Ultimul loc unde și-au așezat tabăra israeliții înainte de a traversa Marea Roșie (Nu 33:7, 8). După ce au campat „la Etam, la marginea pustiului“ (Ex 13:20), Iehova Dumnezeu le-a poruncit israeliților prin intermediul lui Moise „să se întoarcă și să-și așeze tabăra înaintea Pi-Hahirotului, între Migdol și mare, față-n față cu Baal-Țefon“ (Ex 14:1, 2). Dacă astăzi s-ar ști unde s-au aflat Migdolul și Baal-Țefonul, Pi-Hahirotul nu ar fi greu de identificat. Însă, întrucât nu se știe unde s-au aflat, s-a încercat asocierea lor, inclusiv a Pi-Hahirotului, cu unele localități situate de-a lungul graniței de est a Egiptului. Totuși, ipotezele emise, pe cât sunt de diferite, pe atât sunt de neconcludente. De aceea, se pare că cea mai bună modalitate de a ne face o idee despre locul unde s-a aflat Pi-Hahirotul este să analizăm alte aspecte geografice pe care le găsim în relatarea biblică.

Pi-Hahirotul se afla lângă Marea Roșie, într-un punct unde israeliții nu puteau scăpa de armatele egiptene decât traversând marea. În acel punct, marea trebuie să fi fost suficient de adâncă de vreme ce apele „s-au despărțit“ și au stat ca „un zid“ de-o parte și de alta, formând un culoar „prin mijlocul mării“ (Ex 14:16, 21, 22). Niciun loc de la nord de golful Suez nu întrunește aceste condiții. Este adevărat, mulți cercetători moderni susțin teoria că israeliții au traversat regiunea Lacurilor Amare (care începe la aproximativ 25 km N de Suez), unde apa este de mică adâncime. Însă această teorie presupune fie negarea caracterului miraculos al traversării (afirmând că israeliții au trecut doar printr-o mlaștină), fie acceptarea ideii că Marea Roșie ajungea în vechime până în regiunea Lacurilor Amare și că apele de acolo erau la acea vreme mult mai adânci. Totuși, dovezile arheologice arată că de atunci încoace nivelul apei nu a suferit schimbări semnificative.

Din acest motiv, ipoteza cercetătorilor din secolul al XIX-lea pare să corespundă cel mai bine relatării biblice. Potrivit acestei ipoteze, Pi-Hahirotul era un loc din câmpia îngustă ce se întinde la sud-est de Jebel ʽAtaqah, aflat la aproximativ 20 km S-V de Suez. Se presupune că israeliții au pornit de la promontoriul numit Ras ʽAtaqah, au trecut prin albia mării și au ajuns pe malul opus, în apropierea oazei ʽAyun Musaʼ. În acest sector al mării, datorită bancurilor de nisip care pătrund 3 km în interiorul mării dinspre ambele țărmuri, albia se adâncește treptat. Adâncimea maximă a apei este de circa 15 m, în apropiere de mijlocul acestui traseu. Distanța de la un țărm la altul este de aproximativ 10 km, o distanță suficient de mare pentru ca israeliții, care numărau în jur de trei milioane, să treacă prin albia mării și pentru ca, în același timp, armata faraonului, care înainta pe urmele lor, să pătrundă și ea în culoarul deschis în mod miraculos. (Vezi EXOD [Traseul urmat de israeliți].)

Această ipoteză coincide în linii mari cu concepția tradițională transmisă de Josephus, istoric evreu din secolul I e.n., potrivit căreia israeliții, înainte de a traversa marea, au fost „închiși între prăpăstii greu de atins și mare“ (Antichități iudaice, II, XV, 3). Totodată, ‘întoarcerea’ israeliților de la Etam pentru a campa în locul descris anterior ar fi în concordanță cu prezicerea lui Iehova că faraonul avea să spună despre ei: „Rătăcesc în neștire prin țară. I-a închis pustiul“ (Ex 14:3). Acest lucru n-ar fi fost valabil în cazul niciunuia dintre locurile de la nord de Suez. În plus, dacă Pi-Hahirotul se afla în apropiere de Jebel ʽAtaqah, armata faraonului putea să-i ajungă repede pe israeliții fugari urmând o rută frecvent circulată, care lega Memfisul (probabil capitala Egiptului la vremea aceea) de peninsula Sinai (Ex 14:4–9).

Deși corespunde particularităților geografice, această localizare a Pi-Hahirotului rămâne totuși o ipoteză, care necesită o eventuală confirmare în viitor.