Distrugere catastrofală a oamenilor și a animalelor, care a avut loc în timpul vieții lui Noe, în 2370 î.e.n. Acesta a fost cel mai mare cataclism din istoria omenirii și a fost provocat de Iehova întrucât oamenii nelegiuiți umpluseră pământul cu violență. Dreptul Noe și familia sa, în total opt suflete, împreună cu numeroase animale, au supraviețuit cu ajutorul unei arce imense, care avea forma unei lăzi. (Ge 6:9–9:19; 1Pe 3:20; vezi ARCĂ nr. 1; NOE nr. 1.)

Amploarea Potopului. Potopul nu a fost o inundație sau o rupere de nori izolată. De fapt, termenul grecesc folosit în Biblie cu referire la Potop este kataklysmós, tradus „cataclism”. (Lu 17:27, Rbi-8-E, n.s.) Inundațiile locale durează de obicei câteva zile, însă Potopul a durat mai mult de un an, cea mai mare parte a acestei perioade fiind necesară pentru retragerea apelor. Ar fi irațional să credem că Noe a petrecut în jur de 50 de ani pentru a construi o ambarcațiune imensă, care măsura aproximativ 40 000 m³, pentru ca familia lui și animalele să supraviețuiască unei simple inundații locale! Dacă numai o zonă restrânsă ar fi fost afectată, de ce a fost necesar ca „viețuitoare de orice fel” să fie aduse în arcă pentru ca ele „să continue să existe pe întregul pământ” ? (Ge 6:19; 7:3) Cu siguranță, Potopul a fost un diluviu global, cum nu a mai fost până atunci și nici de atunci încoace. „Apele au crescut pe pământ atât de mult, încât toți munții înalți de sub cer au fost acoperiți. Apele s-au ridicat cu 15 coți deasupra munților.” (Ge 7:19, 20) Iehova a spus: „Am hotărât să-i nimicesc pe toți oamenii” și „voi șterge de pe fața pământului toate ființele pe care le-am făcut”. Și așa a fost. „Tot ce era pe uscat și avea în nări suflare de viață a murit . . . Doar Noe și ființele care erau cu el în arcă au supraviețuit”. (Ge 6:13; 7:4, 22, 23)

Perioada Potopului. Potopul nu a venit pe neașteptate, fără avertisment. Construcția arcei a durat ani la rând, timp în care Noe, „un predicator al dreptății”, a avertizat acea generație nelegiuită. (2Pe 2:5) În cele din urmă, „în al 600-lea an al vieții lui Noe, în luna a doua, în a 17-a zi a lunii”, a venit Potopul. Noe și familia sa, împreună cu numeroase animale, „mascul și femelă din fiecare fel de viețuitoare”, au intrat în arcă, unde aveau suficiente alimente, iar „Iehova a închis ușa”. Apoi „s-au deschis stăvilarele cerurilor”. (Ge 7:11, 16) A plouat torențial, neîntrerupt, timp de „40 de zile și 40 de nopți”, iar „apele au fost mari pe pământ” 150 de zile. (Ge 7:4, 12, 24) După cinci luni de la începerea ploii, arca „s-a oprit pe munții Ararat”. (Ge 8:4) Două luni și jumătate mai târziu, „au apărut vârfurile munților” (Ge 8:5); după alte trei luni, Noe a deschis partea de sus a arcei și a văzut că suprafața pământului se uscase. (Ge 8:13) Au mai trecut aproape două luni, până când ușa arcei a fost deschisă, iar supraviețuitorii au pășit din nou pe pământ uscat. (Ge 8:14-18)

Noe și familia sa au intrat în arcă în al 600-lea an al vieții lui Noe, în a 17-a zi a lunii a doua (octombrie – noiembrie). (Ge 7:11) Un an mai târziu (un an de 360 de zile), era ziua a 17-a, luna a doua din al 601-lea an al vieții lui Noe. După alte zece zile, Noe și familia sa au ieșit din arcă, în a 27-a zi a celei de-a doua luni. În total, ei au petrecut în arcă 370 de zile. (Ge 8:13, 14) Se pare că în evidențele păstrate de Noe, un an avea 360 de zile: 12 luni a câte 30 de zile fiecare. Astfel, Noe a evitat calculele mai complicate, necesare ținerii unei evidențe a lunilor lunare, fiecare având o durată de aproximativ 29 de zile și jumătate. Faptul că o lună avea 30 de zile, reiese cu claritate și din mențiunea că 150 de zile alcătuiau 5 luni. (Ge 7:11, 24; 8:3, 4)

Apele Potopului. S-a afirmat că, dacă toți vaporii din atmosferă ar fi eliberați deodată sub forma unei ploi distribuite uniform pe toată suprafața pământului, nivelul apei la sol nu ar depăși 5 cm. Așadar, de unde a provenit apa Potopului din zilele lui Noe? Conform relatării din Geneza, Dumnezeu i-a spus lui Noe: „Eu voi aduce un potop [sau “ocean din ceruri”; ebr. mabbûl] de ape pe pământ”. (Ge 6:17, Rbi-8-E, n.s.) Următorul capitol descrie cele întâmplate: „S-au rupt toate izvoarele cerurilor și s-au deschis stăvilarele cerurilor”. (Ge 7:11) Potopul a fost atât de mare, încât „toți munții înalți de sub cer au fost acoperiți”. (Ge 7:19)

De unde au provenit apele acestui „ocean din ceruri”? În relatarea despre creație din Geneza se afirmă că, în „ziua” a doua, Iehova a făcut deasupra pământului o întindere (numită „Cer”) și a separat astfel apele care erau dedesubtul întinderii (oceanele) de apele care erau deasupra întinderii. (Ge 1:6-8) Apele suspendate deasupra întinderii au rămas acolo din a doua „zi” de creare până la Potop. La aceste ape s-a referit apostolul Petru când a scris: „Odinioară erau ceruri și un pământ care stătea neclintit afară din apă și în mijlocul apei, prin cuvântul lui Dumnezeu”. Dumnezeu s-a folosit de aceste „ceruri”, precum și de apele de deasupra și de dedesubtul lor și „prin intermediul acestora, lumea de atunci a fost distrusă când a fost inundată de apă”. (2Pe 3:5, 6) Există diverse teorii despre cum a fost posibil ca masele de apă să rămână suspendate până la Potop și ce anume le-a făcut apoi să cadă pe pământ. Însă toate acele teorii sunt speculații. Biblia spune doar că Dumnezeu a creat întinderea și apele de deasupra ei și că a adus mai târziu Potopul. Fiind atotputernic, el a putut să realizeze cu ușurință aceste lucruri.

Întrucât relatarea din Geneza menționează că „toți munții înalți” au fost acoperiți de ape, ne-am putea întreba: Unde se află toată acea apă acum? Evident, chiar aici pe pământ. Se pare că în trecut oceanele erau mai mici și continentele mai întinse decât în prezent, fapt susținut de existența unor râuri ale căror albii se continuă mult sub apele oceanelor. În plus, oamenii de știință au afirmat că, în trecut, munții erau mult mai mici decât în prezent și că unii munți s-au ridicat din mare. Conform revistei National Geographic (ianuarie 1945, p. 105), în prezent „volumul apelor oceanice este de zece ori mai mare decât volumul uscatului. Dacă tot uscatul ar fi distribuit uniform pe fundul mării, întregul pământ s-ar afla la o adâncime de 1,5 mile (2,4 km) sub apă.” Așadar, după revărsarea apelor la Potop, dar înainte de înălțarea munților, de adâncirea mărilor și de formarea calotelor glaciare la poli, exista suficientă apă pentru a acoperi „toți munții înalți”, întocmai cum declară relatarea inspirată. (Ge 7:19)

Efectele asupra pământului. După Potop, au avut loc multe schimbări. De exemplu, durata de viață a oamenilor a scăzut rapid. Unii afirmă că învelișul de ape care exista înainte de Potop deasupra pământului acționa ca un scut împotriva radiaților cosmice dăunătoare și că, după dispariția lui, oamenii au fost afectați din punct de vedere genetic din cauza nivelului mai ridicat de radiații nocive. Însă Biblia nu menționează nimic în această privință. În plus, orice schimbare a nivelului de radiații ar fi afectat atât de mult viteza de formare a carbonului 14, încât orice datare cu carbon radioactiv a obiectelor de dinaintea Potopului ar fi neconcludentă.

Când „s-au rupt toate izvoarele cerurilor și s-au deschis stăvilarele cerurilor”, miliarde de tone de apă au inundat pământul. (Ge 7:11) Este posibil ca acest eveniment să fi provocat schimbări majore pe suprafața pământului. Scoarța terestră, care variază în grosime, dar e relativ subțire, este așezată pe o masă maleabilă cu diametrul de mii de kilometri. Prin urmare, sub greutatea apei, scoarța terestră a suferit, probabil, modificări majore. Cu timpul, s-au format munți noi, munții vechi au devenit mai înalți, bazinele oceanice s-au adâncit și s-au format noi linii de coastă. Astfel, în prezent aproximativ 70% din suprafața pământului este acoperită de apă. Aceste mișcări tectonice pot fi cauza multor fenomene geologice, precum înălțarea vechilor țărmuri. S-a estimat că presiunea apei la Potop a fost de 310 kg/cm², suficient de mare încât să fosilizeze cu rapiditate fauna și flora. (Vezi The Biblical Flood and the Ice Epoch, de D. Patten, 1966, p. 62.)

Ce dovezi arată că a existat cu adevărat un potop global?

Există și alte indicii ale unei schimbări globale bruște. Rămășițe de mamuți și rinoceri au fost descoperite în diferite zone de pe pământ, de exemplu, în unele regiuni stâncoase din Siberia sau sub calote glaciare din Siberia și Alaska. (IMAGINE, vol. 1, p. 328, engl.) Unele dintre aceste animale aveau hrană nedigerată în stomac sau chiar nemestecată între dinți, ceea ce indică faptul că au murit subit. Analizând volumul comerțului cu fildeș de-a lungul timpului, se estimează că până în prezent au fost descoperite scheletele a zeci de mii de mamuți. Fosile ale altor animale precum lei, tigri, urși și elani au fost excavate din aceleași straturi geologice, ceea ce poate arăta că au murit simultan. Unii cercetători sunt de părere că aceste descoperiri constituie o dovadă fizică evidentă a unei schimbări climatice bruște și a unei distrugeri cauzate de un potop global. Alții explică moartea acestor animale prin fenomene ce nu implică o catastrofă globală. Totuși, fosilele și rămășițele animalelor înghețate nu constituie principala dovadă că Potopul a avut loc cu adevărat.

Legende despre Potop. Supraviețuitorii nu aveau cum să uite un cataclism de amploarea Potopului, care a distrus întreaga lume de la acea vreme. Ei aveau să le povestească copiilor și nepoților lor cele întâmplate. Sem a trăit încă 500 de ani după Potop și astfel a avut ocazia să relateze evenimentul multor generații. El a murit cu doar 10 ani înainte de nașterea lui Iacob. Moise a consemnat în Geneza ceea ce s-a întâmplat în realitate. La ceva timp după Potop, când oamenii l-au sfidat pe Dumnezeu și au construit Turnul Babel, Iehova le-a încurcat limba și i-a risipit „pe toată suprafața pământului”. (Ge 11:9) Este rezonabil să credem că acei oameni, care cunoșteau istorisirile despre Potop, le-au transmis mai departe descendenților lor. Astfel, relatarea despre Potop a cunoscut sute de versiuni, care fac parte din tradiția multor popoare antice. Aceasta este o dovadă clară că toate acele națiuni au o origine comună și că strămoșii lor au trecut împreună prin Potop. (GRAFIC, vol. 1, p. 328)

Legendele populare despre Potop sunt în armonie cu unele detalii importante din relatarea Biblică: 1) existența unui refugiu pentru puțini supraviețuitori, 2) o distrugere globală prin apă și 3) salvarea unui grup mic de oameni. Egiptenii, grecii, chinezii, druizii britanici, polinezienii, eschimoșii, groenlandezii, africanii, hindușii și amerindienii – toți aceștia au propriile lor povestiri despre Potop. În The International Standard Bible Encyclopedia (editată de G. Bromiley, 1982, vol. 2, p. 319) se afirmă: „Aproape fiecare națiune și trib are povestiri despre Potop. Deși aceste povestiri sunt mai răspândite în Asia continentală, în insulele sudice învecinate și pe continentul nord-american, ele pot fi întâlnite pe toate continentele. În total se cunosc aproximativ 270 de versiuni ale acestei relatări. . . . Răspândirea povestirilor despre potop în întreaga lume este de obicei privită ca o dovadă că omenirea a fost distrusă de un potop global și că rasa umană a provenit dintr-un singur loc și chiar dintr-o singură familie. Deși este posibil ca nu toate povestirile folclorice să se refere la același potop, se pare că majoritatea indică spre un singur eveniment. Ideea că multe dintre aceste istorisiri ar fi apărut în urma contactului cu misionarii nu este validă. Ele au fost culese de antropologi care nu urmăreau să confirme relatarea biblică și abundă în elemente fantastice și păgâne, rezultate în urma transmiterii pe cale orală în societăți păgâne, de-a lungul unor lungi perioade de timp. În plus, multe dintre aceste relatări antice au fost scrise de oameni care se opuneau fățiș tradiției ebraico-creștine.”

În trecut, anumite popoare antice (din Australia, Egipt, Fiji, Arhipelagul Societății, Peru, Mexic și din alte zone) au păstrat în tradițiile lor unele elemente ale acestor legende despre Potop, sub forma unor sărbători ținute în luna noiembrie, cum ar fi „Sărbătoarea strămoșilor” sau „Sărbătoarea morților”. Aceste tradiții dovedesc că distrugerea cauzată de Potop rămăsese în memoria colectivă. Conform cărții Life and Work at the Great Pyramid (de prof. C. Piazzi Smyth, Edinburgh, 1867, vol. II, p. 390, 391), sărbătoarea din Mexic avea loc în 17 noiembrie deoarece „tradiția lor spunea că în jurul acelei date lumea fusese distrusă în trecut și se temeau ca nu cumva o catastrofă asemănătoare să distrugă rasa umană la finalul unui ciclu [calendaristic]”. În cartea The Worship of the Dead (de J. Garnier, Londra, 1904, p. 4) se spune: „Toate popoarele celebrează sărbătoarea [morților] în jurul aceleiași date în care, conform relatării lui Moise, a avut loc Potopul, adică în a șaptesprezecea zi a lunii a doua. Această lună corespunde aproximativ lunii noiembrie în calendarul nostru”. Biblia afirmă chiar acest lucru: Potopul a început „în luna a doua, în a 17-a zi a lunii”. (Ge 7:11) Luna „a doua” din relatarea biblică corespunde în calendarele moderne cu a doua parte a lunii octombrie și prima parte a lunii noiembrie.

Dovezi biblice. Principalele dovezi care susțin veridicitatea istorică a Potopului sunt consemnările sub inspirație divină ale altor scriitori biblici, nu tradițiile păgâne ale popoarelor antice. În afara relatării din Geneza, termenul ebraic pentru potop (mabbûl) mai apare doar în cântarea lui David, care îl descrie pe Iehova stând „deasupra potopului de ape”. (Ps 29:10) Totuși, și alți scriitori biblici, precum Isaia, fac referire la relatarea din Geneza și o susțin. (Is 54:9) Ezechiel confirmă că Noe a existat în realitate. (Ez 14:14, 18, 20) În scrisorile sale, Petru face deseori referire la Potop. (1Pe 3:20; 2Pe 2:5; 3:5, 6) Pavel vorbește despre credința puternică de care a dat dovadă Noe când a construit arca „pentru salvarea familiei sale”. (Ev 11:7) Iar Luca îl menționează pe Noe în linia genealogică a lui Mesia. (Lu 3:36)

Însă cea mai puternică dovadă o constituie cuvintele rostite de Isus cu privire la zilele Potopului, cuvinte consemnate de Luca și Matei. Afirmațiile lui Isus nu doar confirmă că Potopul a avut loc cu adevărat, ci explică și semnificația profetică a acelor evenimente, făcând o paralelă între acele timpuri și prezența Fiului omului. Când discipolii l-au întrebat pe Isus: „Care va fi semnul prezenței tale și al încheierii sistemului?”, acesta a spus, printre altele: „Așa cum au fost zilele lui Noe, așa va fi și prezența Fiului omului. Căci, în zilele acelea dinainte de Potop, oamenii mâncau și beau, bărbații se căsătoreau și femeile erau date în căsătorie, până în ziua în care Noe a intrat în arcă. Ei n-au dat atenție, până a venit Potopul și i-a măturat pe toți. Așa va fi și în timpul prezenței Fiului omului”. (Mt 24:3, 37-39; Lu 17:26, 27) Așadar, autenticitatea și veridicitatea relatării despre Potop au la bază dovezi solide din Sfintele Scripturi și nu simple tradiții umane, folclorul popoarelor antice sau descoperiri geologice și arheologice.