Preț plătit pentru a cumpăra înapoi un obiect ori pentru a elibera pe cineva de sub o obligație sau dintr-o situație nedorită. Ideea de bază a „răscumpărării” este plătirea unui preț care acoperă (cum ar fi plata pentru a acoperi o daună sau pentru a satisface normele de dreptate) și eliberarea care rezultă în urma plătirii acelui preț. Cel mai important preț de răscumpărare este sângele vărsat al lui Isus Cristos, care a făcut posibilă eliberarea din păcat și moarte a urmașilor lui Adam.

Termenii ebraici și grecești traduși prin „răscumpărare” transmit ideea plătirii unui preț sau a unui lucru de valoare pentru a răscumpăra ceva sau pe cineva ori pentru a-l elibera. De asemenea, au în comun ideea de schimb, de corespondență, de echivalență sau de înlocuire. Cu alte cuvinte, un lucru este oferit în schimbul altuia pentru a se satisface normele de dreptate și a se face o compensare. (Vezi ÎMPĂCARE.)

Un preț care acoperă. Substantivul ebraic kófer derivă din verbul kafár, care înseamnă în esență „a acoperi”. Termenul e folosit, de exemplu, pentru a descrie acțiunea lui Noe de a acoperi cu catran arca. (Ge 6:14) Însă, de cele mai multe ori, kafár este folosit cu referire la satisfacerea normelor de dreptate prin acoperirea sau ispășirea păcatelor. Substantivul kófer se referă la ceea ce se oferă în schimbul realizării acestui lucru, adică la prețul de răscumpărare. (Ps 65:3; 78:38; 79:8, 9) Ceea ce acoperă trebuie să corespundă lucrului acoperit, fie ca formă (de exemplu, un capac propriu-zis, precum cel pentru arca legământului [kappóret]; Ex 25:17-22), fie ca valoare (de exemplu, o despăgubire dată în caz de vătămare).

În cadrul legământului Legii, Iehova a stabilit să se aducă anumite jertfe și ofrande pentru ispășirea, sau acoperirea, păcatelor de care se făceau vinovați israeliții, ca popor sau ca persoane individuale (Le 1:4; 4:20, 26, 31, 35), inclusiv preoții și leviții (Ex 29:33-37; Le 16:6, 11), și pentru purificarea altarului și a tabernacolului, dat fiind că acestea se aflau în mijlocul unor oameni păcătoși. (Le 16:16-20) Scopul sistemului de jertfe era acela de a păstra în echilibru balanța justiției și de a le permite israeliților să fie în relații bune cu Iehova. Practic, viața animalului jertfit era dată în locul vieții păcătosului, sângele jertfei făcând, într-o oarecare măsură, ispășire pe altarul lui Dumnezeu. (Le 17:11; compară cu Ev 9:13, 14; 10:1-4.) „Ziua ispășirii” [yôm hakkippurím] s-ar fi putut numi la fel de bine „ziua răscumpărărilor”. (Le 23:26-28) Jertfele trebuiau oferite pentru ca națiunea și închinarea adusă de ea să poată fi în continuare acceptate și aprobate de Iehova, Dumnezeul dreptății.

Principiul răscumpărării, sau al eliberării prin schimb, reiese cu claritate și din legea referitoare la taurul despre care se știa că împunge. Dacă proprietarul taurului îl lăsa liber, iar acesta omora pe cineva, proprietarul trebuia pedepsit cu moartea, plătind astfel cu viața sa pentru viața victimei. Totuși, deoarece nu era vorba despre o crimă intenționată, dacă judecătorii hotărau, proprietarului i se impunea să plătească în schimb un preț de „răscumpărare” [kófer]. Se considera că suma impusă era dată în locul vieții proprietarului și compensa viața pierdută. (Ex 21:28-32; compară cu De 19:21.) Însă, pentru o crimă intenționată nu se accepta nicio răscumpărare; doar viața făptașului putea compensa viața victimei. (Nu 35:31-33) Când se făcea un recensământ, care presupune numărarea unor vieți, fiecare bărbat cu vârsta de peste 20 de ani trebuia să-i plătească lui Iehova jumătate de siclu (1,10 $) ca răscumpărare (kófer) pentru sufletul, sau viața sa; toți bărbații trebuiau să plătească același preț, indiferent dacă erau bogați sau săraci. (Ex 30:11-16)

Dat fiind că nedreptatea le provoacă indignare atât lui Dumnezeu, cât și oamenilor, răscumpărarea, sau oferirea unei compensații, poate tempera sau îndepărta mânia. (Compară cu Ier 18:23; vezi și Ge 32:20, unde kafár este tradus prin „a îmbuna”.) Totuși, Biblia arată că un soț furios pe un bărbat care a comis adulter cu soția lui refuză orice „despăgubire” [kófer]. (Pr 6:35) Acest termen este folosit și cu referire la cei care trebuiau să aplice normele de justiție, dar care acceptau mită sau un dar ca „preț pentru tăcere” [kófer], ca să ignore fărădelegea. (1Sa 12:3; Am 5:12)

Răscumpărarea cu sensul de eliberare. Un alt verb ebraic tradus prin „a răscumpăra” este padáh, iar substantivul înrudit pidyốn înseamnă „preț de răscumpărare”. (Ex 21:30) Dacă verbul kafár accentuează calitatea prețului plătit sau conținutul său, precum și eficiența cu care echilibrează balanța justiției, termenii padáh și pidyốn subliniază eliberarea ce se obține prin plătirea prețului de răscumpărare. Eliberarea, sau răscumpărarea (padáh), poate fi din sclavie (Le 19:20; De 7:8), din alte condiții opresive ori apăsătoare (2Sa 4:9; Iov 6:23; Ps 55:18) sau din moarte și mormânt. (Iov 33:28; Ps 49:15) În Biblie se face deseori referire la eliberarea, sau răscumpărarea, israeliților din Egipt pentru a fi ‘proprietatea personală’ a lui Iehova (De 9:26; Ps 78:42) și la eliberarea, sau răscumpărarea, lor secole mai târziu din captivitatea asiriană și babiloniană. (Is 35:10; 51:11; Ier 31:11, 12; Zah 10:8-10) Și în aceste situații răscumpărarea a implicat un schimb sau plătirea unui preț. Când i-a eliberat pe israeliți din Egipt, Iehova a făcut ca Egiptul să plătească prețul. Israelul era, de fapt, „întâiul născut” al lui Dumnezeu, iar Iehova l-a avertizat pe faraon că, din cauza refuzului său încăpățânat de a-i elibera pe israeliți, urma să plătească cu viața întâiului său născut, precum și cu viața tuturor întâilor născuți ai egiptenilor, atât dintre oameni, cât și dintre animale. (Ex 4:21-23; 11:4-8) În mod asemănător, în schimbul cuceririi Babilonului și al eliberării evreilor din captivitatea babiloniană, Iehova i-a dat lui Cirus „Egiptul ca răscumpărare” [o formă a lui kófer] pentru poporul său, precum și „Etiopia și Seba”. Imperiul persan a cucerit mai târziu aceste regiuni, fiind astfel date „națiuni în schimbul vieții” israeliților. (Is 43:1-4) Aceste schimburi sunt în armonie cu principiul enunțat în Proverbele 21:18: „Cel rău este [sau slujește ca] o răscumpărare [kófer] pentru cel drept și cel neloial va fi luat în locul celui cinstit”.

Un alt termen ebraic asociat cu răscumpărarea este gaʼál, care transmite în primul rând ideea de revendicare sau recuperare. (Ier 32:7, 8) Apropierea ca sens dintre gaʼál și padáh reiese din folosirea lor alternativă în Osea 13:14: „Îi voi elibera [o formă a lui padáh] de sub puterea Mormântului, îi voi aduce înapoi [o formă a lui gaʼál] din moarte”. (Compară cu Ps 69:18.) Gaʼál pune accentul pe dreptul de a revendica sau de a recupera ceva pe care îl are fie o rudă apropiată a cuiva a cărui proprietate sau persoană trebuie răscumpărată, fie însuși proprietarul, sau vânzătorul, inițial. Prin urmare, ruda apropiată, numită goʼél, era un „răscumpărător” (Ru 2:20; 3:9, 13) sau, în cazul unei crime, un „răzbunător al sângelui”. (Nu 35:12)

Potrivit Legii mozaice, în cazul în care un israelit sărăcea și era nevoit să-și vândă pământul moștenit ori casa din oraș sau chiar să se vândă pe el însuși în sclavie, un goʼél, adică ‘un răscumpărător care îi era rudă apropiată’, avea dreptul „să răscumpere [gaʼál] ce a vândut fratele său”. Vânzătorul putea plăti și el răscumpărarea dacă ajungea să dispună de banii necesari. (Le 25:23-27, 29-34, 47-49; compară cu Ru 4:1-15.) Dacă un bărbat îi oferea prin jurământ lui Iehova o casă sau un teren, dar apoi dorea să le ia înapoi, el trebuia să plătească valoarea stabilită a proprietății, plus o cincime. (Le 27:14-19) Însă nu se putea oferi nimic în schimbul unui lucru „dedicat distrugerii”. (Le 27:28, 29 n.s.)

În cazul unei crime intenționate, ucigașul nu beneficia de protecția orașelor de refugiu ci, după audierea judiciară, era predat „răzbunătorului [goʼél] sângelui”, o rudă apropiată a victimei, care îl executa. Întrucât nu se accepta nicio „răscumpărare” [kófer] pentru ucigaș, iar viața celui ucis nu putea fi recuperată, ruda apropiată care avea dreptul de răscumpărare pretindea în mod legitim viața criminalului. (Nu 35:9-32; De 19:1-13)

Nu este întotdeauna o plată palpabilă. Așa cum s-a arătat deja, Iehova ‘i-a răscumpărat’ (padáh) sau ‘i-a luat înapoi’ (gaʼál) pe israeliți din Egipt. (Ex 6:6; Is 51:10, 11) Mai târziu, deoarece israeliții în repetate rânduri „s-au vândut ca să facă ce este rău” (2Re 17:16, 17), au fost situații când Iehova „i-a vândut în mâna dușmanilor lor”. (De 32:30; nota de subsol de la Ju 2:14; 3:8; 10:7; 1Sa 12:9) Când israeliții s-au căit, Iehova i-a răscumpărat, eliberându-i din nenorocire sau din captivitate (Ps 107:2, 3; Is 35:9, 10; Mic 4:10); fiind proprietarul conjugal al națiunii, el a acționat astfel în calitate de Goʼél, sau Răscumpărător. (Is 43:1, 14; 48:20; 49:26; 50:1, 2; 54:5-7) Când „i-a vândut”, Iehova nu a primit o compensație materială din partea națiunilor păgâne. Compensația în acest caz a constat în satisfacerea normelor de justiție ale lui Iehova și în împlinirea scopului său de a-i corecta și disciplina pe israeliți pentru răzvrătirea și lipsa lor de respect. (Compară cu Is 48:17, 18.)

În mod asemănător, când Iehova i-a răscumpărat pe israeliți, nu a fost nevoie ca națiunile păgâne să primească o compensație materială. În cazul răscumpărării israeliților din captivitatea babiloniană, Cirus i-a eliberat de bunăvoie, fără să primească vreo compensație concretă în timpul vieții sale. Însă, când Iehova și-a răscumpărat poporul din mâna națiunilor nemiloase care acționaseră cu răutate împotriva Israelului, el le-a cerut asupritorilor să plătească cu propria lor viață. (Compară cu Ps 106:10, 11; Is 41:11-14; 49:26.) Când locuitorii regatului lui Iuda au fost „vânduți” babilonienilor, Iehova nu a primit nimic în schimb. Iar iudeii deportați nu le-au plătit babilonienilor sau lui Iehova bani pentru a-și recăpăta libertatea. Ei au fost vânduți „pe nimic” și au fost răscumpărați „fără bani”. Prin urmare, Iehova nu a trebuit să le plătească vreo compensație celor care i-au luat captivi. El i-a răscumpărat prin puterea ‘brațului său sfânt’. (Is 52:3-10; Ps 77:14, 15)

Așadar, acționând în calitate de Goʼél, Iehova a răzbunat răul suferit de slujitorii săi și și-a curățat numele de acuzațiile celor care au găsit în necazurile Israelului un prilej de a-l batjocori. (Ps 78:35; Is 59:15-20; 63:3-6, 9) Ca Rudă apropiată și Mare Răscumpărător al israeliților, atât ca națiune, cât și ca persoane individuale, Iehova le-a apărat „cauza”, făcându-le dreptate. (Ps 119:153, 154 n.s.; Ier 50:33, 34; Pln 3:58-60; compară cu Pr 23:10, 11.)

Deși Iov nu a făcut parte din națiunea Israel, când a fost bolnav, el a spus: „Știu bine că eliberatorul meu este viu; el va veni mai târziu și se va ridica pe pământ”. (Iov 19:25; compară cu Ps 69:18; 103:4.) Urmând exemplul lui Dumnezeu, regele Israelului trebuia să fie un eliberator pentru ‘cei de condiție umilă’ și pentru săracii din poporul său. (Ps 72:1, 2, 13, 14)

Rolul de Răscumpărător al lui Isus Cristos. Informațiile prezentate mai sus constituie o bază pentru a înțelege cum este răscumpărată omenirea prin intermediul lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Omenirea a ajuns să aibă nevoie de răscumpărare din cauza răzvrătirii din Eden. Adam s-a vândut să facă ce este rău pentru plăcerea egoistă de a fi cu soția sa, care încălcase legea divină și devenise păcătoasă, și, la fel ca Eva, a fost condamnat de Dumnezeu. Drept consecință, Adam s-a vândut pe sine și pe toți descendenții săi în sclavia păcatului și a morții, moartea fiind prețul pretins de justiția divină. (Ro 5:12-19; compară cu Ro 7:14-25.) Adam era un om perfect, dar a pierdut perfecțiunea, atât pentru el, cât și pentru toți urmașii săi.

Legea, care era „o umbră a lucrurilor bune viitoare”, prevedea oferirea jertfelor de animale pentru acoperirea păcatelor. Totuși, aceasta era doar o acoperire simbolică, deoarece animalele sunt inferioare omului. Prin urmare, așa cum a arătat apostolul Pavel, era „imposibil ca sângele de tauri și de țapi să înlăture [cu adevărat] păcatele”. (Ev 10:1-4) Animalele oferite ca jertfe trebuiau să fie perfecte, fără defect. (Le 22:21) În mod asemănător, adevărata jertfă de răscumpărare – un om capabil să înlăture păcatul – trebuia să fie o jertfă perfectă, fără defect. El trebuia să fie un echivalent al omului perfect Adam, adică trebuia să fie și el perfect. Numai un om perfect putea plăti prețul de răscumpărare care să îi elibereze pe urmașii lui Adam din păcat, din imperfecțiune și din sclavia în care părintele lor i-a vândut. (Compară cu Ro 7:14; Ps 51:5.) Doar astfel puteau fi satisfăcute normele perfecte ale dreptății divine, care au la bază principiul echivalenței, „viață pentru viață”. (Ex 21:23-25; De 19:21)

Având în vedere normele stricte ale dreptății divine, oamenii se aflau în imposibilitatea de a se răscumpăra singuri. (Ps 49:6-9) Astfel, Dumnezeu a demonstrat o iubire și o îndurare extraordinare, făcând un sacrificiu imens pentru a-și respecta propriile norme când a oferit viața Fiului său ca preț de răscumpărare. (Ro 5:6-8) Aceasta a pretins ca Fiul său să devină om, un echivalent al omului perfect Adam. De aceea, Dumnezeu a transferat viața Fiului său din ceruri în uterul Mariei, o fecioară iudeică. (Lu 1:26-37; Ioa 1:14) Întrucât Isus nu a primit viață de la un tată uman, descendent al păcătosului Adam, iar spiritul lui Dumnezeu ‘a acoperit-o [pe Maria] cu umbra sa’ din momentul conceperii până la nașterea lui, el nu a moștenit păcatul și imperfecțiunea, fiind „un miel fără defect și fără pată”, al cărui sânge putea fi o jertfă adecvată. (Lu 1:35; Ioa 1:29; 1Pe 1:18, 19) Isus nu s-a descalificat din acest rol, deoarece s-a păstrat fără păcat întreaga viață. (Ev 4:15; 7:26; 1Pe 2:22) Devenind carne și sânge, Isus a fost o rudă apropiată a omenirii. Viața sa perfectă, păstrată pură în toate testele integrității, a reprezentat bunul de valoare cu care a putut să ne răscumpere, sau să ne elibereze. (Ev 2:14, 15)

Scripturile grecești creștine arată cu claritate faptul că eliberarea din păcat și moarte se realizează prin plătirea unui preț. Ele spun despre creștini că au fost „cumpărați cu un preț” (1Co 6:20; 7:23) și că au ‘un proprietar care i-a cumpărat’. (2Pe 2:1) Isus este prezentat drept Mielul care ‘a fost înjunghiat’, cu al cărui sânge au fost cumpărați „pentru Dumnezeu oameni din orice trib, limbă, popor și națiune”. (Re 5:9) În aceste versete este folosit verbul agorázō, care înseamnă „a cumpăra de la piață” [agorá]. Pavel folosește termenul înrudit exagorázō (a elibera prin cumpărare) când vorbește despre Cristos, care, prin moartea pe stâlp, ‘i-a cumpărat și i-a eliberat pe cei care erau sub lege’. (Ga 4:5; 3:13) Însă ideea de răscumpărare este cel mai bine și cel mai des transmisă prin termenul grecesc lýtron și prin alți termeni din aceeași familie lexicală.

Scriitorii greci foloseau termenul lýtron (provenit din verbul lýō, care înseamnă „a dezlega”) cel mai des cu referire la prețul plătit pentru răscumpărarea prizonierilor de război sau pentru eliberarea captivilor și a sclavilor. (Compară cu Ev 11:35.) În Biblie, termenul lýtron apare doar de două ori, cu referire la Cristos, care și-a dat „viața ca răscumpărare pentru mulți”. (Mt 20:28; Mr 10:45) Termenul înrudit antílytron apare în 1 Timotei 2:6, unde se spune că Cristos „s-a dat pe sine ca răscumpărare corespunzătoare pentru toți”. În English Lexicon to the New Testament (Londra, 1845, p. 47), John Parkhurst explică termenul antílytron astfel: „Răscumpărare, preț de răscumpărare sau, mai exact, răscumpărare corespunzătoare”. În continuare, autorul citează cuvintele lui Hyperius: „[Antílytron] reprezintă prețul cu care prizonierii sunt răscumpărați de la inamici; este schimbul în care viața unuia este răscumpărată plătind cu viața altuia”. Parkhurst concluzionează: „Așadar, Aristotel folosește verbul [antilytróō] cu sensul de a răscumpăra plătind viață pentru viață”. Alți termeni înrudiți sunt lytróomai, „a elibera prin răscumpărare” (Tit 2:14; 1Pe 1:18, 19) și apolýtrōsis, „eliberare prin răscumpărare”. (Ef 1:7, 14; Col 1:14) Sensul cu care sunt folosiți acești termeni grecești este evident asemănător cu cel cu care sunt folosiți termenii ebraici analizați. Ei nu descriu o eliberare sau o achiziție obișnuită, ci o răscumpărare, o eliberare efectuată prin plătirea unui preț corespunzător.

Deși toți au posibilitatea să beneficieze de răscumpărare, nu toți acceptă jertfa de răscumpărare a lui Cristos. Peste aceștia și peste cei care inițial o acceptă, dar care mai târziu nu arată apreciere față de ea ‘rămâne mânia lui Dumnezeu’. (Ioa 3:36; Ev 10:26-29; în contrast, vezi Ro 5:9, 10.) Ei nu sunt eliberați din sclavia păcatului și a morții, care domnesc asupra lor. (Ro 5:21) Sub Lege, nu se accepta nicio răscumpărare pentru o persoană care ucidea în mod intenționat. Prin actul său voluntar, Adam a adus moartea asupra întregii omeniri, fiind astfel un ucigaș. (Ro 5:12) Așadar, Dumnezeu nu poate accepta valoarea jertfei de răscumpărare oferită de Isus și în favoarea păcătosului Adam.

Însă Dumnezeu acceptă cu bucurie prețul de răscumpărare pentru eliberarea descendenților lui Adam care se folosesc de această posibilitate. Pavel a spus în acest sens: „Așa cum prin neascultarea unuia singur mulți au ajuns păcătoși, tot așa prin ascultarea unuia singur mulți vor ajunge drepți”. (Ro 5:18, 19) La momentul când a păcătuit și a fost condamnat la moarte, lui Adam nu i se născuseră încă descendenți. Prin urmare, odată cu el, au ajuns sub sentința morții și viitorii săi descendenți, întreaga familie umană ce urma să se nască din trupul său. (Compară cu Ev 7:4-10.) Ca om perfect, Isus, „ultimul Adam” (1Co 15:45), a fost singurul capabil să ofere prețul de răscumpărare pentru descendenții nenăscuți ai lui Adam. El a fost dispus să moară nevinovat, dându-și viața ca jertfă umană perfectă, în armonie cu voința lui Iehova. (Ev 10:5) Isus va folosi autoritatea primită de la Iehova în baza răscumpărării pentru a le da viață tuturor celor care acceptă această măsură. (1Co 15:45; compară cu Ro 5:15-17.)

În concluzie, Isus a fost într-adevăr o „răscumpărare corespunzătoare”, însă nu pentru răscumpărarea unui singur om păcătos, a lui Adam, ci pentru răscumpărarea întregii omeniri, care a descins din Adam. Prezentând în cer, înaintea Dumnezeului dreptății absolute, valoarea deplină a jertfei sale de răscumpărare, Isus a cumpărat omenirea pentru a deveni familia sa. (Ev 9:24) Astfel, Isus primește o Mireasă, o congregație cerească formată din continuatorii săi. (Compară cu Ef 5:23-27; Re 1:5, 6; 5:9, 10; 14:3, 4.) În plus, potrivit profețiilor mesianice, ca „Tată etern”, el va avea ‘urmași’. (Is 53:10-12; 9:6, 7) Pentru a se împlini acest lucru, de răscumpărarea plătită de Isus trebuie să beneficieze nu doar cei ce alcătuiesc clasa „miresei”. Pe lângă cei „cumpărați dintre oameni ca prime roade” pentru a forma congregația cerească, de jertfa de răscumpărare vor beneficia și alți oameni, care vor fi eliberați de păcat și imperfecțiune și vor primi viață veșnică. (Re 14:4; 1Io 2:1, 2) Întrucât aceia care fac parte din congregația cerească slujesc alături de Cristos ca preoți și „regi peste pământ”, înțelegem că ceilalți oameni care sunt răscumpărați vor fi supușii pământești ai Regatului lui Cristos. Ca fii ai unui „Tată Etern”, ei vor primi viața veșnică. (Re 5:10; 20:6; 21:2-4, 9, 10; 22:17; compară cu Ps 103:2-5.) Măsurile luate în vederea răscumpărării omenirii vădesc dreptatea, dar și înțelepciunea lui Iehova, deoarece el a echilibrat în mod perfect balanța dreptății, manifestând, în același timp, bunătate nemeritată și iertând păcatele. (Ro 3:21-26)