[Împotrivitor]

În multe ocurențe din Scripturile ebraice, termenul satán nu are articol hotărât. Prima dată când apare astfel se referă la îngerul care i-a stat în cale lui Balaam, împotrivindu-i-se când plecase să-i blesteme pe israeliți. (Nu 22:22, 32) În alte contexte se referă la persoane care li se împotriveau altora. (1Sa 29:4; 2Sa 19:21, 22; 1Re 5:4; 11:14, 23, 25) Însă, folosit cu articolul hotărât ha, se referă la Satan Diavolul, principalul Adversar al lui Dumnezeu. (Iov 1:6, n.s.; 2:1-7; Za 3:1, 2) În Scripturile grecești, termenul satanás se referă la Satan Diavolul în aproape toate ocurențele lui și, de regulă, este însoțit de articolul hotărât ho.

Originea. Scripturile arată că această creatură cunoscută drept Satan nu a avut dintotdeauna acest nume. El i-a fost dat întrucât i s-a împotrivit lui Iehova, opunându-i rezistență. Scripturile nu dezvăluie ce nume a avut înainte. Dumnezeu este singurul Creator, iar „lucrările sale sunt perfecte”, lipsite de nedreptate, sau injustețe. (De 32:4) Prin urmare, când a fost creat, cel care a devenit Satan era o creatură a lui Dumnezeu perfectă și dreaptă. El este spirit, întrucât s-a prezentat înaintea lui Dumnezeu în cer. (Iov cap. 1, 2; Re 12:9) Isus Cristos a spus despre acesta: „El a fost un ucigaș când a început și n-a rămas ferm în adevăr, pentru că în el nu este adevăr”. (Ioa 8:44; 1Io 3:8) Isus a arătat astfel că Satan a fost cândva în adevăr, dar l-a abandonat. El a fost un ucigaș de la prima încercare fățișă de a-i îndepărta pe Adam și Eva de Dumnezeu, deoarece prin asta le-a adus moartea lui Adam și Evei, care, la rândul lor, au transmis păcatul și moartea urmașilor lor. (Ro 5:12) Trăsăturile de caracter și acțiunile atribuite lui Satan în Scripturi pot fi atribuite doar unei persoane, nu unui principiu abstract al răului. Este evident că evreii, ca de altfel și Isus și discipolii săi, știau că Satan era o persoană.

Așadar, deși a avut un început drept și perfect, această creatură spirituală a căzut în păcat și degradare. Procesul care a dus la această stare este descris de Iacov: „Fiecare este încercat, fiind atras și ademenit de propria lui dorință. Apoi dorința, când devine roditoare, dă naștere păcatului, iar păcatul, odată săvârșit, aduce moartea”. (Iac 1:14, 15) Conduita adoptată de Satan pare să se asemene, în unele privințe, cu cea a regelui Tirului, descrisă în Ezechiel 28:11-19. (Vezi PERFECȚIUNE [Primul păcătos și regele Tirului].)

Relatarea biblică arată cu claritate că Satan a fost cel care a vorbit prin intermediul unui șarpe, ademenind-o pe Eva să nu asculte de porunca lui Dumnezeu. La rândul ei, Eva l-a îndemnat pe Adam să adopte aceeași conduită răzvrătită. (Ge 3:1-7; 2Co 11:3) Pentru că Satan s-a folosit de un șarpe, Biblia îi atribuie apelativul de „Șarpe”, care a ajuns să însemne „amăgitor”; Satan a devenit și „Ispititorul” (Mt 4:3) și un mincinos, „tatăl minciunii”. (Ioa 8:44; Re 12:9)

Controversa referitoare la suveranitate. Când Satan a abordat-o pe Eva (prin intermediul șarpelui care i-a vorbit), el a contestat, de fapt, legitimitatea suveranității lui Iehova și caracterul drept al guvernării sale. El a insinuat că Dumnezeu o priva pe nedrept de ceva anume, afirmând totodată că Dumnezeu mințea când spunea că ea avea să moară dacă mânca din fructul interzis. În plus, Satan a făcut-o să creadă că urma să fie liberă și independentă de Dumnezeu, devenind ca Dumnezeu. Astfel, această creatură spirituală rea s-a ridicat mai presus de Dumnezeu în ochii Evei, Satan devenind dumnezeul ei, chiar dacă pe atunci se pare că Eva nu știa cine era cel ce o indusese în eroare. Prin modul lui de a acționa, el i-a adus pe bărbat și pe femeie sub conducerea și controlul său, ridicându-se împotriva lui Iehova ca dumnezeu rival. (Ge 3:1-7)

Pentru a înțelege ce s-a întâmplat în cer, Biblia ne dezvăluie că, mai târziu, Satan s-a prezentat ca dumnezeu rival înaintea lui Iehova în ceruri și l-a provocat în față, spunând că l-ar fi putut îndepărta de El pe slujitorul Său Iov, și implicit pe oricare alt slujitor al Său. De fapt, l-a acuzat pe Dumnezeu că i-a dat lui Iov pe nedrept de toate, ocrotindu-l pe deplin, astfel că el, Satan, nu-l putea pune la încercare pe Iov ca să scoată la iveală ce avea cu adevărat în inimă, adică, după cum insinua el, motivațiile lui rele. El susținea că Iov îi slujea lui Dumnezeu în primul rând din motive egoiste, arătând asta cu claritate când a spus: „Piele pentru piele și omul va da tot ce are pentru sufletul lui. Acum, întinde-ți mâna, te rog, și atinge-te chiar de osul și de carnea lui și ai să vezi dacă nu te va blestema în față”. (Iov 1:6-12; 2:1-7; vezi SUVERANITATE.)

În această situație neobișnuită, Iehova i-a permis lui Satan să aducă nenorocirea asupra lui Iov, neintervenind când Satan a făcut să năvălească jefuitori sabeeni sau să fie distruse turmele și să fie omorâți păstorii prin „focul lui Dumnezeu” din ceruri, cum s-a exprimat mesagerul lui Iov; nu se spune dacă era vorba despre un fulger sau un foc de altă natură. Satan a mai făcut să năvălească trei cete de caldeeni, după care a stârnit o vijelie. Toate acestea au provocat moartea tuturor copiilor lui Iov și distrugerea bunurilor sale. În cele din urmă, Satan l-a lovit pe Iov cu o boală dezgustătoare. (Iov 1:13-19; 2:7, 8)

Acest lucru arată forța și puterea acestei creaturi spirituale, Satan, precum și atitudinea sa plină de cruzime, criminală.

Este demn de remarcat însă că Satan și-a recunoscut incapacitatea în fața poruncii exprese date de Dumnezeu, întrucât nu a contestat puterea și autoritatea lui Dumnezeu când el i-a interzis să-i ia viața lui Iov. (Iov 2:6)

I se opune neîncetat lui Dumnezeu. Sfidându-l pe Dumnezeu și acuzându-i pe slujitorii Săi că nu sunt integri, Satan a acționat potrivit numelui său de „Diavol”, care înseamnă „Calomniator”, nume binemeritat, întrucât l-a calomniat pe Iehova Dumnezeu în grădina Edenului.

I se alătură alți demoni, sau îngeri răi. Înainte de Potopul din zilele lui Noe, se pare că și alți îngeri ai lui Dumnezeu și-au părăsit locuința cerească și poziția pe care o primiseră. Ei s-au materializat în corpuri umane și au venit să locuiască pe pământ, căsătorindu-se cu femei și având urmași numiți nefilimi. (Ge 6:1-4; 1Pe 3:19, 20; 2Pe 2:4; Iuda 6; vezi NEFILIM; FIUL [FIII] LUI DUMNEZEU.) Nemaislujindu-i lui Dumnezeu, acești îngeri au ajuns sub controlul lui Satan. Prin urmare, Satan este numit „conducătorul demonilor”. Odată, când Isus a expulzat demoni dintr-un om, fariseii l-au acuzat că făcuse aceasta cu puterea lui „Beelzebub, conducătorul demonilor”. Ei se referiseră la Satan, așa cum reiese din răspunsul lui Isus: „Dacă Satan îl scoate afară pe Satan, el s-a dezbinat împotriva lui însuși”. (Mt 12:22-27)

Apostolul Pavel îl asociază pe Satan cu ‘forțele spirituale rele din locurile cerești’, pe care le numește ‘conducătorii mondiali ai acestui întuneric’. (Ef 6:11, 12) Ca forță care guvernează în domeniul invizibil din imediata apropiere a pământului, Satan este ‘conducătorul autorității aerului’. (Ef 2:2) În Revelația, el este prezentat drept cel care „induce în eroare întregul pământ locuit”. (Re 12:9) Apostolul Ioan a spus că „întreaga lume zace în puterea celui rău”. (1Io 5:19) Așadar, el este „conducătorul acestei lumi”. (Ioa 12:31) De aceea, Iacov a scris că „prietenia cu lumea este dușmănie cu Dumnezeu”. (Iac 4:4)

Lupta lui de a distruge ‘Sămânța’. Satan s-a străduit încă de la început să împiedice împlinirea promisiunii despre ‘sămânță’, care trebuia să vină prin Avraam. (Ge 12:7) În mod evident, el a încercat să o corupă pe Sara, pentru a nu mai fi demnă să dea naștere seminței; însă Dumnezeu a ocrotit-o. (Ge 20:1-18) Satan a făcut tot posibilul să-i distrugă pe cei aleși de Dumnezeu ca sămânță a lui Avraam, națiunea Israel, determinându-i să păcătuiască și aducând alte națiuni împotriva lor, așa cum arată întreaga istorie biblică. Un punct culminant în încercarea ambițioasă a lui Satan de a lupta împotriva lui Dumnezeu, moment care lui i se părea a fi o victorie, a fost când regele Babilonului, cea de-a treia putere mondială din istoria biblică, a cucerit Ierusalimul. Atunci s-a pus capăt domniei regelui Zedechia, un descendent al lui David. Templul lui Iehova a fost distrus, iar Ierusalimul și Iuda au fost lăsate în paragină. (Eze 21:25-27)

Ca instrument al lui Satan, dinastia babiloniană aflată la putere, condusă la început de Nebucadnețar, a ținut Israelul în exil 68 de ani, până la căderea Babilonului. Acesta nu obișnuia să-și elibereze prizonierii, reflectând astfel aroganța și lupta ambițioasă a lui Satan, care se opunea ca dumnezeu rival Suveranului universului, Iehova. Regii Babilonului, care se închinau zeului Marduk, zeiței Iștar și multor alte divinități, erau, de fapt, închinători ai demonilor și, ca parte a lumii înstrăinate de Iehova, se aflau sub autoritatea lui Satan. (Ps 96:5; 1Co 10:20; Ef 2:12; Col 1:21)

Satan a trezit în regele Babilonului ambiția de a avea autoritate deplină peste pământ, chiar și peste „tronul lui Iehova” (1Cr 29:23) și peste „stelele lui Dumnezeu”, regii din linia lui David, al căror tron era pe muntele Moria (prin extensie, Sion). Acest ‘rege’, dinastia babiloniană, ‘s-a înălțat’ în inima sa, ajungând în ochii lui și ai admiratorilor lui „cel strălucitor”, un „fiu al zorilor”. (În anumite traduceri este păstrat termenul „Lucifer”, din Vulgata [în latină]. E vorba pur și simplu de traducerea termenului ebraic hêlél, „cel strălucitor”. Hêlél nu este un nume sau un titlu, ci mai degrabă un termen care descrie poziția arogantă adoptată de dinastia babiloniană a regilor din linia lui Nebucadnețar.) (Is 14:4-21) Deoarece Babilonul era un instrument al lui Satan, ‘regele’ lui reflecta vanitatea lui Satan însuși. Și de această dată, Iehova a intervenit pentru a-și salva poporul aducându-l în patria sa, până avea să vină adevărata Sămânță promisă. (Ezr 1:1-6)

Eforturi de a-l face pe Isus să dea greș. Satan, fără îndoială identificându-l pe Isus drept Fiul lui Dumnezeu și cel despre care se profețise că avea să-l zdrobească (Ge 3:15), a făcut tot posibilul să-l distrugă pe Isus. Însă îngerul Gabriel i-a spus Mariei când a anunțat-o de conceperea lui Isus: „Spiritul sfânt va veni peste tine și puterea Celui Preaînalt te va acoperi cu umbra sa. Astfel, și cel ce se va naște va fi numit sfânt, Fiul lui Dumnezeu”. (Lu 1:35) Iehova și-a ocrotit Fiul. Eforturile de a-l distruge pe Isus când era un copilaș au eșuat. (Mt 2:1-15) Dumnezeu a continuat să-l ocrotească pe Isus în tinerețea lui. După ce Isus s-a botezat, Satan a venit la el în pustiu cu trei mari tentații, punându-i la încercare în toate privințele devoțiunea față de Iehova. Cu ocazia uneia dintre tentații, Satan i-a arătat lui Isus toate regatele lumii, pretinzând că erau ale sale. Isus nu l-a contrazis. Totuși, nu și-a permis nicio clipă să ia în calcul vreo „scurtătură” ca să devină rege sau să-și satisfacă vreo dorință egoistă. El i-a răspuns fără ezitare lui Satan: „Pleacă, Satan! Căci este scris: «Lui Iehova, Dumnezeul tău, să te închini și numai pentru el să îndeplinești un serviciu sacru»”. Atunci, „Diavolul . . . a plecat de la el, așteptând un alt moment prielnic”. (Mt 4:1-11; Lu 4:13) Aceasta ilustrează adevărul cuvintelor lui Iacov, scrise mai târziu: „Împotriviți-vă Diavolului, iar el va fugi de la voi”. (Iac 4:7)

Isus a fost mereu conștient de pericolele mașinațiilor lui Satan și de intenția lui de a-l distruge făcându-l să nutrească gânduri contrare voinței lui Iehova. Acest lucru a fost evident când Petru, odată, deși cu intenții bune, l-a pus de fapt în fața unei tentații. Isus vorbise despre suferința și moartea care-l așteptau. „Atunci Petru l-a luat deoparte și a început să-l mustre, zicând: «Fii bun cu tine însuți, Doamne! Nu vei avea deloc soarta aceasta». Dar, întorcându-se cu spatele, el i-a zis lui Petru: «Înapoia mea, Satan! Tu ești o piatră de poticnire pentru mine, fiindcă n-ai gândurile lui Dumnezeu, ci ale oamenilor».” (Mt 16:21-23)

Isus a fost în pericol de-a lungul întregului său serviciu pe pământ; Satan s-a folosit de oameni ca să lupte împotriva lui Isus, încercând fie să-l facă să se poticnească, fie să-l omoare. La un moment dat, oamenii au vrut să-l prindă pe Isus ca să-l facă rege. Însă el nici măcar nu a luat în considerare o astfel de posibilitate; n-ar fi acceptat puterea regală decât la timpul și în modul stabilite de Dumnezeu. (Ioa 6:15) Cu o altă ocazie, cei din orașul lui au încercat să-l omoare. (Lu 4:22-30) El a fost hărțuit în permanență de cei folosiți de Satan ca să-i întindă capcane. (Mt 22:15) Dar, cu toate eforturile sale, Satan nu a reușit să-l facă pe Isus să păcătuiască cu nimic, nici cu gândul, nici cu fapta. Satan s-a dovedit fără umbră de îndoială un mincinos; contestând suveranitatea lui Dumnezeu și integritatea slujitorilor Săi, a eșuat lamentabil. De aceea, cu puțin înaintea morții sale, Isus a spus: „Acum are loc judecata acestei lumi, acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară”, fiind complet discreditat. (Ioa 12:31) Satan exercita control asupra întregii omeniri prin intermediul păcatului. Însă, știind că Satan avea să-i cauzeze curând moartea, Isus a putut spune după ce a celebrat ultimul Paște cu discipolii: „Vine conducătorul lumii. El n-are nicio putere asupra mea”. (Ioa 14:30)

Câteva ore mai târziu, Satan a reușit să-l omoare pe Isus, punând mai întâi stăpânire pe unul dintre apostolii lui Isus, iar apoi folosindu-se de conducătorii iudei și de puterea mondială romană ca să-l execute pe Isus într-un mod crud și umilitor. (Lu 22:3; Ioa 13:26, 27; cap. 18, 19) Satan a acționat ca unul „care are mijloacele de a cauza moartea”. (Ev 2:14; Lu 22:53) Dar, prin aceasta, Satan nu și-a promovat cauza, ci a împlinit fără să vrea profeția conform căreia Isus trebuia să-și dea viața ca jertfă. Moartea lui Isus în ireproșabilitate a furnizat prețul de răscumpărare pentru omenire și, prin moartea sa (și învierea sa ulterioară înfăptuită de Dumnezeu), Isus putea acum să ajute omenirea păcătoasă să scape de sub autoritatea lui Satan, întrucât, așa cum este scris, Isus a devenit sânge și carne „pentru ca prin moartea lui să-l reducă la nimic pe cel care are mijloacele de a cauza moartea, pe Diavolul, și să-i elibereze pe toți cei care, de teama morții, au fost supuși sclaviei toată viața”. (Ev 2:14, 15)

Continuă să lupte împotriva creștinilor. După moartea și învierea lui Isus, Satan a continuat să ducă o luptă aprigă împotriva continuatorilor lui Cristos. Relatările consemnate în cartea Faptele și în scrisorile din Scripturile grecești creștine conțin numeroase dovezi în această privință. Pavel a spus că i s-a dat ‘un spin în carne, un înger al lui Satan, ca să-l pălmuiască fără încetare’. (2Co 12:7) Și, la fel ca în cazul Evei, Satan și-a disimulat adevăratele trăsături și intenții ‘prefăcându-se într-un înger de lumină’; el avea agenții lui, slujitori care „se prefac [și ei] în slujitori ai dreptății”. (2Co 11:14, 15) Astfel de slujitori erau apostolii falși care luptau împotriva lui Pavel (2Co 11:13) și cei din Smirna ‘care spuneau că erau iudei și totuși nu erau, ci erau o sinagogă a lui Satan’. (Re 2:9) Satan nu a încetat niciodată să-i acuze pe creștini „zi și noapte”, punându-le la îndoială integritatea, așa cum a făcut în cazul lui Iov. (Re 12:10; Lu 22:31) Însă creștinii au „un ajutor la Tatăl: pe Isus Cristos, cel drept”, care se înfățișează pentru ei înaintea persoanei lui Dumnezeu. (1Io 2:1)

Aruncarea lui în abis și distrugerea lui definitivă. Când Satan a determinat-o pe Eva, iar apoi pe Adam, să se răzvrătească, Dumnezeu i-a spus șarpelui (vorbindu-i în realitate lui Satan, întrucât un simplu animal nu putea înțelege controversele implicate): „Țărână vei mânca în toate zilele vieții tale! Voi pune dușmănie între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. El îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul”. (Ge 3:14, 15) Dumnezeu a arătat astfel că Satan, fiind dat afară din organizația Sa sfântă, nu avea nicio speranță la viață, ci urma ‘să mănânce țărână’, ca să spunem așa, până avea să moară. „Sămânța” avea să-i zdrobească în cele din urmă capul, adică să-i provoace o rană mortală. Când Cristos a fost pe pământ, demonii l-au identificat drept Cel care avea să-i arunce în „abis”, evident o stare de inactivitate, în relatarea paralelă fiind numită ‘chin’. (Mt 8:29; Lu 8:30, 31; vezi CHIN.)

Cartea Revelația descrie ultimele zile ale lui Satan și sfârșitul lui. Ea dezvăluie că, atunci când Cristos preia puterea regală, Satan este aruncat jos din cer, pe pământ, nemaiavând acces la ceruri, cum avusese în zilele lui Iov și în secolele ce au urmat. (Re 12:7-12) După această înfrângere, Satan nu mai are „decât puțin timp”, perioadă în care poartă război cu „cei rămași din sămânța ei [a femeii], care respectă poruncile lui Dumnezeu și au lucrarea de depunere a mărturiei despre Isus”. Întrucât depune eforturi să-i devoreze pe cei rămași din sămânța femeii, el este numit „balaurul”, cel care înghite sau zdrobește. (Re 12:16, 17; compară cu Ier 51:34, unde Ieremia spune în numele Ierusalimului și al lui Iuda: „Nebucadrețar, regele Babilonului, . . . m-a înghițit ca un șarpe mare [sau „un balaur”, n.s., Rbi8]”.) Când este descris mai devreme luptând împotriva femeii și încercând să-i devoreze copilul de sex bărbătesc, el este prezentat ca „un balaur mare de culoarea focului”. (Re 12:3)

Capitolul 20 al cărții Revelația arată că Satan este legat și aruncat în abis pentru o mie de ani de un înger glorios, fără îndoială Isus Cristos, care are cheia abisului și este „sămânța” ce-i va zdrobi lui Satan capul. (Compară cu Re 1:18; vezi ABIS.)

Ultimele eforturi ale lui Satan vor culmina cu înfrângerea lui definitivă. Potrivit profeției, va fi dezlegat „pentru puțin timp” la sfârșitul Domniei de O Mie de Ani a lui Cristos și îi va conduce pe rebeli într-un ultim atac împotriva suveranității lui Dumnezeu; dar va fi aruncat (împreună cu demonii lui) în lacul de foc și de sulf, distrugerea veșnică. (Re 20:1-3, 7-10; compară cu Mt 25:41; vezi LACUL DE FOC.)

Ce înseamnă ‘a da o persoană pe mâna lui Satan ca să fie înlăturată influența carnală’?

Dând instrucțiuni congregației din Corint în legătură cu măsurile ce trebuiau luate cu privire la un membru al congregației care comisese incest cu soția tatălui său, apostolul Pavel a scris: „Să-l dați pe omul acesta pe mâna lui Satan ca să înlăturați influența carnală din mijlocul vostru”. (1Co 5:5) Porunca era de a-l da afară pe acel om din congregație, întrerupând orice legătură frățească cu el. (1Co 5:13) Fiind dat pe mâna lui Satan, adică exclus din congregație, ajungea în această lume, al cărei dumnezeu și conducător este Satan. Asemenea ‘puținei plămădeli’ din „toată frământătura” de aluat, bărbatul incestuos era „influența carnală” din congregație; înlăturându-l, congregația matură spiritualicește elimina „influența carnală” din mijlocul ei. (1Co 5:6, 7) Și Pavel i-a predat lui Satan pe Imeneu și pe Alexandru, întrucât au respins credința și o conștiință bună, naufragiind în ce privește credința. (1Ti 1:20)

Mai târziu, se pare că bărbatul din Corint care comisese incest s-a căit de fapta lui rea și s-a curățit, ceea ce l-a determinat pe apostolul Pavel să sfătuiască congregația să-l primească înapoi. Unul dintre motivele pentru care i-a îndemnat pe creștinii din Corint să manifeste iertare a fost ‘ca să nu fie înșelați de Satan, căci nu erau în neștiință despre planurile lui’. (2Co 2:11) Inițial, Satan adusese congregația într-o stare jalnică, membrii ei trebuind să fie mustrați de apostol întrucât erau prea indulgenți; de fapt, îi permiteau acelui bărbat să persiste în păcat, fără să se gândească la oprobriul adus asupra congregației, iar, tolerând acest lucru, ‘se umflau de mândrie’. (1Co 5:2) Însă, dacă acum ar fi căzut în cealaltă extremă, refuzând să-l ierte pe penitent, Satan i-ar fi înșelat în alt mod, și anume profitând că ar fi devenit necruțători și neiertători. Prin Cuvântul lui Dumnezeu, creștinii sunt ajutați să-și dea seama de existența lui Satan, de puterea sa, de planurile și intențiile sale și de modul său de a acționa, pentru a putea lupta împotriva acestui adversar de natură spirituală cu armele spirituale furnizate de Dumnezeu. (Ef 6:13-17)