DUPĂ eliberarea din Egipt, israeliții au pribegit 40 de ani prin întinsa regiune deșertică a peninsulei Sinai, mult timp departe de rutele comerciale frecvent circulate. Biblia se referă la această regiune ca fiind un pustiu „mare și înfricoșător, cu șerpi veninoși și scorpioni și cu un pământ însetat și lipsit de apă” (De 8:15). De ce au trebuit israeliții să treacă printr-o asemenea încercare?

După ieșirea israeliților din Egipt, Iehova i-a adunat la muntele Sinai, le-a dat legi prin intermediul lui Moise și i-a organizat, constituindu-i ca națiune. După aceea, ei ar fi putut intra în scurt timp în Țara Promisă, dar nu s-a întâmplat așa. De ce? În pofida a tot ce făcuse Iehova pentru ei, israeliții n-au manifestat credință și s-au răzvrătit împotriva lui Moise, pe care Dumnezeu îl numise în fruntea lor. Ei au ales să creadă un raport negativ despre Canaan și au dorit cu îndârjire să se întoarcă în Egipt (Nu 14:1–4). Lucrul acesta a atras imediat judecata lui Iehova: aveau să treacă patruzeci de ani înainte ca națiunea să intre în Țara Promisă, timp în care toți cei lipsiți de credință din generația aceea aveau să moară.

Ceea ce s-a întâmplat cu Israel în pustiu constituie pentru creștinii din prezent un avertisment puternic cu privire la capcana pe care o reprezintă lipsa de credință (Ev 3:7–12).