Ti 3:8), ceea ce are ca rezultat decăderea morală, coruperea personalității individului. (Ef 4:22; Iuda 10)

Chiar și corpurile umane perfecte sunt coruptibile sau pot fi pieritoare, adică se pot deteriora sau pot fi distruse. Din acest motiv, apostolul Pavel a putut spune că înviatul Isus „nu se va mai întoarce la putrezire“ (Fa 13:34), ceea ce însemna că nu se mai întoarce niciodată să trăiască cu un corp uman pieritor. Doar intervenția lui Dumnezeu a împiedicat descompunerea în mormânt a corpului de carne pe care l-a avut Fiul său în existența lui pământească. (Fa 2:31; 13:35-37) Acel corp nu a fost însă păstrat pentru a fi folosit de înviatul Isus, întrucât apostolul Petru spune că Isus a fost „omorât în carne, dar făcut viu în spirit”. (1Pe 3:18) Se pare că Dumnezeu a făcut ca acel corp să dispară în mod miraculos, nepermițând astfel să vadă putrezirea. (Vezi CORP [Corpul carnal al lui Isus.])

Chiar și îngerii, cu toate că sunt creaturi spirituale, au corpuri pieritoare, din moment ce se spune că pot fi distruși. (Mt 25:41; 2Pe 2:4; compară cu Lu 4:33, 34.)

Omul, ‘sclav al stricăciunii’. Chiar dacă Adam, deși perfect, avea un corp care putea fi pieritor, doar din cauza răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu a intrat în „sclavia stricăciunii”, transmițând această stare tuturor urmașilor săi, întregii omeniri (Ro 8:20-22). Sclavia stricăciunii este o consecință a păcatului sau nelegiuirii (Ro 5:12) și are ca efect imperfecțiunea fizică, aceasta ducând la degradare, boală, îmbătrânire și moarte. Din acest motiv, cel ce „seamănă pentru carne va secera din carnea sa putrezirea” și nu va primi viața veșnică promisă celor ce seamănă pentru spirit. (Ga 6:8; compară cu 2Pe 2:12, 18, 19.)

Creștinii primesc neputrezirea. Așa cum s-a menționat deja, Scripturile ebraice nu fac referire directă la neputrezire. Ele subliniază în repetate rânduri faptul că sufletul omului moare. Astfel, apostolul Pavel spune despre Cristos Isus că „a revărsat lumină asupra vieții și a neputrezirii prin vestea bună”. (2Ti 1:10) Prin Isus, Dumnezeu a revelat secretul sacru al scopului Său de a le acorda creștinilor unși privilegiul să guverneze cu Fiul său în ceruri. (Lu 12:32; Ioa 14:2, 3; compară cu Ef 1:9-11.) Înviindu-l pe Salvatorul lor Isus Cristos, Dumnezeu le-a oferit acestor creștini speranța vie ‘a unei moșteniri nepieritoare, neîntinate și care nu se veștejește, rezervată în ceruri’ (1Pe 1:3, 4, 18, 19; compară cu 1Co 9:25). Aceștia sunt născuți din nou, pe când sunt încă în carne, adică li se acordă poziția de fii ai lui Dumnezeu, născuți „printr-o sămânță . . . nepieritoare: prin cuvântul Dumnezeului viu și veșnic”. (1Pe 1:23; compară cu 1Io 3:1, 9.)

Cu toate că Dumnezeu îi consideră fiii săi și cu toate că au promisiunea unei moșteniri nepieritoare, creștinii chemați la Regatul ceresc nu posedă nemurirea sau neputrezirea câtă vreme mai sunt pe pământ, în corpuri de carne. Aceasta reiese din faptul că ei „caută glorie, onoare și neputrezire prin perseverența într-o lucrare bună”. (Ro 2:6, 7) „Neputrezirea” pe care o caută nu înseamnă doar eliberarea de degradarea morală. Urmând exemplul lui Cristos și având credință în jertfa de răscumpărare, acești creștini deja au ‘scăpat de degradarea care este în lume’ (2Pe 1:3, 4); ei „îl iubesc pe Domnul nostru Isus Cristos în neputrezire”, „dovedind integritate [sau „incoruptibilitate”] în predare” (Ef 6:24; Tit 2:7, 8). Neputrezirea (împreună cu gloria și onoarea) pe care o caută perseverând cu fidelitate are legătură cu glorificarea lor când vor fi înviați ca adevărați fii spirituali ai lui Dumnezeu, după cum reiese din prima scrisoare a lui Pavel către corinteni.

Înviați la nemurire și neputrezire. Isus Cristos a primit nemurirea la învierea sa, iar de atunci are „o viață indestructibilă”. (1Ti 6:15, 16; Ev 7:15-17) Fiind „reprezentarea exactă a ființei” Tatălui său, care este Dumnezeul nepieritor (Ev 1:3; 1Ti 1:17), înviatul Isus este și el nepieritor.

Uniți cu Isus prin asemănarea cu învierea sa, comoștenitorii săi sunt înviați nu numai la viață eternă ca ființe spirituale, ci și la nemurire și neputrezire. Întrucât au trăit, au slujit cu fidelitate și au murit cu corpuri umane pieritoare, acum primesc corpuri spirituale nepieritoare, așa cum arată cu claritate Pavel la 1 Corinteni 15:42-54. Așadar, nemurirea se referă în mod evident la calitatea vieții pe care o primesc, veșnică și indestructibilă, în timp ce neputrezirea se referă, după cât se pare, la organismul, sau corpul, pe care li-l dă Dumnezeu, care prin natura lui nu e supus degradării, descompunerii sau distrugerii. Prin urmare, se pare că Dumnezeu le acordă puterea de a se autosusține, fără a fi dependenți de o sursă de energie exterioară, așa cum sunt celelalte creaturi ale sale, fizice sau spirituale. Aceasta este o extraordinară dovadă a încrederii pe care Dumnezeu o are în ei. Totuși, existența lor independentă și indestructibilă nu îi face independenți de autoritatea lui Dumnezeu. Ca și Cristos Isus, Capul lor, ei continuă să se supună voinței și îndrumărilor Tatălui lor. (1Co 15:23-28; vezi NEMURIRE; SUFLET.)