Salt la conţinut

Salt la cuprins

Scrierile apocrife

Scrierile apocrife

Termenul grecesc apókryphos este folosit de trei ori în Biblie cu sensul său original, făcând referire la ceva „tăinuit cu grijă” sau „ascuns”. (Mr 4:22; Lu 8:17; Col 2:3) Inițial, termenul făcea referire la scrierile care nu se citeau în public, fiind astfel „tăinuite” altora. Însă, mai târziu, termenul a dobândit sensul de „neautentic”, „necanonic”, iar în prezent este folosit de obicei cu referire la scrierile suplimentare pe care Biserica Romano-Catolică le-a declarat ca făcând parte din canonul biblic la Conciliul de la Trento (1546). Scriitorii catolici numesc aceste cărți deuterocanonice, adică „ale celui de-al doilea canon (sau ale canonului de mai târziu)”, deosebindu-le de cele protocanonice.

Aceste scrieri suplimentare sunt: Tobia (Tobit), Iudita, Cartea Înțelepciunii (Înțelepciunea lui Solomon), Cartea lui Ben Sirah, sau Ecleziasticul (nu Eclesiastul), Baruh, 1 și 2 Macabei, adăugirile la cartea Estera și trei adăugiri la cartea Daniel: Cântarea celor trei tineri, Suzana (Istoria Susanei), precum și Bel și Dragonul (Balaurul). Nu se știe cu exactitate când au fost redactate aceste texte, însă, conform dovezilor, ele nu au fost scrise înainte de secolul al III-lea sau al II-lea î.e.n.

Dovezi că nu fac parte din canonul biblic. Deși unele dintre aceste scrieri au o oarecare valoare istorică, nu există nicio bază solidă care să le confirme canonicitatea. Conform dovezilor, canonul ebraic a fost încheiat în secolul al V-lea î.e.n., după redactarea cărților Ezra, Neemia și Maleahi. Scrierile apocrife nu au fost incluse niciodată în canonul iudaic al Scripturilor inspirate, și nici în prezent nu fac parte din acesta.

Josephus, istoric evreu din secolul I, confirmă că doar aceste cărți (ale canonului ebraic), considerate sacre, erau recunoscute; el spune: „Nu există deci la noi o sumedenie de cărți care se contrazic și se luptă între ele, ci doar douăzeci și două [echivalentul celor 39 de cărți ale Scripturilor ebraice, după împărțirea actuală], unde se află analele din toate timpurile, bucurându-se pe bună dreptate de încrederea dumnezeiască”. Apoi, Josephus arată cu claritate că știa de existența cărților apocrife, care nu erau incluse în canonul ebraic, adăugând: „De la Artaxerxe până în zilele noastre, a fost povestită fiecare întâmplare aparte, dar cărțile scrise nu se mai bucură de trecerea premergătoarelor lor, deoarece profeții nu s-au mai înșiruit fără nicio întrerupere”. (Contra lui Apion, Cartea I, VIII, 38, 41)

Includerea lor în Septuaginta. În general, argumentele în favoarea canonicității scrierilor apocrife se bazează pe faptul că ele apar în multe copii antice ale Septuagintei (versiunea în greacă a Scripturilor ebraice), care a început să fie tradusă în Egipt în jurul anului 280 î.e.n. Însă, deoarece nu mai există niciun manuscris original al Septuagintei, nu se poate afirma cu certitudine că ea a inclus de la început cărțile apocrife. Se crede că multe dintre scrierile apocrife, chiar majoritatea lor, au fost scrise după ce a început traducerea Septuagintei; prin urmare, ele nu puteau face parte din lista cu cărțile biblice ce urmau a fi traduse, întocmită la început de traducători. Astfel, aceste scrieri pot fi considerate, în cel mai bun caz, adăugiri la Septuaginta.

Chiar dacă evreii vorbitori de limbă greacă din Alexandria au inserat în cele din urmă textele apocrife în Septuaginta și se pare că le-au considerat parte a unui canon extins al cărților sfinte, afirmația lui Josephus citată anterior arată că ele nu au fost incluse niciodată în canonul din Palestina sau din Ierusalim, fiind privite cel mult ca niște scrieri secundare, neinspirate de Dumnezeu. De aceea, Conciliul iudaic de la Iamnia (c. 90 e.n.) a exclus în mod expres din canonul ebraic toate aceste scrieri.

Cuvintele apostolului Pavel din Romani 3:1, 2 arată cu claritate că este important să se ia în considerare poziția iudeilor referitoare la această chestiune.

Alte dovezi din trecut. O dovadă externă importantă împotriva canonicității scrierilor apocrife este faptul că niciunul dintre scriitorii creștini ai Bibliei nu a citat din aceste cărți. Deși aceasta nu este în sine o dovadă decisivă, ținând cont că ei nu citează nici din unele cărți recunoscute drept canonice, cum ar fi Estera, Eclesiastul și Cântarea cântărilor, este totuși demn de reținut că niciuna dintre cărțile apocrife nu este citată nici măcar o dată.

De asemenea, este demn de remarcat că bibliști renumiți, precum și „părinții Bisericii” din primele secole ale erei noastre au atribuit, în general, scrierilor apocrife o poziție inferioară. La începutul secolului al III-lea e.n., în urma unor cercetări minuțioase, Origene a făcut o distincție între scrierile apocrife și cele canonice. În secolul al IV-lea e.n., Atanasie, Chiril al Ierusalimului, Grigorie de Nazianz și Amfilohie au întocmit cataloage cu scrierile sacre conform canonului ebraic, în care fie au ignorat scrierile apocrife, fie le-au plasat pe un loc secundar.

Ieronim, care este descris drept „cel mai bun ebraist” al bisericii timpurii și care a finalizat Vulgata (versiunea în latină a Bibliei) în 405 e.n., a avut o poziție fermă împotriva cărților apocrife; de fapt, el a fost primul care a folosit cu referire la aceste scrieri termenul „apocrife”, cu sensul de „necanonice”. În prologul său la cărțile Samuel și Regi, Ieronim face o listă a cărților Scripturilor ebraice inspirate, conform canonului ebraic (în care cele 39 de cărți sunt grupate în 22), apoi afirmă: „Astfel, sunt douăzeci și două de cărți . . . Acest prolog la Scripturi poate servi drept ghid demn de încredere pentru toate cărțile pe care le traducem din ebraică în latină; în felul acesta, vom ști că tot ce este în afara acestora trebuie inclus între apocrife”. Într-o scrisoare adresată unei femei pe nume Laeta, Ieronim o sfătuiește cu privire la educația fiicei ei: „Să evite toate cărțile apocrife; dar, dacă va dori vreodată să le citească, nu pentru adevărul doctrinelor pe care le conțin, ci din respect pentru relatările lor impresionante, să știe că ele nu sunt scrise de cei cărora le sunt atribuite, că sunt pline de inexactități și că este nevoie de multă iscusință pentru a căuta aur în noroi”. (Select Letters, CVII)

Concepții catolice contradictorii. Inițiativa de a include aceste scrieri suplimentare în canonul biblic, considerându-le deci canonice, i-a aparținut lui Augustin (354-430 e.n.), deși, în lucrările sale de mai târziu, el însuși a recunoscut că exista o distincție clară între cărțile canonului ebraic și așa-zisele „cărți din afară”. Cu toate acestea, Biserica Catolică a urmat inițiativa lui Augustin, iar la Conciliul de la Cartagina, în 397 e.n., a inclus acele scrieri suplimentare în canonul scrierilor sfinte. Însă abia în 1546, la Conciliul de la Trento, Biserica Romano-Catolică a acceptat definitiv scrierile apocrife în catalogul ei cu cărțile biblice; această acțiune a fost considerată necesară, deoarece, în interiorul bisericii, opiniile referitoare la aceste scrieri erau încă împărțite. John Wycliffe, erudit și preot catolic, a realizat cu ajutorul lui Nicholas Hereford, în secolul al XIV-lea, prima traducere a Bibliei în engleză; el a inclus scrierile apocrife în lucrarea sa, dar a menționat în prefață că acestea „nu aveau autoritate în ce privește credința”. Și cardinalul dominican Cajetan, un reputat teolog catolic (1469-1534), pe care Clement al VII-lea l-a numit „luminător al Bisericii”, a făcut o distincție între cărțile adevăratului canon ebraic și lucrările apocrife, făcând referire la scrierile lui Ieronim ca autoritate în materie.

Este demn de remarcat că la Conciliul de la Trento nu au fost acceptate toate scrierile aprobate anterior la Conciliul de la Cartagina. S-a renunțat la trei dintre acestea: Rugăciunea regelui Manase și 1 și 2 Esdra (nu 1 și 2 Esdra care, în Biblia catolică Douay, corespund cărților Ezra și Neemia). Astfel, aceste trei scrieri, incluse timp de peste 1 100 de ani în Vulgata, au fost scoase atunci din canon.

Dovezi interne. Conținutul cărților apocrife demonstrează chiar mai clar decât dovezile externe că aceste scrieri nu sunt canonice. Ele nu conțin nicio profeție, iar unele idei și învățături ale acestora contrazic cărțile canonice sau sunt pline de contradicții. Ele includ numeroase informații istorice și geografice inexacte, precum și anacronisme. În unele cazuri, scriitorii acestor cărți dau dovadă de necinste, atribuind propriile lucrări unor scriitori inspirați care au trăit înaintea lor. Influența ideilor grecești păgâne este evidentă în scrierile lor. Uneori, ei folosesc un limbaj excentric și un stil literar complet atipic Scripturilor inspirate. Doi dintre scriitori lasă să se înțeleagă că nu au scris sub inspirație divină. (Vezi Prologul de la Cartea lui Ben Sirah, sau Ecleziasticul; 2 Macabei 2:24-32; 15:38-40, BI.) Astfel, cele mai concludente dovezi împotriva canonicității cărților apocrife sunt chiar conținutul lor. Iată o prezentare succintă a fiecărei cărți:

Tobia (Tobit). Relatarea unui iudeu evlavios din tribul lui Neftali, deportat în Ninive, care orbește după ce îi cad în ochi excremente de pasăre. El îl trimite pe fiul său, Tobia, în Media pentru a recupera o datorie; un înger materializat îl conduce pe Tobia la Ecbatana (Raghes, conform unor traduceri). Pe drum, el scoate inima, ficatul și fierea unui pește și le ia cu el. Apoi se întâlnește cu o văduvă, căsătorită de șapte ori, dar rămasă virgină, deoarece fiecare soț fusese omorât în noaptea nunții de un spirit rău, pe nume Asmodeu. Tobia, îndemnat de înger, se căsătorește cu văduva virgină și alungă demonul cu fumul de la inima și ficatul peștelui, pe care le-a ars. În cele din urmă, Tobia se întoarce acasă și îi redă tatălui său vederea ungându-i ochii cu fierea peștelui.

Probabil că textul original a fost scris în aramaică și se estimează că datează din secolul al III-lea î.e.n. Superstițiile și erorile din relatare arată că aceasta nu este inspirată de Dumnezeu. Una dintre aceste informații inexacte este următoarea: În relatare se afirmă că Tobia a asistat, în tinerețea lui, la revolta celor zece triburi (Tobia 1:4, 5, BI) și că, mai târziu, a fost deportat în Ninive cu tribul lui Neftali (Tobia 1:10-13, BI). Având în vedere că revolta celor zece triburi a avut loc în 997 î.e.n., după moartea lui Solomon, iar deportarea în Asiria, în 740 î.e.n., ar însemna că Tobia a trăit peste 257 de ani. Totuși, conform cu Tobia 14:1-3 (BI), Tobia a murit la vârsta de 112 ani.

Iudita. Această carte relatează povestea Iuditei, o frumoasă văduvă israelită din orașul Betulia. Nebucadnețar îl trimite pe Holofern, comandantul armatei sale, într-o campanie militară în vest, pentru a distruge orice formă de închinare, cu excepția celei aduse lui Nebucadnețar. Când Betulia este asediată, Iudita se preface a fi o trădătoare a israeliților, astfel că este acceptată în tabăra lui Holofern, căruia îi prezintă un raport fals referitor la situația din oraș. La un ospăț, unde Holofern se îmbată, ea reușește să-l decapiteze cu propria lui sabie și se întoarce în Betulia cu capul său. În dimineața următoare, tabăra dușmanilor este cuprinsă de confuzie, iar israeliții repurtează o victorie decisivă.

Într-o versiune catolică a Bibliei, în introducerea cărții Iudita se afirmă: „Autorul . . . compune o relatare care nu are nicio pretenție de precizie istorică”. În această versiune se prezintă, printre altele, și următoarea neconcordanță. Conform relatării, evenimentele au loc în timpul domniei lui Nebucadnețar, numit regele „care a domnit peste asirieni în cetatea cea mare Ninive”. (Iudita 1:1, 7, BI) În nota de subsol de la Iudita 1:1 din această traducere se arată că Nebucadnețar a fost regele Babiloniei și nu a domnit niciodată în Ninive. Această cetate a fost distrusă mai înainte de Nabopolassar, tatăl lui Nebucadnețar.

Despre traseul armatei lui Holofern se afirmă la o notă de subsol: „Itinerariul descris este neobișnuit și improbabil”. (Iudita 2:21, n.s., BI) O lucrare de specialitate face următorul comentariu: „Întâmplarea este pură ficțiune – dacă nu ar fi așa, inexactitățile ei sunt incredibile”. (Dicţionar Biblic, editat de J. D. Douglas, ed. „Cartea creștină”, Oradea, 1995, p. 62)

Se crede că textul original al acestei cărți a fost scris în ebraică în Palestina, în timpul dominației grecești, la sfârșitul secolului al II-lea î.e.n. sau la începutul secolului I î.e.n.

Adăugirile la cartea Estera. Aceste adăugiri sunt constituite din șase pasaje. În unele texte antice grecești și latine, primul pasaj este format din 17 versete, plasate înaintea primului capitol (sau Es 11:2–12:6, Dy); aceste versete prezintă un vis al lui Mardoheu și dezvăluirea pe care o face el cu privire la un complot împotriva regelui. Al doilea pasaj, inserat după Estera 3:13 (sau 13:1-7, Dy), prezintă textul decretului dat de rege împotriva iudeilor. Al treilea pasaj apare după versetele de la sfârșitul capitolului 4 (sau Es 13:8–14:19, Dy) și conține rugăciunea lui Mardoheu și rugăciunea Esterei. Al patrulea pasaj este plasat după Estera 5:1 (sau 15:1-19, Dy) și descrie momentul când Estera se prezintă înaintea regelui. În al cincilea pasaj, care apare după Estera 8:12 (sau 16:1-24, Dy), este prezentat decretul prin care regele le permite iudeilor să se apere. La finalul cărții sunt adăugate câteva versete după Estera 10:3 (sau 10:4–11:1, Dy), în care este interpretat visul din introducerea apocrifă.

În unele traduceri ale Bibliei, aceste adăugiri sunt plasate integral la finalul cărții Estera (de exemplu, în traducerea lui Ieronim), iar în altele se întrepătrund cu textul canonic.

Din primul pasaj apocrif se înțelege că Mardoheu s-a numărat printre captivii deportați de Nebucadnețar în 617 î.e.n. și că, după mai bine de un secol, în al doilea an de domnie al lui Ahașveroș (gr. Artaxerxes), el era o persoană importantă la curtea regelui. Însă ideea că Mardoheu ar fi ocupat o poziție atât de importantă la începutul domniei acestui rege contrazice textul canonic al cărții Estera. Se crede că adăugirile apocrife au fost scrise de un evreu din Egipt în secolul al II-lea î.e.n.

Cartea Înțelepciunii (Înțelepciunea lui Solomon). Această carte prezintă foloasele de care au parte cei ce caută înțelepciunea divină. Înțelepciunea este personificată, fiind prezentată drept o femeie cerească, iar textul include și rugăciunea lui Solomon pentru înțelepciune. În ultima parte se trece în revistă istoria de la Adam până la cucerirea Canaanului, evidențiindu-se situațiile în care înțelepciunea a adus binecuvântări, iar lipsa ei, nenorociri. De asemenea, se vorbește despre absurditatea închinării la idoli.

Deși nu este menționat în mod direct cu numele, Solomon este prezentat în unele versete ale cărții drept autorul ei. (Înțelepciunea 9:7, 8, 12) Însă în această carte sunt citate pasaje din cărți biblice scrise la câteva secole după moartea lui Solomon (c. 998 î.e.n.). Ele sunt citate din Septuaginta, a cărei traducere a început în jurul anului 280 î.e.n. Se crede că această carte a fost scrisă pe la mijlocul secolului I î.e.n. de un evreu din Alexandria (Egipt).

Scriitorul manifestă o înclinație puternică spre filozofia greacă. El folosește termeni specifici filozofiei lui Platon pentru a promova doctrina nemuririi sufletului. (Înțelepciunea 2:23; 3:2, 4) În carte apar și alte concepții păgâne, cum ar fi preexistența sufletelor umane și ideea conform căreia corpul este un impediment sau o povară pentru suflet. (Înțelepciunea 8:19, 20; 9:15) Relatarea evenimentelor istorice de la Adam până la Moise este presărată cu multe detalii fanteziste, care intră deseori în contradicție cu textul canonic.

Unele lucrări de referință încearcă să demonstreze existența anumitor analogii între unele pasaje din această carte apocrifă și Scripturile grecești creștine de mai târziu; însă majoritatea asemănărilor sunt nesemnificative. Chiar și asemănările care sunt puțin mai convingătoare nu dovedesc că scriitorii creștini ar fi făcut referire la această carte apocrifă, ci mai degrabă la Scripturile ebraice canonice, din care s-a inspirat și scriitorul acestui text apocrif.

Cartea lui Ben Sirah (Ecleziasticul). Această carte, numită și „Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah”, este cea mai lungă carte apocrifă și singura al cărei autor este cunoscut: Isus Ben Sirah, din Ierusalim. Scriitorul vorbește despre natura înțelepciunii și despre modul în care aceasta poate fi aplicată pentru a avea succes în viață. Se pune accentul pe respectarea Legii. Cartea conține sfaturi referitoare la diferite domenii ale vieții cotidiene și la bunele maniere, inclusiv unele observații privind comportamentul la masă, visele și călătoriile. În încheierea cărții se face o trecere în revistă a unor personaje importante din Israel, ultimul fiind marele preot Simon al II-lea.

Afirmația lui Pavel din Romani 5:12-19, conform căreia Adam este răspunzător pentru păcat, este contrazisă de Cartea lui Ben Sirah, unde se spune: „De la femeie este începutul păcatului și prin ea murim cu toții”. (Ben Sirah 25:24, BI; 25:33, Dy) Scriitorul mai spune că „orice răutate este mică față de răutatea femeii”. (25:19, BI, Dy)

Textul original al cărții a fost scris în ebraică în prima parte a secolului al II-lea î.e.n. Citate din ea apar și în Talmud.

Baruh (include Scrisoarea lui Ieremia). Primele 5 capitole ale cărții lasă impresia că ar fi fost scrise de Baruc, prietenul și secretarul lui Ieremia; capitolul 6 este prezentat ca o scrisoare redactată chiar de Ieremia. În cartea Baruh, iudeii exilați în Babilon își exprimă căința și se roagă pentru ajutor. Ei sunt îndemnați să urmeze înțelepciunea și să spere în eliberarea promisă. De asemenea, este condamnată idolatria babiloniană.

Baruc este prezentat ca fiind în Babilon (Baruh 1:1, 2), în timp ce relatarea biblică arată că el a fost dus în Egipt, la fel ca Ieremia; nu există nicio dovadă că Baruc ar fi fost vreodată în Babilon. (Ier 43:5-7) Ieremia a profețit că Iuda avea să fie pustie 70 de ani, în timpul exilului babilonian (Ier 25:11, 12; 29:10); contrar acestei profeții, în Baruh 6:2 li se spune iudeilor că vor sta în Babilon șapte generații, după care vor fi eliberați.

În prefața sa la cartea Ieremia, Ieronim afirmă: „Nu am considerat că merită să traduc cartea Baruh”. În introducerea cărții Baruh din The Jerusalem Bible (p. 1128) se sugerează că este posibil ca unele pasaje ale cărții să fi fost scrise chiar în secolul al II-lea sau I î.e.n., deci de către alt autor (sau autori), nu de Baruc. Cartea a fost scrisă, probabil, în ebraică.

Cântarea celor trei tineri. Această adăugire la cartea biblică Daniel apare după Daniel 3:23. Ea este alcătuită din 67 de versete și prezintă o rugăciune atribuită lui Azaria, rostită de acesta în timp ce se afla în cuptorul cu foc, urmată de intervenția unui înger care stinge flăcările și de cântecul înălțat de cei trei evrei din cuptor. Acest cântec seamănă foarte mult cu Psalmul 148. Însă referirile la templu, la preoți și la heruvimi nu corespund perioadei la care se referă cântecul. Se crede că această scriere a fost redactată în secolul I î.e.n., în ebraică.

Suzana (Istoria Susanei). Această scurtă relatare prezintă un episod din viața Suzanei, frumoasa soție a lui Ioachim, un iudeu bogat din Babilon. În timp ce Suzana se îmbăiază, doi bătrâni iudei vin la ea și îi cer să comită adulter cu ei; deoarece ea refuză, cei doi îi aduc acuzația falsă că ar fi comis adulter. La proces, Suzana este condamnată la moarte, însă tânărul Daniel îi demască cu abilitate pe cei doi bătrâni, iar Suzana este declarată nevinovată. Cartea Suzana a fost scrisă, din câte se pare, în secolul I î.e.n., dar nu se știe sigur în ce limbă a fost redactată. În Septuaginta, ea apare înaintea cărții canonice Daniel, iar în Vulgata, după cartea Daniel. În unele versiuni, ea constituie al 13-lea capitol al cărții Daniel.

Bel și Dragonul (Balaurul). Aceasta este a treia adăugire la cartea Daniel, în unele traduceri fiind capitolul 14 al cărții. În relatare, regele Cirus îi cere lui Daniel să se închine la un idol care îl reprezintă pe zeul Bel. Împrăștiind cenușă pe podeaua templului, unde rămân urme de pași, Daniel demonstrează că mâncarea oferită idolului este consumată în realitate de preoții păgâni și de familiile lor. Preoții sunt omorâți, iar Daniel distruge idolul. Apoi, regele îi cere lui Daniel să se închine la un balaur viu. Daniel ucide balaurul, dar este aruncat în groapa cu lei de poporul furios. În timpul celor șapte zile în care Daniel stă în groapă, un înger îl apucă pe Habacuc de păr și îl duce din Iudeea în Babilon, luând și un vas cu o fiertură care să-i servească drept hrană lui Daniel. Apoi, Habacuc este dus înapoi în Iudeea, iar Daniel este eliberat din groapă, unde sunt aruncați împotrivitorii săi, care sunt devorați. Se crede că și această adăugire datează din secolul I î.e.n. Într-o lucrare se spune despre aceste adăugiri că sunt „legende pioase brodate pe marginea povestirii lui Daniel”. (Dicţionar Biblic, editat de J. D. Douglas, ed. „Cartea creștină”, Oradea, 1995, p. 62)

1 Macabei. O relatare istorică despre lupta pe care au dus-o iudeii pentru independență în secolul al II-lea î.e.n., de la începutul domniei lui Antioh Epifanul (175 î.e.n.) până la moartea lui Simon Macabeul (c. 134 î.e.n.). Cartea se concentrează în special asupra faptelor de vitejie ale preotului Matatia și ale fiilor săi, Iuda, Ionatan și Simon, în lupta lor împotriva sirienilor.

Aceasta este cea mai valoroasă lucrare apocrifă, datorită informațiilor istorice pe care le oferă referitor la perioada respectivă. Însă, așa cum se afirmă în The Jewish Encyclopedia (1976, vol. VIII, p. 243), în această carte, „istoria este scrisă din perspectivă umană”. Asemenea celorlalte lucrări apocrife, nici aceasta nu a fost inclusă în canonul scrierilor ebraice inspirate. Se pare că 1 Macabei a fost redactată în ebraică, în ultima parte a secolului al II-lea î.e.n.

2 Macabei. Deși urmează după 1 Macabei, această relatare se referă la o parte din aceeași perioadă (c. 180-160 î.e.n.), însă are un autor diferit. Scriitorul prezintă cartea ca un sumar al scrierilor anterioare ale unui anumit Iason din Cirena. În ea sunt descrise persecutarea iudeilor sub dominația lui Antioh Epifanul, jefuirea templului și apoi rededicarea lui.

Relatarea îl prezintă pe Ieremia, care, în timpul distrugerii Ierusalimului, duce tabernacolul și arca legământului într-o peșteră, pe muntele de pe care Moise a văzut țara Canaanului. (2 Macabei 2:1-16) Însă tabernacolul fusese înlocuit de templu cu aproximativ 420 de ani înainte.

Unele versete din carte sunt folosite în sprijinul unor învățături catolice, cum ar fi pedeapsa după moarte (2 Macabei 6:26), apelarea la sfinți ca mijlocitori (2 Macabei 15:12-16) și rugăciunile pentru morți (2 Macabei 12:41-46).

În introducerea la cărțile Macabei din The Jerusalem Bible, cu privire la 2 Macabei se afirmă: „Stilul este al scriitorilor elenistici, însă nu al celor mai buni, fiind uneori emfatic, deseori pompos”. Scriitorul acestei cărți nu are pretenția că a scris sub inspirație divină și folosește o parte din al doilea capitol pentru a justifica modul în care a ales să expună informațiile. (2 Macabei 2:24-32, BI) El își încheie lucrarea cu următoarele cuvinte: „Termin și eu aici istorisirea mea. Dacă este bine alcătuită, aceasta am voit-o și eu; iar dacă este prea simplă și săracă, atât mi-a stat în putere”. (2 Macabei 15:37, 38, BI)

Din câte se pare, cartea a fost scrisă în greacă, cândva între 134 î.e.n. și 70 e.n., anul în care a fost distrus Ierusalimul.

Scrierile apocrife ulterioare. Începând mai ales din secolul al II-lea e.n., au apărut nenumărate scrieri cu privire la care s-a pretins că sunt de inspirație divină, că sunt canonice și că au legătură cu credința creștină. Ele sunt deseori numite „Noul Testament Apocrif” și încearcă să imite evangheliile, Faptele apostolilor, scrisorile, precum și revelațiile din cărțile canonice ale Scripturilor grecești creștine. Multe dintre aceste scrieri apocrife sunt cunoscute doar datorită fragmentelor care s-au păstrat până în prezent, datorită citatelor luate din ele sau referirilor făcute de alți scriitori la ele.

Aceste scrieri încearcă să furnizeze informații omise în mod deliberat în scrierile inspirate, cum ar fi activitatea și evenimentele din viața lui Isus de când era un copilaș până la momentul botezului său ori urmăresc să ofere o bază pentru doctrine și tradiții care nu sunt susținute de dovezi biblice sau chiar intră în contradicție cu Biblia. De exemplu, Evanghelia copilăriei după Toma și Protoevanghelia lui Iacov abundă în relatări fanteziste despre presupuse miracole făcute de Isus în copilărie. Însă impresia pe care o creează despre Isus este că acesta ar fi fost un copil irascibil și capricios, înzestrat cu puteri impresionante. (Compară cu relatarea inspirată din Luca 2:51, 52.) „Faptele” apocrife, precum „Faptele lui Pavel” sau „Faptele lui Petru”, pun mare accent pe abstinența totală de la relațiile sexuale și chiar îi prezintă pe apostoli îndemnând femeile să se separe de soții lor, ceea ce intră în contradicție cu sfatul inspirat dat de Pavel în 1 Corinteni, capitolul 7.

Referitor la astfel de scrieri apocrife postapostolice, un dicționar afirmă: „Multe dintre ele sunt banale, unele extrem de teatrale, altele dezgustătoare, chiar respingătoare”. (The Intepreter’s Dictionary of the Bible, vol. 1, p. 166, editat de G. Buttrick, 1962) În Funk and Wagnalls New Standard Bible Dictionary (1936, p. 56) apare următorul comentariu: „Ele au fost sursa numeroaselor legende sacre și tradiții eclesiastice. Acestea sunt cărțile în care trebuie să căutăm originea unor dogme ale Bisericii Romano-Catolice”.

La fel ca scrierile apocrife timpurii, care au fost excluse din Scripturile ebraice canonice, nici scrierile apocrife de mai târziu nu au fost acceptate ca inspirate și nici nu au fost incluse în colecțiile sau cataloagele timpurii ale Scripturilor grecești canonice. (Vezi CANON.)