Preștiința se referă la cunoașterea unui lucru înainte ca acesta să existe sau să se întâmple. În Biblie, acest termen este folosit în principal, dar nu în exclusivitate, cu privire la Iehova Dumnezeu, Creatorul, și la scopurile sale. Expresia „a alege (hotărî) dinainte” se referă la faptul de a stabili, a hotărî sau a determina dinainte un anumit lucru ori producerea unui eveniment.

Termenii din limbile originale. Termenii traduși de obicei prin „a ști dinainte”, „preștiință” și „a alege (hotărî) dinainte” se găsesc în Scripturile grecești creștine, însă ideea transmisă de ei apare și în Scripturile ebraice.

Termenul „preștiință” este traducerea cuvântului grecesc prógnōsis (pro, înainte; gnṓsis, cunoaștere). (Fa 2:23; 1Pe 1:2) Verbul înrudit proginṓskō este folosit în două situații cu referire la oameni: când Pavel vorbește despre unii iudei care l-au „cunoscut înainte” și când Petru face referire la lucrurile pe care le ʻștiau dinainteʼ cei cărora li se adresa în a doua sa scrisoare. (Fa 26:4, 5; 2Pe 3:17) Este clar că preștiința despre care a vorbit Petru era limitată; acei creștini nu știau toate detaliile legate de timpul, locul și circumstanțele evenimentelor și ale situațiilor prezentate de Petru. Însă ei au avut o idee generală despre lucrurile la care se puteau aștepta, datorită informațiilor primite prin inspirație divină de Petru și de alți scriitori ai Bibliei.

Expresia „a alege (hotărî) dinainte” este traducerea termenului grecesc proorízō (pro, înainte; horízō, a trasa sau a stabili limite). (Termenul „orizont” din limba română derivă din termenul grecesc horízōn, care înseamnă „limitare” sau „delimitare”.) Sensul verbului grecesc horízō este ilustrat de cuvintele lui Isus Cristos, care a spus că, în calitate de ʻFiu al omuluiʼ, el urma ʻsă se ducă așa cum a fost stabilit [hōrisménon]ʼ. Pavel a spus că Dumnezeu „a decretat [a trasat, horísas] timpurile fixate și granițele stabilite ale locuinței oamenilor”. (Lu 22:22; Fa 17:26) Același verb este folosit cu referire la hotărârile luate de unii oameni, de exemplu când discipolii „au hotărât [hṓrisan]” să le trimită ajutoare fraților aflați în nevoie. (Fa 11:29) Totuși, când în Scripturile grecești creștine se vorbește despre a hotărî, sau a alege, dinainte, se face referire doar la Dumnezeu.

Factori de luat în considerare. Pentru a înțelege cum își folosește Dumnezeu preștiința și la ce se referă faptul că el alege, sau hotărăște, dinainte anumite lucruri, trebuie să luăm în considerare unele aspecte importante.

În primul rând, Biblia arată clar că Dumnezeu are capacitatea de a cunoaște lucrurile dinainte și de a stabili ce să se întâmple. Iehova însuși prezintă ca dovadă a divinității sale capacitatea de a ști și de a hotărî dinainte producerea unor evenimente care duc la eliberare și salvare sau care constituie o pedeapsă și o executare a judecății, precum și capacitatea de a le duce la îndeplinire. Poporul său ales este martor al acestui fapt. (Is 44:6-9; 48:3-8) Această capacitate a lui Dumnezeu stă la baza tuturor profețiilor adevărate. (Is 42:9; Ier 50:45; Am 3:7, 8) Dumnezeu le-a cerut națiunilor care se împotriveau poporului său să demonstreze că zeii și idolii lor sunt cu adevărat dumnezei prin faptul că pot prezice acțiuni de salvare sau de condamnare asemănătoare, pe care să le ducă apoi la îndeplinire. Incapacitatea idolilor de a face aceste lucruri era dovada clară că sunt doar „vânt și deșertăciune”. (Is 41:1-10, 21-29; 43:9-15; 45:20, 21)

În al doilea rând, trebuie să ținem cont că Dumnezeu și-a înzestrat creaturile inteligente cu liber-arbitru. Scripturile arată că oamenii au primit privilegiul și responsabilitatea de a-și exercita liberul-arbitru, de a face propriile alegeri, (De 30:19, 20; Ios 24:15), ceea ce îi face răspunzători pentru faptele lor. (Ge 2:16, 17; 3:11-19; Ro 14:10-12; Ev 4:13) Așadar, ei nu sunt roboți, care să acționeze după cum au fost programați. Omul nu ar fi fost creat cu adevărat „după chipul lui Dumnezeu” dacă i-ar fi lipsit liberul-arbitru. (Ge 1:26, 27; vezi LIBERTATE.) Evident, Dumnezeu nu și-ar folosi preștiința (precum și capacitatea de a stabili dinainte anumite lucruri) într-un mod prin care să încalce liberul-arbitru cu care el însuși a înzestrat ființele inteligente.

Un al treilea factor de care trebuie să ținem cont, dar care e trecut uneori cu vederea, sunt normele morale și calitățile lui Dumnezeu, cum ar fi dreptatea, corectitudinea, imparțialitatea, iubirea, îndurarea și bunătatea. O înțelegere corectă a modului în care Dumnezeu își folosește preștiința și capacitatea de a hotărî dinainte anumite lucruri trebuie să se armonizeze cu toți acești factori, nu doar cu unii dintre ei. Bineînțeles, tot ceea ce Dumnezeu prevede se împlinește negreșit, astfel că el poate chema „lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi”. (Ro 4:17)

Știe Dumnezeu dinainte tot ce vor face oamenii?

În continuare, se ridică întrebarea: Își folosește Dumnezeu fără limite capacitatea de a privi în viitor? Anticipează și cunoaște el dinainte toate acțiunile viitoare ale tuturor creaturilor sale, spirituale și umane? Stabilește el dinainte ce vor face acestea? Predestinează el sau hotărăște soarta tuturor creaturilor sale, chiar dinainte ca acestea să vină în existență?

Sau Dumnezeu își folosește preștiința în mod selectiv și când dorește, în sensul că el alege ce anume să prevadă și să hotărască dinainte și ce nu? În loc să stabilească soarta definitivă a creaturilor sale încă dinainte ca ele să existe, nu așteaptă Dumnezeu mai degrabă să le judece în funcție de conduita lor și de atitudinea de care dau dovadă în încercări? Răspunsul la aceste întrebări trebuie căutat în Scripturi, unde ni se dezvăluie modul de acțiune al lui Dumnezeu în raport cu ființele create, revelat inclusiv prin intermediul Fiului său, Isus Cristos. (1Co 2:16)

Doctrina predestinării. Conform doctrinei predestinării, Dumnezeu își folosește în mod nelimitat preștiința și hotărăște dinainte cursul vieții și destinul fiecărui om. Adepții acestei doctrine susțin că perfecțiunea și divinitatea lui Dumnezeu pretind ca el să fie omniscient (să cunoască totul), nu doar în ce privește trecutul și prezentul, ci și în ce privește viitorul. În concepția lor, ar fi o dovadă de imperfecțiune ca Dumnezeu să nu cunoască dinainte toate lucrurile în cel mai mic detaliu. Ei aduc în discuție exemplul lui Esau și Iacob pentru a dovedi că Dumnezeu își predestinează creaturile înainte de nașterea lor (Ro 9:10-13) și citează pasaje precum cel din Efeseni 1:4, 5 ca dovadă că Dumnezeu a știut și a hotărât dinainte viitorul tuturor creaturilor sale, chiar dinainte de a începe să creeze.

Pentru a fi corectă, această concepție ar trebui să se armonizeze cu toți factorii menționați anterior, inclusiv cu ceea ce spun Scripturile despre calitățile, normele și scopurile lui Dumnezeu, precum și despre corectitudinea cu care își tratează creaturile. (Re 15:3, 4) Așadar, să analizăm care sunt implicațiile doctrinei predestinării.

Dacă doctrina predestinării ar fi adevărată ar însemna că Dumnezeu și-a folosit preștiința înainte să creeze îngerii și oamenii și că a știut de la început ce se va întâmpla cu creația sa. Cu alte cuvinte, el ar fi prevăzut răzvrătirea unuia dintre fiii săi spirituali, răzvrătirea primei perechi de oameni în Eden (Ge 3:1-6; Ioa 8:44) și toate consecințele dureroase care au urmat până în ziua de azi, precum și cele viitoare. Aceasta ar însemna implicit că toate lucrurile rele întâmplate de-a lungul istoriei (crimele și imoralitatea, asuprirea și suferința, minciuna și ipocrizia, închinarea falsă și idolatria) au existat inițial, înainte de a fi fost creat orice lucru, în mintea lui Dumnezeu, sub forma preștiinței.

Dacă Creatorul și-ar fi folosit într-adevăr preștiința pentru a cunoaște dinainte tot ce s-a întâmplat după crearea omului ar însemna că tot răul care a urmat a fost declanșat în mod intenționat de Dumnezeu, când a rostit cuvintele: „Să facem om”. (Ge 1:26) Aceste implicații pun sub semnul întrebării logica și coerența doctrinei predestinării și aceasta cu atât mai mult cu cât discipolul Iacov arată că dezordinea și alte lucruri rele nu provin de la Dumnezeu, ci sunt ʻpământești, carnale, demoniceʼ. (Iac 3:14-18)

Își folosește Dumnezeu preștiința în mod nelimitat? Cei care susțin că Dumnezeu ar fi imperfect dacă nu ar cunoaște dinainte toate situațiile și evenimentele viitoare în cel mai mic detaliu au o concepție arbitrară cu privire la ce înseamnă perfecțiunea. Perfecțiunea, corect definită, nu presupune neapărat exercitarea fără limite și în mod absolut a unei capacități, întrucât un lucru este perfect dacă îndeplinește în mod complet standardele de excelență stabilite de cineva în măsură să-i evalueze calitățile. (Vezi PERFECȚIUNE.) În fond, un lucru este perfect sau nu, în funcție de voința lui Dumnezeu și de ceea ce consideră el bine, nu de părerile și concepțiile oamenilor. (De 32:4; 2Sa 22:31; Is 46:10)

Pentru a ilustra această idee, să ne amintim că puterea lui Dumnezeu este perfectă și infinită, el fiind atotputernic. (1Cr 29:11, 12; Iov 36:22; 37:23) Chiar dacă este perfect în ce privește puterea, Dumnezeu nu-și folosește puterea în mod nelimitat, tot timpul sau în orice situație, fapt dovedit de acțiunile sale. Dacă ar fi procedat așa, când a executat sentințe judecătorești în care și-a manifestat mânia și dezaprobarea, cum s-a întâmplat la Potop, ar fi șters din existență nu doar unele orașe și națiuni antice, ci întregul pământ cu tot ce este pe el. (Ge 6:5-8; 19:23-25, 29; compară cu Ex 9:13-16; Ier 30:23, 24.) Așadar, manifestările de putere din partea lui Dumnezeu nu sunt pur și simplu dezlănțuiri de forță nelimitată, ci servesc întotdeauna scopului său, iar atunci când este cazul, sunt temperate de îndurare. (Ne 9:31; Ps 78:38, 39; Ier 30:11; Pln 3:22; Eze 20:17)

În mod asemănător, în anumite privințe Dumnezeu alege să își exercite capacitatea infinită de a prevedea lucrurile într-un mod selectiv și în măsura în care consideră el de cuviință. Evident, niciun om sau înger nu are dreptul să-i spună: „Ce faci?”. (Iov 9:12; Is 45:9; Da 4:35) Așadar, nu se pune problema că Dumnezeu nu ar putea, adică nu ar avea capacitatea, să prevadă, să cunoască dinainte și să stabilească producerea unui eveniment, deoarece „la Dumnezeu toate sunt posibile”. (Mt 19:26) Problema în discuție este ce anume consideră Dumnezeu potrivit să prevadă, să cunoască și să hotărască dinainte, deoarece „el a făcut toate lucrurile în care și-a găsit plăcerea”. (Ps 115:3)

Preștiință folosită în mod selectiv. În antiteză cu doctrina predestinării este înțelegerea că Dumnezeu își folosește preștiința în mod selectiv și când consideră el necesar, fapt ce se armonizează cu normele drepte ale lui Dumnezeu și cu ceea ce ne dezvăluie el despre sine în Cuvântul său. În contrast cu ceea ce susține teoria predestinării, din numeroase versete reiese că Dumnezeu evaluează o situație apărută la un moment dat și, pe baza celor constatate, ia o decizie.

Astfel, în Geneza 11:5-8 se arată că Dumnezeu și-a îndreptat atenția spre pământ, a evaluat situația de la Babel și atunci a decis ce acțiune să întreprindă pentru a împiedica realizarea proiectului de acolo. După ce nelegiuirea s-a înmulțit în Sodoma și Gomora, Iehova i-a spus lui Avraam că dorește să cerceteze (prin îngeri) situația locuitorilor din aceste orașe, ‘ca să vadă dacă într-adevăr se poartă potrivit strigătului care a ajuns până la el’, adăugând: „Și, dacă nu, voi ști”. (Ge 18:20-22; 19:1) Dumnezeu a spus că ʻl-a cunoscut pe Avraamʼ, dar abia când acesta a fost pe punctul de a-l sacrifica pe Isaac, Iehova i-a zis: „Acum știu că te temi de Dumnezeu, fiindcă n-ai ezitat să mi-l dai pe fiul tău, pe singurul tău fiu”. (Ge 18:19; 22:11, 12; compară cu Ne 9:7, 8; Ga 4:9.)

Preștiința selectivă se referă la faptul că Dumnezeu a putut alege să nu cunoască dinainte toate acțiunile viitoare ale ființelor create de el. Astfel, toată istoria de după crearea omului nu a fost pur și simplu o derulare a ceea ce Dumnezeu a știut și a hotărât dinainte. Dumnezeu i-a prezentat cu toată sinceritatea primei perechi umane perspectiva de a trăi veșnic pe un pământ fără răutate. Atunci când le-a poruncit primilor oameni, copiii săi pământești perfecți și fără păcat, să umple pământul cu urmași, să-l transforme într-un paradis și să stăpânească peste animale, Dumnezeu le-a oferit un privilegiu ca expresie a iubirii sale autentice și a dorinței sale sincere cu privire la ei. El nu le-a încredințat celor doi o misiune în care știa dinainte că vor eșua. De asemenea, testarea lor prin intermediul ʻpomului cunoașterii binelui și răuluiʼ și așezarea în Eden a ʻpomului viețiiʼ nu au fost acțiuni malițioase sau lipsite de sens, cum ar fi fost cazul dacă Dumnezeu ar fi știut dinainte că primii doi oameni vor păcătui și nu vor ajunge niciodată să mănânce din „pomul vieții”. (Ge 1:28; 2:7-9, 15-17; 3:22-24)

Faptul de a-i prezenta unei persoane ceva foarte atrăgător, știind dinainte că nu va putea să obțină acel lucru, ar fi o dovadă de ipocrizie și de cruzime. Cuvântul lui Dumnezeu prezintă perspectiva vieții veșnice ca fiind un obiectiv ce poate fi atins de orice om. Isus și-a îndemnat ascultătorii ʻsă continue să ceară și să cauteʼ lucruri bune de la Dumnezeu și a afirmat că un tată nu i-ar da o piatră sau un șarpe copilului său care îi cere o pâine sau un pește. Apoi el a arătat cum privește Tatăl său faptul de a înșela așteptările legitime ale unei persoane, spunând: „Dacă voi, deși sunteți răi, știți să le dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce i le cer!”. (Mt 7:7-11)

Așadar, îndemnurile de a cere lucruri bune sunt sincere și posibilitatea de a primi binecuvântări eterne este reală. (Mt 21:22; Iac 1:5, 6) Dumnezeu îi îndeamnă cu toată sinceritatea pe oameni ʻsă se întoarcă de la fărădelegiʼ și ʻsă rămână în viațăʼ, așa cum i-a îndemnat și pe israeliți. (Eze 18:23, 30-32; compară cu Ier 29:11, 12.) E logic să credem că Dumnezeu nu ar fi făcut asta dacă ar fi știut dinainte că ei, ca persoane individuale, erau destinați să moară în nelegiuire. (Compară cu Fa 17:30, 31; 1Ti 2:3, 4.) Iehova i-a zis națiunii Israel: „N-am spus seminței lui Iacob: «Căutați-mă în zadar!» Eu sunt Iehova, care spune ce este drept, care vorbește ce este corect . . . Întoarceți-vă la mine și veți fi salvați, voi, toți cei de la marginile pământului”. (Is 45:19-22)

În aceeași ordine de idei, apostolul Petru a scris: „Iehova nu este încet cu privire la promisiunea sa [referitoare la viitoarea zi de judecată], cum consideră unii încetineala, ci este răbdător cu voi, fiindcă nu dorește ca vreunul să fie distrus, ci dorește ca toți să ajungă la căință”. (2Pe 3:9) Ce rost ar avea această răbdare și cât de sinceră ar fi dorința lui Dumnezeu ca „toți să ajungă la căință”, dacă el, cu mii de ani înainte, ar fi știut și ar fi hotărât cu exactitate care persoane urmau să aibă parte de salvare eternă și care aveau să fie distruse pentru totdeauna? Apostolul Ioan a scris sub inspirație că „Dumnezeu este iubire”, iar apostolul Pavel a spus despre iubire că „speră totul”. (1Io 4:8; 1Co 13:4, 7) Datorită acestei calități divine extraordinare, Dumnezeu manifestă o atitudine deschisă și o bunătate autentică față de toți oamenii. Până când nu se dovedește că o persoană e complet nedemnă de salvare și că nu mai există nicio speranță să se schimbe, Iehova continuă să nutrească dorința ca ea să fie salvată. (Compară cu 2Pe 3:9; Ev 6:4-12.) Astfel, apostolul Pavel vorbește despre „bunătatea lui Dumnezeu [care] caută să te ducă la căință”. (Ro 2:4-6)

Mai mult, nu s-ar fi putut spune că jertfa lui Cristos Isus a fost cu adevărat oferită pentru toți oamenii, dacă Dumnezeu ar fi prevăzut că milioane de persoane se vor dovedi nedemne de această jertfă, iar șansa lor de a beneficia de pe urma ei era ratată definitiv încă dinainte ca ele să se nască. (2Co 5:14, 15; 1Ti 2:5, 6; Ev 2:9) Dumnezeu este realmente imparțial. „În orice națiune, omul care se teme de el și practică dreptatea este primit de el.” (Fa 10:34, 35; De 10:17; Ro 2:11) De fapt, orice om are cu adevărat posibilitatea „să-l caute pe Dumnezeu, chiar dacă ar trebui să bâjbâie după el și să-l găsească, deși nu este departe de niciunul dintre noi”. (Fa 17:26, 27) Invitația pe care Dumnezeu ne-o face în încheierea cărții Revelația nu conține o speranță zadarnică sau o promisiune amăgitoare. Aici suntem îndemnați: „Oricine aude să zică: «Vino!» Și oricui îi este sete să vină și oricine vrea, să ia apa vieții fără plată”. (Re 22:17)

Lucruri știute și hotărâte dinainte. În Biblie, tot ceea ce Dumnezeu a prevăzut și a stabilit dinainte are legătură în mod invariabil cu scopul și voința sa. Când cineva își stabilește un scop, își pune înainte o țintă, sau un obiectiv, pe care vrea să o atingă. (Termenul grecesc próthesis tradus prin „scop” înseamnă literalmente „punere înainte sau așezare înainte [a unui lucru]”.) Întrucât realizarea scopurilor lui Dumnezeu este sigură, el poate ști și hotărî dinainte atât rezultatul final, cât și pașii potriviți pentru împlinirea scopurilor sale. (Is 14:24-27) Astfel, despre Iehova se spune că își „întocmește” sau își „modelează” (de la termenul ebraic yațár, înrudit cu termenul redat prin „olar” [Ier 18:4]) scopul referitor la evenimente și acțiuni viitoare. (2Re 19:25; Is 46:11; compară cu Is 45:9-13, 18.) Fiind Marele Olar, Dumnezeu „face totul după sfatul voinței sale”, potrivit scopului său (Ef 1:11), și „face ca toate lucrările sale să conlucreze” spre binele celor care îl iubesc. (Ro 8:28) Așadar, Dumnezeu spune „de la început sfârșitul și din timpuri străvechi lucrurile care n-au fost încă făcute”, când acestea au legătură cu scopurile sale prestabilite. (Is 46:9-13)

Dumnezeu i-a creat perfecți pe primii doi oameni, iar atunci când a privit rezultatul întregii sale lucrări de creație, a putut constata că totul era „foarte bun”. (Ge 1:26, 31; De 32:4) Conform relatării biblice, departe de a fi neîncrezător și preocupat de posibilele acțiuni viitoare ale primilor doi oameni, Dumnezeu „a început să se odihnească”. (Ge 2:2) El a acționat astfel întrucât, datorită puterii sale nelimitate și a înțelepciunii sale supreme, nicio acțiune, situație sau întâmplare neprevăzută din viitor nu putea deveni un obstacol insurmontabil în realizarea scopului său suveran. (2Cr 20:6; Is 14:27; Da 4:35) Prin urmare, cei ce susțin teoria predestinării nu au o bază biblică atunci când afirmă că scopurile lui Dumnezeu ar fi periclitate dacă el nu și-ar folosi preștiința în mod absolut, argumentând că scopurile sale ar fi „mereu expuse eșecului din cauza lipsei de anticipare și [că] el ar trebui să readucă mereu lucrurile pe făgașul lor din cauza eventualelor perturbări provocate de alegerile ființelor înzestrate cu liber-arbitru”. Faptul că Dumnezeu își folosește preștiința în mod selectiv nu le-ar da oamenilor, așa cum afirmă susținătorii doctrinei predestinării, puterea de „a zădărnici măsurile [stabilite de Dumnezeu], făcându-l să se răzgândească mereu, să fie contrariat și confuz”. (Cyclopædia, de M’Clintock și Strong, 1894, vol. VIII, p. 556) Dacă nici slujitorii umani ai lui Dumnezeu nu au motive întemeiate ʻsă se îngrijoreze pentru ziua de mâineʼ, cu atât mai puțin a avut sau ar avea, Creatorul oamenilor, pentru care națiunile puternice sunt „ca o picătură de apă dintr-o găleată”. (Mt 6:34; Is 40:15)

Preștiință cu privire la grupuri de persoane. Biblia prezintă și situații în care Dumnezeu a știut dinainte ce cale vor urma anumite grupuri, națiuni sau majoritatea oamenilor, astfel că a prezis care va fi, în esență, cursul acțiunilor lor și a stabilit dinainte modul în care va reacționa El. Însă faptul că în astfel de situații Dumnezeu prevede și hotărăște dinainte anumite lucruri nu îi împiedică pe membrii acestor grupuri sau categorii de persoane să-și exercite liberul-arbitru și să aleagă ce cale vor urma fiecare, individual. Această idee reiese din exemplele prezentate în continuare.

Înainte de Potopul din zilele lui Noe, Iehova și-a făcut cunoscut scopul de a aduce o distrugere în care aveau să moară oameni și animale. Totuși, relatarea biblică ne dezvăluie că Dumnezeu a luat această hotărâre după ce condițiile de pe pământ s-au degradat atât de mult, încât violența și alte nelegiuiri au impus intervenția divină. În plus, Dumnezeu, care ʻcunoaște bine inima fiilor oamenilorʼ, a cercetat și a constatat că ʻorice înclinație a gândurilor inimii lui [a omului] era tot timpul numai spre răuʼ. (2Cr 6:30; Ge 6:5) Totuși, persoane individuale (Noe și membrii familiei lui) au câștigat bunăvoința lui Dumnezeu și au supraviețuit distrugerii. (Ge 6:7, 8; 7:1)

În mod asemănător, deși Dumnezeu i-a dat națiunii Israel posibilitatea de a deveni „un regat de preoți și o națiune sfântă” prin respectarea legământului său, după aproximativ 40 de ani, când națiunea se afla la granița Țării Promise, Iehova a prezis că israeliții vor încălca legământul său și că el urma să-i abandoneze, ca națiune. Totuși, previziunea acestui deznodământ a avut la bază atitudinea rebelă și neascultarea de care națiunea dăduse deja dovadă până atunci. Dumnezeu a spus: „Căci le cunosc bine înclinația pe care o manifestă astăzi, înainte de a-i duce în țara despre care le-am făcut jurământ”. (Ex 19:6; De 31:16-18, 21; Ps 81:10-13) Dumnezeu a putut să prevadă că din cauza acestei înclinații evidente, răutatea avea să se înmulțească. Însă acest lucru nu l-a făcut pe Dumnezeu răspunzător de situația respectivă, așa cum o persoană nu este răspunzătoare de deteriorarea unei clădiri, doar pentru că prevede degradarea ei, observând că este construită în mod neglijent și cu materiale de slabă calitate. În acest caz este valabil principiul divin potrivit căruia „ce seamănă omul, aceea va și secera”. (Ga 6:7-9; compară cu Os 10:12, 13.) Anumiți profeți au avertizat cu privire la executarea unor sentințe ce fuseseră hotărâte dinainte de Dumnezeu în baza unor situații sau atitudini existente. (Ps 7:8, 9; Pr 11:19; Ier 11:20) Totuși, și în acele cazuri, persoane individuale au ținut cont de sfatul, corectarea și avertismentele lui Dumnezeu și au câștigat favoarea sa. (Ier 21:8, 9; Eze 33:1-20)

Fiul lui Dumnezeu, care putea, de asemenea, citi inima oamenilor (Mt 9:4; Mr 2:8; Ioa 2:24, 25), a primit de la Dumnezeu capacitatea de a cunoaște dinainte și de a prezice evenimente și situații viitoare, precum și sentințe divine ce urmau să fie executate în viitor. El a prezis că scribii și fariseii ca grup aveau să sufere judecata Gheenei (Mt 23:15, 33), dar nu a spus că fiecare fariseu sau scrib în parte era sortit distrugerii, un exemplu grăitor în acest sens fiind apostolul Pavel. (Fa 26:4, 5) Isus a prezis că Ierusalimul și alte orașe care nu se căiseră vor avea parte de suferințe, însă nu a transmis ideea că Tatăl său a hotărât dinainte ca fiecare persoană din acele orașe să sufere. (Mt 11:20-23; Lu 19:41-44; 21:20, 21) El a știut dinainte spre ce vor conduce atitudinea și înclinația inimii oamenilor, astfel că a prezis starea omenirii de la ʻîncheierea acestui sistemʼ, precum și modul în care Dumnezeu își va realiza scopurile. (Mt 24:3, 7-14, 21, 22) Și apostolii lui Isus au făcut unele profeții, care au dezvăluit preștiința lui Dumnezeu cu privire la unele clase de persoane, cum ar fi clasa ʻanticristuluiʼ (1Io 2:18, 19; 2Io 7), arătând și sfârșitul care le-a fost hotărât dinainte. (2Te 2:3-12; 2Pe 2:1-3; Iuda 4)

Preștiință cu privire la persoane individuale. Dumnezeu și-a folosit preștiința nu doar cu privire la unele clase de oameni, ci și cu privire la anumite persoane individuale. Printre acestea se numără Esau și Iacob (menționați anterior), faraonul care a domnit în timpul exodului israeliților, Samson, Solomon, Iosia, Ieremia, Cirus, Ioan Botezătorul, Iuda Iscariot și Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Iehova și-a folosit preștiința cu privire la Samson, Ieremia și Ioan Botezătorul înainte ca aceștia să se nască. Însă previziunile făcute nu s-au referit la destinul lor final. Mai degrabă, în baza preștiinței sale, Iehova a stabilit dinainte ca Samson să trăiască potrivit jurământului de nazireat și să înceapă campania de eliberare a israeliților de sub dominația filistenilor; a stabilit ca Ieremia să fie profet, iar Ioan Botezătorul să facă o lucrare de pregătire ca precursor al lui Mesia. (Ju 13:3-5; Ier 1:5; Lu 1:13-17) Deși prin aceste privilegii Iehova le-a acordat celor trei o mare onoare, ele nu au constituit o garanție a salvării lor eterne și nici a faptului că ei vor rămâne loiali până la moarte (deși toți trei au rămas fideli). De exemplu, Iehova a prezis că unul dintre numeroșii fii ai lui David se va numi Solomon și a stabilit dinainte ca acesta să construiască templul. (2Sa 7:12, 13; 1Re 6:12; 1Cr 22:6-19) Cu toate că a avut acest privilegiu, precum și privilegiul de a scrie unele cărți ale Sfintelor Scripturi, la bătrânețe, Solomon a ajuns să practice apostazia. (1Re 11:4, 9-11)

La fel au stat lucrurile și în cazul lui Esau și Iacob. Când și-a folosit preștiința cu privire la ei, Dumnezeu nu le-a stabilit destinul etern, ci mai degrabă a hotărât dinainte care dintre cele două popoare ce aveau să descindă din cei doi fii urma să-l domine pe celălalt. (Ge 25:23-26) Prezisa dominare indica și faptul că Iacob va obține dreptul de întâi născut, un drept care a adus cu sine și privilegiul de a face parte din linia genealogică prin care urma să vină „sămânța” avraamică. (Ge 27:29; 28:13, 14) Astfel, Iehova Dumnezeu a arătat cu claritate că atunci când alege o persoană pentru un anumit scop, alegerea lui nu depinde de obiceiurile, formalitățile sau așteptările oamenilor. El nu conferă privilegii exclusiv pe baza faptelor unei persoane, ceea ce ar putea face pe cineva să creadă că „e îndreptățit” să le primească sau că „i se cuvin”. Apostolul Pavel a subliniat această idee când a explicat de ce Dumnezeu, demonstrând bunătate nemeritată, le-a acordat și neevreilor privilegii rezervate cândva doar israeliților. (Ro 9:1-6, 10-13, 30-32)

Când Pavel a redat cuvintele lui Iehova, „pe Iacob [Israel] l-am iubit, dar pe Esau [Edom] l-am urât”, el a citat din Maleahi 1:2, 3, pasaj consemnat cu mult timp după moartea lui Iacob și a lui Esau. Așadar, Biblia nu transmite neapărat ideea că Iehova avea sentimentele respective față de cei doi gemeni dinainte ca ei să se nască. Este dovedit științific faptul că temperamentul și înclinațiile unui copil sunt determinate, în mare parte, în momentul concepției, de factorii genetici moșteniți de la părinți. Evident, Dumnezeu poate observa astfel de factori ereditari; David a afirmat că Iehova l-a văzut când era „doar un embrion”. (Ps 139:14-16; vezi și Ec 11:5.) Nu putem spune în ce măsură alegerea dinainte făcută de Iehova în cazul lui Esau și Iacob a fost influențată de această perspicacitate divină, dar, cu siguranță, alegerea lui Iacob în defavoarea lui Esau nu i-a condamnat la distrugere pe Esau sau pe descendenții săi, edomiții. Chiar și persoane individuale care făceau parte din popoarele canaanite blestemate de Iehova au dobândit privilegiul de a se alătura poporului de legământ al lui Dumnezeu și de a primi binecuvântări. (Ge 9:25-27; Ios 9:27; vezi CANAAN, CANAANIT nr. 2.) Când a căutat stăruitor, cu lacrimi, „să schimbe hotărârea” tatălui său, Esau a căutat doar să schimbe decizia lui Isaac prin care Iacob primea în întregime binecuvântarea specială a întâiului născut. Prin urmare, lacrimile lui Esau nu au fost o dovadă a căinței față de Dumnezeu pentru atitudinea materialistă pe care o manifestase. (Ge 27:32-34; Ev 12:16, 17)

Iehova a prezis că un descendent al lui David, care urma să se numească Iosia, va lua măsuri împotriva închinării false din orașul Betel. (1Re 13:1, 2) Trei secole mai târziu, un rege pe nume Iosia a împlinit profeția. (2Re 22:1; 23:15, 16) Totuși, deoarece nu a ascultat de „cuvintele lui Neco, ce veneau din gura lui Dumnezeu”, regele Iosia a fost ucis. (2Cr 35:20-24) Prin urmare, deși a fost cunoscut și ales de Iehova dinainte pentru a înfăptui o anumită lucrare, Iosia era o persoană cu liber-arbitru, având posibilitatea să aleagă între a asculta sau a respinge un sfat.

În mod asemănător, Iehova a prezis cu aproximativ două secole înainte că-i va elibera pe evrei din Babilon prin intermediul unui cuceritor numit Cirus. (Is 44:26-28; 45:1-6) Însă Biblia nu spune că persanul care a primit numele Cirus ca împlinire a profeției ar fi devenit un închinător adevărat al lui Iehova, iar din istoria laică reiese că el a continuat să practice închinarea la zei falși.

Așadar, modul în care Dumnezeu și-a folosit preștiința cu privire la aceste persoane înainte de nașterea lor nu intră în conflict cu calitățile și normele divine revelate. Nu există niciun indiciu că Dumnezeu i-ar fi obligat pe acești oameni să acționeze împotriva voinței lor. În ceea ce-i privește pe faraon, Iuda Iscariot și Fiul lui Dumnezeu nu există dovezi că Iehova și-ar fi folosit preștiința cu privire la ei înainte ca aceștia să vină în existență. În aceste cazuri particulare putem observa unele principii legate de modul în care Iehova își folosește preștiința și capacitatea de a hotărî dinainte ce să se întâmple.

Unul dintre aceste principii este că Dumnezeu îi testează pe oameni cauzând sau permițând anumite situații și evenimente ori dându-le ocazia să audă mesajele sale inspirate, ceea ce îi pune în situația de a-și manifesta liberul-arbitru și de a lua decizii. Aceste decizii dezvăluie o atitudine clară a inimii lor, iar Dumnezeu o vede. (Pr 15:11; 1Pe 1:6, 7; Ev 4:12, 13) În funcție de reacția persoanei, Dumnezeu o poate modela pe calea pe care aceasta a ales-o din proprie voință. (1Cr 28:9; Ps 33:13-15; 139:1-4, 23, 24) Așadar, mai întâi „inima omului pământean” înclină spre o anumită direcție și abia apoi Iehova îi conduce pașii acelui om. (Pr 16:9; Ps 51:10) În încercare, inima cuiva poate deveni ferm hotărâtă: fie se împietrește în răutate și în răzvrătire, fie rămâne fermă în devoțiunea față de Iehova Dumnezeu, având o dorință statornică de a înfăptui voința sa. (Iov 2:3-10; Ier 18:11, 12; Ro 2:4-11; Ev 3:7-10, 12-15) Din acel moment, rezultatul final al conduitei persoanei poate fi prevăzut și prezis fără a se comite o nedreptate și fără a i se încălca liberul-arbitru. (Compară cu Iov 34:10-12.)

Exemplul fidelului Avraam, prezentat anterior, ilustrează aceste principii. Un exemplu negativ este cel al faraonului încăpățânat din timpul exodului israeliților. Iehova a știut dinainte că faraonul nu le va permite israeliților să plece „decât prin mână tare” (Ex 3:19, 20) și a hotărât dinainte plaga prin care întâii născuți urmau să moară. (Ex 4:22, 23) Cuvintele lui Pavel referitoare la modul în care Dumnezeu a tratat cu faraonul sunt interpretate greșit ca dovezi ale faptului că Dumnezeu împietrește în mod arbitrar inima oamenilor pentru a-și împlini scopul prestabilit, fără să țină cont de înclinația sau de atitudinea pe care acea persoană o are deja în inimă. (Ro 9:14-18) Iar, conform multor traduceri, Dumnezeu l-a avertizat pe Moise că ʻva împietri inima [faraonului]ʼ. (Ex 4:21; compară cu Ex 9:12; 10:1, 27.) Însă alte versiuni redau acest pasaj din limba ebraică spunând că Iehova ʻa lăsat ca inima [faraonului] să devină îndrăzneațăʼ (Ro) sau ʻa lăsat ca inima [faraonului] să se încăpățânezeʼ. (NW) Astfel de redări au ca argument ceea ce se spune în apendicele versiunii Rotherham. Aici se arată că în limba ebraică faptul de a da ocazia sau de a permite ca un lucru să se întâmple este prezentat drept cauză a producerii acelui lucru, iar „uneori, chiar și poruncile categorice nu sunt altceva decât permisiuni”. De exemplu, în Exodul 1:17, textul original ebraic spune literalmente că moașele „au făcut ca copiii de sex bărbătesc să trăiască”, când, de fapt, ele au permis ca aceștia să trăiască, prin faptul că nu i-au omorât. După ce îi citează pe ebraiștii M. M. Kalisch, H. F. W. Gesenius și B. Davies, Rotherham afirmă că, în ebraică, sensul pasajelor referitoare la faraon este că „Dumnezeu i-a permis faraonului să-și împietrească inima, . . . i-a dat posibilitatea, ocazia, să acționeze potrivit răutății din inima lui. Atâta tot”. (The Emphasised Bible, apendice, p. 919; compară cu Is 10:5-7.)

Relatarea biblică susține această concluzie, afirmând cu claritate că însuși faraonul „și-a împietrit inima”. (Ex 8:15, 32) Prin urmare, el a acționat după propria voință și și-a urmat cu încăpățânare propria înclinație, ale cărei consecințe Iehova le-a prevăzut și le-a prezis cu exactitate. Ocaziile create de Iehova în repetate rânduri l-au constrâns pe faraon să ia decizii, iar prin deciziile luate s-a împietrit în atitudinea sa. (Compară cu Ec 8:11, 12) Apostolul Pavel a citat din Exodul 9:16 și a arătat că Iehova a permis ca lucrurile să decurgă în acest fel pe tot parcursul celor zece plăgi pentru a-și demonstra puterea și a-și face cunoscut numele pe tot pământul. (Ro 9:17, 18)

A fost Iuda predestinat de Dumnezeu să-l trădeze pe Isus pentru a împlini profeția?

Conduita trădătoare a lui Iuda Iscariot a împlinit profeția divină și a fost o dovadă a preștiinței lui Iehova, precum și a Fiului său. (Ps 41:9; 55:12, 13; 109:8; Fa 1:16-20) Însă nu putem spune că Dumnezeu l-a ales dinainte sau l-a predestinat pe Iuda să acționeze în acel mod. Profețiile au prezis că Isus avea să fie trădat de un apropiat al său, însă nu au specificat prin cine anume. Și în acest caz, principiile biblice contrazic ipoteza că Dumnezeu ar fi hotărât dinainte acțiunile lui Iuda. Apostolul Pavel a arătat unul dintre aceste principii: „Niciodată să nu-ți pui în pripă mâinile peste cineva, nici să nu te faci părtaș la păcatele altora! Păstrează-te cast!”. (1Ti 5:22; compară cu 3:6.) Fiind preocupat să-i aleagă în mod potrivit și cu înțelepciune pe cei 12 apostoli, Isus s-a rugat o noapte întreagă Tatălui său înainte de a-și face cunoscută decizia. (Lu 6:12-16) Dacă Iuda ar fi fost ales dinainte de Dumnezeu să fie trădător ar fi însemnat că Dumnezeu este inconsecvent în îndrumare și acțiuni și, potrivit principiului enunțat mai sus, s-ar fi făcut părtaș la păcatele comise de Iuda.

Prin urmare, înțelegem că în momentul alegerii lui Iuda ca apostol, în inima lui nu existau indicii ale unei atitudini trădătoare. El a permis ca în el ʻsă încolțească o rădăcină veninoasăʼ și să-l pângărească, iar aceasta l-a făcut să se îndepărteze de la calea dreaptă. El nu s-a mai lăsat condus de Dumnezeu, ci de Diavol, și a devenit un hoț și un trădător. (Ev 12:14, 15; Ioa 13:2; Fa 1:24, 25; Iac 1:14, 15; vezi IUDA nr. 4.) De la un anumit punct al acestei „devieri”, Isus însuși a putut să citească ce era în inima lui Iuda și să prezică actul lui de trădare. (Ioa 13:10, 11)

Este adevărat, în Ioan 6:64, în contextul în care unii dintre discipolii lui Isus s-au poticnit în anumite învățături ale sale, se spune că Isus „știa de la început cine erau cei care nu credeau și cine era cel care avea să-l trădeze”. Deși în 2 Petru 3:4 termenul „început” (gr. arkhḗ) este folosit cu referire la începutul creației, el se poate referi și la alte „începuturi”. (Lu 1:2; Ioa 15:27) De exemplu, când Petru spune că spiritul sfânt a coborât peste neevrei „așa cum a coborât și peste noi la început”, este clar că el nu se referă la momentul când a devenit discipol sau apostol, ci la un moment important din serviciul său, la ziua Penticostei din 33 e.n., adică la „începutul” revărsării spiritului sfânt cu un scop aparte. (Fa 11:15; 2:1-4) Este interesant cum este comentat versetul din Ioan 6:64 într-o lucrare: „Începutul . . . nu se referă, în sens metafizic, la începutul tuturor lucrurilor, . . . nici la momentul când El [Isus] i-a cunoscut pe fiecare, . . . nici la începutul strângerii discipolilor Săi sau la începutul serviciului Său mesianic, . . . ci la primii germeni ascunși ai necredinței [care i-au făcut pe unii discipoli să se poticnească]. În acest sens a știut El de la început și cine urma să-l trădeze”. (Theologisch-homiletisches Bibelwerk, Das Evangelium nach Johannes, de J. P. Lange, 1859, p. 155; compară cu 1Io 3:8, 11, 12.)

Alegerea dinainte în cazul lui Mesia. Iehova Dumnezeu a știut dinainte și a prezis suferințele și moartea de care urma să aibă parte Mesia, precum și învierea lui. (Fa 2:22, 23, 30, 31; 3:18; 1Pe 1:10, 11) Împlinirea acestor lucruri, pe care Dumnezeu le-a prevăzut folosindu-și preștiința, a depins pe de-o parte de manifestările sale de putere și, pe de altă parte, de acțiunile unor oameni. (Fa 4:27, 28) Aceștia din urmă s-au lăsat de bunăvoie influențați de dușmanul lui Dumnezeu, Satan Diavolul. (Ioa 8:42-44; Fa 7:51-54) Așa cum creștinii din zilele lui Pavel ʻnu erau în neștiință despre planurile lui [Satan]ʼ, Dumnezeu a prevăzut intențiile rele și metodele pe care Satan plănuia să le folosească împotriva lui Isus Cristos, Unsul lui Dumnezeu. (2Co 2:11) Bineînțeles, Dumnezeu avea și puterea de a zădărnici sau chiar de a preveni atacurile asupra lui Mesia, dacă acestea erau întreprinse într-o manieră sau la un moment care nu corespundea profețiilor. (Compară cu Mt 16:21; Lu 4:28-30; 9:51; Ioa 7:1, 6-8; 8:59.)

În opinia susținătorilor predestinării, cuvintele apostolului Petru potrivit cărora Mielul de jertfă al lui Dumnezeu a fost „cunoscut dinainte, mai înainte de întemeierea [o formă a termenul grecesc katabolḗ] lumii” ar fi o dovadă că Dumnezeu a știut acest lucru încă dinainte de crearea oamenilor. (1Pe 1:19, 20) Termenul grecesc katabolḗ, tradus prin ʻîntemeiereʼ, înseamnă literalmente „aruncare (în) jos” și se poate referi la ʻconceperea unui urmașʼ, ca în textul din Evrei 11:11. Deși momentul în care Dumnezeu a creat prima pereche umană poate fi privit ca „întemeierea” unei lumi, textul din Evrei 4:3, 4 arată că primii doi oameni au pierdut ulterior statutul de copii ai lui Dumnezeu. (Ge 3:22-24; Ro 5:12) Totuși, dovedind bunătate nemeritată, Dumnezeu le-a permis să conceapă și să dea naștere la urmași. Dintre aceștia, Abel este cel despre care Biblia arată în mod clar că a câștigat bunăvoința lui Dumnezeu, precum și posibilitatea de a fi răscumpărat și de a obține salvarea. (Ge 4:1, 2; Ev 11:4) Demn de remarcat este că în Luca 11:49-51 Isus vorbește despre „sângele tuturor profeților, care a fost vărsat de la întemeierea lumii, de la sângele lui Abel până la sângele lui Zaharia”. Astfel, Isus asociază „întemeierea lumii” cu Abel.

Mesia, sau Cristos, urma să fie Sămânța promisă prin care să fie binecuvântați toți oamenii drepți, din toate familiile pământului. (Ga 3:8, 14) Această ʻsămânțăʼ este menționată pentru prima dată după răzvrătirea din Eden, însă înainte de nașterea lui Abel. (Ge 3:15) Aceasta s-a întâmplat cu aproximativ 4 000 de ani înainte de revelarea „secretului sacru” prin identificarea clară a ʻsemințeiʼ mesianice. Într-adevăr, secretul sacru a fost „ținut sub tăcere timp îndelungat”. (Ro 16:25-27; Ef 1:8-10; 3:4-11)

La timpul stabilit, Dumnezeu l-a numit pe Fiul său întâi născut să îndeplinească rolul ʻsemințeiʼ profețite și să devină Mesia. Nu există indicii că acest Fiu ar fi fost „predestinat” pentru acest rol înainte de a fi fost creat sau înainte să aibă loc răzvrătirea în Eden. De asemenea, când Dumnezeu l-a ales pe Fiul să împlinească profețiile, el nu a făcut-o fără să aibă o bază. Perioada de strânsă colaborare dintre Dumnezeu și Fiul său dinainte de trimiterea acestuia pe pământ i-a permis lui Iehova ʻsă-și cunoascăʼ atât de bine Fiul, încât să fie sigur că acesta va împlini cu fidelitate promisiunile și prefigurările profetice. (Compară cu Ro 15:5; Flp 2:5-8; Mt 11:27; Ioa 10:14, 15; vezi ISUS CRISTOS [Pus la încercare și făcut perfect].)

Alegerea dinainte a celor ʻchemați și aleșiʼ. În unele versete se vorbește despre creștinii „chemați” sau „aleși”. (Iuda 1; Mt 24:24) Ei sunt descriși ca fiind „aleși potrivit preștiinței lui Dumnezeu” (1Pe 1:1, 2), ʻaleși înainte de întemeierea lumiiʼ, ʻaleși dinainte pentru a fi adoptați ca fii’ ai lui Dumnezeu (Ef 1:3-5, 11), ʻaleși de la început pentru salvare și chemați tocmai la aceastaʼ. (2Te 2:13, 14) Pentru a înțelege aceste versete trebuie să stabilim dacă ele se referă la alegerea dinainte a unor persoane individuale sau a unei clase de persoane, respectiv a congregației creștine, a acelui „singur corp” (1Co 10:17) format din cei ce vor moșteni Regatul ceresc alături de Cristos Isus. (Ef 1:22, 23; 2:19-22; Ev 3:1, 5, 6)

Dacă aceste cuvinte s-ar aplica la persoane individuale alese dinainte pentru salvare veșnică ar însemna că acele persoane nu se pot dovedi vreodată infidele și nu-și pot pierde chemarea, deoarece preștiința lui Dumnezeu nu ar da greș în ceea ce-i privește, iar destinul stabilit de el nu ar putea fi schimbat. Totuși, aceiași apostoli care au consemnat cuvintele amintite mai sus au spus despre unii care au fost ʻcumpărațiʼ și ʻsfințițiʼ cu sângele jertfei de răscumpărare a lui Cristos, care „au gustat darul ceresc” și care „au fost părtași ai spiritului sfânt și au gustat . . . puterea sistemului viitor” că aveau să cadă de la credință, fără a se mai căi vreodată și că-și vor atrage propria distrugere. (2Pe 2:1, 2, 20-22; Ev 6:4-6; 10:26-29) Ambii apostoli i-au îndemnat pe cei cărora le-au scris: „Faceți tot posibilul să vă asigurați chemarea și alegerea, căci, făcând neîncetat aceste lucruri, nu veți eșua niciodată”; „continuați să lucrați la salvarea voastră, cu teamă și tremur”. (2Pe 1:10, 11; Flp 2:12-16) În mod evident, Pavel, care a fost „chemat să fie apostol al lui Isus Cristos” (1Co 1:1), nu se considera predestinat salvării veșnice. Drept dovadă, el vorbește despre eforturile asidue pe care le făcea pentru a atinge „ținta pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu” (Flp 3:8-15) și despre preocuparea lui de nu deveni cumva ʻel însuși dezaprobatʼ. (1Co 9:27)

În mod asemănător, celor „chemați” sau „aleși” li se va da „coroana vieții” cu condiția ca ei să rămână loiali în încercări, până la moarte. (Re 2:10, 23; Iac 1:12) Coroanele, simbol al domniei alături de Fiul lui Dumnezeu, pot fi pierdute. (Re 3:11) Apostolul Pavel și-a exprimat încrederea că îi ʻera rezervată coroana dreptățiiʼ abia când se apropia de sfârșitul cursei și era sigur că ʻa alergat-o până la capătʼ. (2Ti 4:6-8)

În schimb, dacă versetele citate anterior se referă la o clasă, la congregația creștină, sau ʻnațiunea sfântăʼ a celor chemați, ca întreg (1Pe 2:9), înseamnă că Dumnezeu a cunoscut și a hotărât dinainte venirea în existență a acestei clase, dar nu a ales dinainte și persoanele care o vor alcătui. De asemenea, aceste versete transmit ideea că Dumnezeu a stabilit dinainte „modelul” căruia trebuiau să se conformeze toți cei chemați de-a lungul timpului să facă parte din această clasă, potrivit scopului său. (Ro 8:28-30; Ef 1:3-12; 2Ti 1:9, 10) El a hotărât dinainte și lucrările pe care aceștia trebuiau să le îndeplinească, precum și testarea lor prin necazurile provocate de lume. (Ef 2:10; 1Te 3:3, 4)

Referitor la versetele despre cei ale căror ʻnume sunt scrise în cartea viețiiʼ, vezi NUME.

Fatalismul și teoria predestinării. Popoarele antice păgâne, inclusiv grecii și romanii, considerau că soarta fiecărei persoane, în special durata vieții ei, este stabilită dinainte de către zei. În mitologia greacă, se considera că destinul oamenilor era în mâinile a trei zeițe: Clotho, cea care torcea firul vieții; Lachesis, cea care hotăra soarta și lungimea vieții; și Atropos, cea neînduplecată, care tăia firul vieții când timpul cuiva expira. O triadă asemănătoare exista și printre zeitățile romane.

Conform istoricului evreu Josephus, din secolul I e.n., fariseii s-au străduit să armonizeze ideea de soartă cu credința lor în Dumnezeu și cu liberul-arbitru al omului. (Războiul iudeilor, II, VIII, 14; Antichități iudaice, XVIII, I, 3) În lucrarea The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge se afirmă: „Înainte de Augustin [secolul al IV-lea și al V-lea e.n.], teoria predestinării nu era foarte răspândită printre creștini”. Înainte de Augustin, așa-numiții „părinți ai bisericii”, precum Iustin, Origene și Irineu, „nu cunoșteau nimic despre predestinarea necondiționată; ei predau liberul-arbitru”. (Encyclopædia of Religion and Ethics, J. Hastings, 1919, vol. X, p. 231) Se spune că atunci când își argumentau poziția împotriva gnosticismului, ei își exprimau deseori credința în liberul-arbitru al fiecărei persoane, pe care îl considerau „trăsătura caracteristică a personalității umane, fundamentul responsabilității morale, un dar divin datorită căruia omul poate alege să facă ceea ce îi este plăcut lui Dumnezeu” și vorbeau despre „autonomia omului și voința lui Dumnezeu care nu constrânge”. (The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge, editată de S. Jackson, 1957, vol. IX, p. 192, 193)