Atenție sau considerație deosebită acordată cuiva demn de stimă; aprecierea sau prețuirea unui lucru ori, în special, a unei persoane care se distinge prin calități, realizări, funcție, poziție sau autoritate. A manifesta respect înseamnă „a onora”. În limbile originale există diverși termeni ce redau ideea de onoare, respect sau teamă sănătoasă manifestate față de alții. (Vezi TEAMĂ, FRICĂ; ONOARE.)

Față de Iehova și reprezentanții săi. Deoarece este Creatorul, Iehova Dumnezeu e demn de cea mai mare onoare din partea tuturor creaturilor sale inteligente. (Re 4:11) Acest lucru pretinde ca toți să asculte cu fidelitate de el, având ca motivație iubirea și aprecierea pentru ce a făcut el în folosul lor. (Mal 1:6; 1Io 5:3) De asemenea, presupune ca fiecare să-și folosească lucrurile de valoare în favoarea închinării adevărate. (Pr 3:9)

Cel care își însușește ceea ce îi aparține Creatorului arată lipsă de respect față de lucrurile sacre. Așa au procedat Hofni și Fineas, fiii marelui preot Eli. Ei luau ce era cel mai bun din fiecare jertfă adusă lui Iehova. Iar Eli, neluând măsuri ferme împotriva fiilor săi în această privință, i-a onorat mai mult pe ei decât pe Iehova. (1Sa 2:12-17, 27-29)

Când oamenii îi acordă onoare lui Iehova Dumnezeu ascultând în mod fidel de el și promovând interesele închinării aduse lui, Dumnezeu îi onorează binecuvântându-i și răsplătindu-i. (1Sa 2:30) Astfel, regele David, care i-a slujit cu fidelitate lui Iehova și a dorit să construiască un templu pentru arca sacră a legământului, a fost onorat sau răsplătit cu un legământ pentru un regat. (2Sa 7:1-16; 1Cr 17:1-14)

Ca purtători de cuvânt ai lui Iehova, profeții, și în special Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, erau demni de respect. Însă, în loc să fie respectați de israeliți, li s-au adresat cuvinte injurioase, au fost maltratați și chiar au fost omorâți. Lipsa de respect a israeliților față de reprezentanții lui Iehova a atins apogeul când l-au omorât pe Fiul său. De aceea, în anul 70 e.n., Iehova s-a folosit de armatele romane pentru a-și aduce răzbunarea asupra Ierusalimului infidel. (Mt 21:33-44; Mr 12:1-9; Lu 20:9-16; compară cu Ioa 5:23.)

În congregația creștină. În cadrul congregației creștine, cei care aveau însărcinări speciale precum predarea meritau sprijinul și cooperarea colaboratorilor în credință. (Ev 13:7, 17) Ei erau „demni de o dublă onoare”, inclusiv de ajutor material benevol pentru munca lor grea în folosul congregației. (1Ti 5:17, 18; vezi BĂTRÂN.)

Însă toți creștinii erau demni de a fi onorați de colaboratorii lor în credință. Iată ce sfat a dat apostolul Pavel: „În a vă arăta onoare unii altora, fiți primii”. (Ro 12:10) Întrucât fiecare creștin își cunoaște slăbiciunile și greșelile mai bine decât colaboratorii în credință, este cât se poate de potrivit să le acorde celorlalți întâietate, onorându-i sau prețuindu-i datorită activității lor fidele. (Flp 2:1-4) Văduvele merituoase aflate în nevoi erau onorate acordându-li-se ajutor material din partea congregației. (1Ti 5:3, 9, 10)

În cadrul familiei. Soția trebuie să manifeste o teamă sănătoasă, sau un respect profund, față de soțul ei, capul familiei. (Ef 5:33) Aceasta este în armonie cu rolul special acordat de Dumnezeu bărbatului. Bărbatul, nu femeia, a fost creat primul și este „chipul și gloria lui Dumnezeu”. (1Co 11:7-9; 1Ti 2:11-13) Sara a manifestat respect profund față de soțul ei, fiind un exemplu remarcabil pentru soții. Respectul ei izvora din inimă, întrucât Sara îl numea pe soțului ei „domn” nu doar în prezența altora, ci chiar „în sinea ei”. (1Pe 3:1, 2, 5, 6; compară cu Ge 18:12.)

Soții sunt îndemnați: „Continuați să locuiți cu ele [soțiile voastre] potrivit cunoștinței, dându-le onoare ca unui vas mai slab, cel feminin, fiindcă sunteți și moștenitori cu ele ai favorii nemeritate a vieții”. (1Pe 3:7) Astfel, soții creștini unși cu spirit nu trebuiau să piardă din vedere că soțiile lor aveau aceeași poziție de comoștenitoare cu Cristos ca și ei (compară cu Ro 8:17; Ga 3:28) și trebuiau tratate cu onoare, recunoscând prin aceasta că ele nu erau atât de puternice ca bărbații.

Față de copiii lor, părinții sunt reprezentanții lui Dumnezeu, autorizați de el să-i educe, să-i disciplineze și să-i îndrume. De aceea, părinții sunt demni de onoare, sau respect. (Ex 20:12; Ef 6:1-3; Ev 12:9) Aceasta nu înseamnă că e suficient ca un copil să asculte de părinți și să-i stimeze. Dacă e nevoie, trebuie să-i îngrijească cu iubire când sunt înaintați în vârstă. (Compară cu Mt 15:4-6.) În congregația creștină, cine nu se îngrijea de un părinte în vârstă sau aflat în nevoi era considerat mai rău decât un necredincios. (1Ti 5:8) Așa cum i-a spus Pavel lui Timotei, congregația nu trebuia să preia sarcina de a se îngriji de văduvele ce aveau copii sau nepoți care puteau să le poarte de grijă pe plan material. (1Ti 5:4)

Față de reprezentanții guvernamentali și alte persoane. Și cei aflați în poziții guvernamentale înalte sunt demni de onoare, sau respect. Un creștin va arăta respect față de aceștia nu pentru a obține vreo favoare, ci pentru că aceasta este voința lui Dumnezeu. S-ar putea ca aceste persoane să fie corupte. (Compară cu Lu 18:2-6; Fa 24:24-27.) Însă trebuie să li se acorde respect datorită responsabilității pe care o implică funcția lor. (Ro 13:1, 2, 7; 1Pe 2:13, 14) De asemenea, sclavii trebuiau să-și considere stăpânii demni de toată onoarea, îndeplinindu-și sarcinile încredințate pentru a nu da motiv ca numele lui Dumnezeu să fie dezonorat. (1Ti 6:1)

Când un creștin era întrebat despre motivul speranței sale, acesta trebuia să-l explice „cu blândețe și respect profund [lit. teamă]”. Chiar dacă întrebările erau ofensatoare, creștinul trebuia să-și prezinte speranța cu calm și blândețe, fără să se irite, să se aprindă de mânie sau să fie indignat. Deși nu trebuia să se lase intimidat din cauza fricii de oameni, creștinul trebuia să manifeste respect profund, sau teamă sănătoasă, ca și cum s-ar fi aflat înaintea lui Iehova Dumnezeu și a Domnului Isus Cristos. (1Pe 3:14, 15, Rbi8, n.s.) În această privință, îi putea considera un exemplu pe îngeri, care, deși superiori în tărie și putere, nu aduc acuzații rostind insulte. (2Pe 2:11)