CÂND locuia în țara pe care i-o dăduse Dumnezeu, națiunea Israel era înconjurată de națiuni care se închinau la dumnezei falși. Israeliții ieșiseră din Egipt, unde animalele erau zeificate. La est și sud-est de Israel se aflau Amonul, Moabul și Edomul – rude îndepărtate ale israeliților, care se închinau însă la idoli. Filistenii, care erau politeiști, ocupau câmpia de coastă de la vest. La nord de Israel, de-a lungul coastei, se aflau fenicienii, ale căror practici religioase includeau sodomia, bestialitatea și jertfirea copiilor. Iar în religia sirienilor se foloseau reprezentări ale unor zeițe goale, ale căror poziții le scoteau în evidență sexualitatea. Dacă voiau să fie aprobați în continuare de Iehova, israeliții trebuiau să se păstreze separați de națiunile din jurul lor.

Pentru a-i ocroti pe israeliți, Iehova le-a dat Legea mozaică; ea era ʻun zidʼ ce-i separa de națiunile învecinate. (Ef 2:14) Ei nu trebuiau să încheie alianțe sau căsătorii cu oamenii din aceste națiuni și nici să imite practicile lor religioase. (2Cr 16:7; 2Re 17:13-15) Atât timp cât Israelul respecta aceste legi, el rămânea un popor sfânt.

Totuși, oamenilor din națiunile învecinate nu li se interzicea să i se închine Dumnezeului adevărat. Ei puteau să renunțe la conduita idolatră și să devină închinători ai lui Iehova. „Dumnezeu nu este părtinitor.” (Fa 10:34) Păstrând Israelul separat de celelalte națiuni, Iehova acționa în vederea îndeplinirii scopului său de a binecuvânta oameni din toate națiunile. (Ge 22:18)