[probabil, din Samaria (al Samariei)]

Termenul „samariteni” apare prima dată în Scripturi după cucerirea regatului celor zece triburi, sau regatul Samariei, în 740 î.e.n.; era folosit cu referire la cei ce locuiau în regatul de nord înainte de această cucerire pentru a-i diferenția de străinii aduși ulterior din alte părți ale Imperiului Asirian (2Re 17:29). Se pare că asirienii nu i-au exilat pe toți israeliții, întrucât din 2 Cronici 34:6-9 (compară cu 2Re 23:19, 20) reiese că, în timpul domniei lui Iosia, în regiunea Samariei încă locuiau israeliți. Cu timpul, termenul „samariteni” a ajuns să-i desemneze pe descendenții israeliților rămași în Samaria și pe cei ai coloniștilor aduși de asirieni; fără îndoială, unii dintre samariteni s-au născut în familii mixte. Într-o perioadă mai târzie, numele a căpătat o conotație mai mult religioasă decât etnică sau politică. „Samaritean” era o persoană care aparținea sectei religioase ce s-a format în regiunea Sihemului și a Samariei și care susținea anumite doctrine total diferite de doctrinele iudaismului (Ioa 4:9).

Religia samariteană. Religia samariteană a apărut ca urmare a mai multor factori. Un factor principal l-au constituit acțiunile lui Ieroboam menite să îndepărteze cele zece triburi ale lui Israel de la închinarea la Iehova, închinare cu centrul la Ierusalim. Timp de aproximativ 250 de ani de la divizarea națiunii în două regate, în regatul lui Israel a funcționat – ca substitut al preoției levitice instituite de Dumnezeu – o preoție instituită de oameni, care a dus la practicarea idolatriei degradante (1Re 12:28-33; 2Re 17:7-17; 2Cr 11:13-15; 13:8, 9). Apoi regatul de nord a fost cucerit și colonizat cu păgâni aduși din Babilon, Cuta, Ava, Hamat și Sefarvaim, care se închinau la mulți zei: Sucot-Benot, Nergal, Așima, Nibhaz, Tartac, Adramelec și Anamelec. Deși au învățat unele lucruri despre Iehova de la un preot ce aparținea preoției instituite de Ieroboam, ei au continuat generații la rând să se închine la zeii lor falși, așa cum se închinaseră locuitorii Samariei la vițeii de aur (2Re 17:24-41). După aproape 100 de ani de la cucerirea regatului de nord, Iosia a luat măsuri drastice pentru a elimina închinarea la idoli din comunitățile de aici. Totuși, aceste reforme n-au avut un efect durabil, cum de altfel n-au avut nici reformele similare pe care le-a făcut în regatul de sud al lui Iuda (2Re 23:4-20; 2Cr 34:6, 7).

În 537 î.e.n., o rămășiță a evreilor din cele 12 triburi s-a întors din exilul babilonian pentru a reconstrui templul lui Iehova din Ierusalim (Ezr 1:3; 2:1, 70). Atunci samaritenii, care locuiau deja în țară și pe care Biblia îi descrie drept ‘vrăjmași ai lui Iuda și ai lui Beniamin’, au venit la Zorobabel și la bătrâni și le-au spus: „Lăsați-ne să construim împreună cu voi, căci și noi, ca și voi, îl căutăm pe Dumnezeul vostru și lui îi aducem jertfe din zilele lui Esar-Hadon, regele Asiriei, care ne-a adus aici” (Ezr 4:1, 2). Însă, în realitate, ei nu-i erau devotați lui Iehova, fapt ce s-a văzut clar când Zorobabel le-a refuzat ajutorul: samaritenii au făcut tot ce le-a stat în putință ca să împiedice reconstruirea templului. Văzând că toate eforturile lor de a-i hărțui și de a-i intimida pe israeliți au fost zadarnice, ei i-au trimis o scrisoare împăratului Persiei prin care le aduceau acestora acuzații false. Astfel, au reușit să obțină un decret în urma căruia lucrările de construcție au fost oprite câțiva ani (Ezr 4:3-24).

Pe la mijlocul secolului al V-lea î.e.n., când Neemia a început repararea zidurilor Ierusalimului, Sanbalat (guvernator al Samariei, potrivit unuia dintre papirusurile elefantine) a încercat pe diferite căi să oprească lucrările, dar fără succes (Ne 2:19, 20; 4:1-12; 6:1-15). Mai târziu, după o absență îndelungată, Neemia s-a întors la Ierusalim și a aflat că nepotul marelui preot Eliașib se căsătorise cu fiica lui Sanbalat. Neemia ‘l-a alungat’ imediat (Ne 13:6, 7, 28).

În opinia unor erudiți, construirea templului samaritean pe muntele Garizim (posibil în sec. al IV-lea î.e.n.) pentru a rivaliza cu cel din Ierusalim a marcat ruptura definitivă dintre iudei și samariteni, deși unii consideră că relațiile dintre ei au încetat după mai bine de un secol. Când Isus a început serviciul de predicare, aceste relații nu se îmbunătățiseră cu nimic, chiar dacă templul de pe muntele Garizim fusese distrus cu circa un secol și jumătate mai înainte (Ioa 4:9). Samaritenii încă se închinau pe muntele Garizim (Ioa 4:20-23), iar iudeii îi disprețuiau (Ioa 8:48). Având în vedere această atitudine disprețuitoare, înțelegem cât de pertinentă a fost ilustrarea lui Isus despre bunul samaritean (Lu 10:29-37).

Pentateuhul samaritean. Încă din vechime, samaritenii au avut ca text sacru doar primele cinci cărți ale Bibliei, și acestea în propria versiune, scrisă potrivit alfabetului lor. (Ei respingeau celelalte cărți ale Scripturilor ebraice, posibil cu excepția cărții lui Iosua.) Această versiune este cunoscută ca Pentateuhul samaritean. Între Pentateuhul samaritean și textul masoretic există aproximativ 6 000 de diferențe, majoritatea minore. Totuși, există și câteva diferențe majore. De exemplu, în Deuteronomul 27:4, în loc de Ebal apare Garizim, ca munte unde legile lui Moise trebuiau scrise pe pietre date cu var (De 27:8). Evident, motivul pentru care samaritenii au făcut această schimbare a fost acela de a-și susține învățătura că Garizimul a fost muntele sfânt al lui Dumnezeu.

Totuși, în general vorbind, samaritenii acceptau Pentateuhul. Prin urmare, ei împărtășeau convingerea că avea să vină un profet mai mare decât Moise (De 18:18, 19). În secolul I, ei așteptau venirea lui Mesia, sau Cristos; unii l-au recunoscut, alții l-au respins (Lu 17:16-19; Ioa 4:9-43; Lu 9:52-56). Mai târziu, datorită predicării primilor creștini, mulți samariteni au aderat cu bucurie la creștinism (Fa 8:1-17, 25; 9:31; 15:3).