Cea mai mare parte a întinsei regiuni deșertice în care națiunea Israel a pribegit aproximativ 38 de ani înainte de a intra în Țara Promisă (Nu 10:11, 12; De 2:14). Paranul ocupa partea centrală și nord-estică a peninsulei Sinai. Deși nu avea granițe bine definite, la est se învecina cu partea Văii Riftului cunoscută cu numele Araba, precum și cu golful Aqaba, la sud se învecina cu pustiul Sinai, la sud-vest cu pustiul Sin, iar la nord-vest și nord cu pustiurile Etam și Șur. La nord-est, spre Marea Moartă, Paranul se contopea cu pustiul Țin, pe care, probabil, îl și includea, prelungindu-se, din câte se pare, chiar până la Beer-Șeba, în apropiere de munții lui Iuda (1Sa 25:1, 2).

Regiunea ce corespunde Paranului este în cea mai mare parte o regiune muntoasă calcaroasă, cu teren accidentat și, pe alocuri, cu platouri. În zona centrală, altitudinea variază între 600 și 750 m (De 33:2; compară cu Hab 3:3). Exceptând perioada scurtă a sezonului ploios, acest ținut neospitalier și cu solul plin de pietriș este lipsit de vegetație. Izvoarele sunt puține și la mare distanță unele de altele. De fapt, și Paranul era inclus în „pustiul acela mare și înfricoșător“ despre care se vorbește în Deuteronomul 1:1, 19; 8:15. Toate acestea arată că națiunea Israel, ce număra probabil 3 000 000 de persoane, a depins în totalitate de Iehova, care le-a dat în mod miraculos hrană și apă pe parcursul numeroșilor ani de peregrinare prin pustiu (Ex 16:1, 4, 12–15, 35; De 2:7; 8:15, 16).

Din câte se pare, prima referire la pustiul Paran este în relatarea despre Chedorlaomer și aliații lui, care, în zilele lui Lot, i-au înfrânt pe locuitorii câtorva orașe de lângă Marea Moartă și Edom, până la El-Paran, în sud (Ge 14:4–6). Potrivit relatării biblice, mai târziu, când Avraam l-a alungat pe fiul său Ismael, acesta s-a stabilit în pustiul Paran, îndeletnicindu-se în principal cu vânătoarea (Ge 21:20, 21).

Totuși, Paranul a fost menționat mai ales în legătură cu peregrinările israeliților. După ce a plecat de la muntele Sinai, Israelul a campat la Tabera și la Chibrot-Hataava și, înainte de a o lua spre nord, spre Cades-Barnea, a campat la Hațerot, la marginea sudică a Paranului (Nu 10:12, 33; 11:3, 34, 35; 12:16). Apoi, la scurt timp după ce israeliții au intrat în Paran, au fost trimiși cei 12 spioni să cerceteze Canaanul (Nu 13:3, 26). La întoarcere, zece dintre ei au prezentat un raport negativ. Atunci Iehova a hotărât ca națiunea să rămână în pustiu până când aveau să moară toți cei înregistrați care murmuraseră împotriva lui Dumnezeu (Nu 13:31–33; 14:20–34). În cei 40 de ani, cât a durat călătoria din Egipt până în Țara Promisă, cele mai multe locuri unde au campat israeliții au fost în Paran (Nu 33:1–49).

În Septuaginta (în greacă) se spune că, după ce Samuel a murit și a fost înmormântat, David a mers în pustiul Maon. Totuși, în textul masoretic, în Peshitta (în siriacă) și în Vulgata (în latină) se spune că David a mers în pustiul Paran (1Sa 25:1). Când David a devenit rege și a luptat împotriva Edomului, tânărul prinț edomit Hadad a fugit împreună cu unii slujitori ai tatălui său în Egipt. Pe drum, când au traversat Paranul, li s-au alăturat niște oameni din acest ținut (1Re 11:15–18).