Starea sau calitatea de a fi sfânt. Sfințenie înseamnă „curățenie religioasă sau puritate; caracter sacru”. De asemenea, termenul ebraic original qódeş transmite ideea de separare, exclusivitate sau sanctificare pentru Dumnezeu, care este sfânt; starea de a fi pus deoparte pentru serviciul lui Dumnezeu. În Scripturile grecești creștine, cuvintele redate prin „sfânt” (hágios) și „sfințenie” (hagiasmós [și „sfințire”]; hagiótēs; hagiōsýnē) transmit ideea de separare pentru Dumnezeu; ele sunt folosite și cu referire la sfințenie ca la o calitate a lui Dumnezeu și la puritatea sau perfecțiunea ce caracterizează conduita unei persoane.

Iehova. Sfințenia este o calitate care îi aparține lui Iehova. (Ex 39:30; Za 14:20) Isus Cristos i s-a adresat lui Dumnezeu prin apelativul „Tată sfânt”. (Ioa 17:11) Despre ființele din ceruri se spune că declară: „Sfânt, sfânt, sfânt este Iehova al armatelor”, atribuindu-i astfel lui sfințenia și curățenia în sens absolut. (Is 6:3; Re 4:8; compară cu Ev 12:14) El este Cel Preasfânt, superior tuturor în privința sfințeniei. (Pr 30:3; aici forma de plural a termenului ebraic tradus „Preasfânt” este folosită pentru a transmite ideea de excelență și maiestate) Israeliții își aminteau că Iehova este Sursa sfințeniei ori de câte ori vedeau cuvintele „Sfințenia este a lui Iehova”, gravate pe placa strălucitoare de aur pur de pe turbanul marelui preot. Această placă era numită „semnul sfânt al dedicării”, indicând că marele preot era pus deoparte pentru un serviciu deosebit de sfânt. (Ex 28:36; 29:6) În cântul victoriei al lui Moise, intonat după eliberarea de la Marea Roșie, Israelul a cântat: „Cine este ca tine între dumnezei, o, Iehova? Cine este ca tine măreț în sfințenie?”. (Ex 15:11; 1Sa 2:2) Ca o garanție suplimentară că își va îndeplini cuvântul, Iehova a jurat chiar pe sfințenia sa. (Am 4:2)

Numele lui Dumnezeu este sacru, neatins de niciun fel de pângărire. (1Cr 16:10; Ps 111:9) Numele său, Iehova, trebuie să fie considerat sfânt și trebuie să fie sfințit mai presus de orice. (Mt 6:9) Lipsa de respect față de numele său merită pedeapsa cu moartea. (Le 24:10-16, 23; Nu 15:30)

Întrucât Iehova Dumnezeu este Sursa tuturor principiilor și legilor drepte (Iac 4:12) și este temelia oricărei forme de sfințenie, o persoană care este sfântă sau un lucru care este sfânt devine astfel în virtutea relației cu Iehova și cu închinarea adusă lui. O persoană nu poate avea pricepere și înțelepciune decât dacă îl cunoaște pe Cel Preasfânt. (Pr 9:10) Lui Iehova i se poate aduce închinare numai în sfințenie. Cineva care pretinde că i se închină, dar practică necurăția este dezgustător în ochii săi. (Pr 21:27) Când a prezis că avea să-i netezească poporului său calea pentru a se putea întoarce la Ierusalim din exilul babilonian, Iehova a spus: „Ea va fi numită Calea Sfințeniei. Cel necurat nu va trece pe ea”. (Is 35:8) Rămășița care s-a întors în 537 î.e.n. a făcut aceasta din toată inima, pentru a restabili închinarea adevărată, cu motivații corecte și sfinte, nu din considerente politice sau egoiste. (Compară cu profeția din Za 14:20, 21.)

Spiritul sfânt. Spiritul lui Iehova, sau forța lui activă, se află sub controlul lui și îndeplinește întotdeauna scopul său. Acesta este curat, pur, sacru și pus deoparte pentru a fi folosit de Dumnezeu într-un scop nobil. De aceea, este numit „spirit sfânt” și „spiritul sfințeniei”. (Ps 51:11; Lu 11:13; Ro 1:4; Ef 1:13) Când acționează asupra unei persoane, spiritul sfânt are drept rezultat sfințenia sau curățenia. Orice practică necurată ori greșită constituie o împotrivire la acțiunea spiritului sau o „întristare” a acestuia. (Ef 4:30) Deși este o forță impersonală, spiritul sfânt este o expresie a sfințeniei ce caracterizează personalitatea lui Iehova și, prin urmare, poate fi ʻîntristatʼ. Practicarea oricărui lucru greșit tinde ʻsă stingă focul spirituluiʼ. (1Te 5:19) Dacă o astfel de practică ar continua, spiritul sfânt al lui Dumnezeu ar fi ʻmâhnitʼ; în consecință, Dumnezeu ar deveni dușmanul celui ce se răzvrătește în acest mod. (Is 63:10) O persoană care întristează spiritul sfânt ar putea ajunge chiar să spună blasfemii împotriva lui, păcat despre care Isus Cristos a spus că nu va fi iertat nici în acest sistem, nici în cel viitor. (Mt 12:31, 32; Mr 3:28-30; vezi SPIRIT)

Isus Cristos. Isus Cristos este, într-un sens special, Sfântul lui Dumnezeu. (Fa 3:14; Mr 1:24; Lu 4:34) Starea de sfințenie i-a fost acordată de Tatăl când l-a creat în calitate de Fiu unic-născut al său. El și-a păstrat sfințenia fiind ființa cea mai apropiată de Tatăl său în ceruri. (Ioa 1:1; 8:29; Mt 11:27) Când viața i-a fost transferată în uterul fecioarei Maria, el s-a născut ca Fiu uman sfânt al lui Dumnezeu. (Lu 1:35) El a fost singurul om care și-a păstrat perfectă starea de sfințenie, fără să păcătuiască, și care la sfârșitul vieții sale pământești era încă „loial, fără răutate, neîntinat, despărțit de păcătoși”. (Ev 7:26) El a fost ʻdeclarat dreptʼ pe baza propriilor merite. (Ro 5:18) Starea de sfințenie înaintea lui Dumnezeu este obținută de către ceilalți oameni doar pe baza sfințeniei lui Cristos și se câștigă prin credința în jertfa sa de răscumpărare. Aceasta este o ʻcredință preasfântăʼ, care, dacă este păstrată, va ajuta persoana să rămână în iubirea lui Dumnezeu. (Iuda 20, 21)

Alte persoane. Întreaga națiune Israel a fost considerată sfântă deoarece Dumnezeu a ales-o și a sfințit-o, poporul devenind, în mod exclusiv, o proprietate specială în virtutea relației instituite pe baza unui legământ. El le-a spus israeliților că, dacă aveau să asculte de el, urmau să fie „un regat de preoți și o națiune sfântă”. (Ex 19:5, 6) Dovedindu-se ascultători, ei puteau ʻsă fie cu adevărat sfinți pentru Dumnezeulʼ lor. Dumnezeu le-a poruncit: „Fiți sfinți, căci eu, Iehova, Dumnezeul vostru, sunt sfânt”. (Nu 15:40; Le 19:2) Legile date de Dumnezeu referitoare la alimentație, igienă și moralitate le aminteau în permanență că erau separați și sfinți pentru Dumnezeu. Restricțiile impuse de aceste legi au limitat mult legăturile Israelului cu națiunile păgâne vecine, constituind o protecție pentru popor și ajutându-l să rămână sfânt. În schimb, națiunea avea să piardă starea de sfințenie înaintea lui Dumnezeu dacă nu respecta legile sale. (De 28:15-19)

Deși națiunea ca întreg era sfântă, unii membri ai ei erau considerați sfinți într-un sens special. Preoții, îndeosebi marele preot, erau puși deoparte pentru serviciul la sanctuar și reprezentau poporul înaintea lui Dumnezeu. În acest rol, ei erau sfinți și trebuiau să se păstreze în această stare, pentru a-și putea îndeplini serviciul și pentru a fi considerați în continuare sfinți de către Dumnezeu. (Le 21; 2Cr 29:34) Profeții, precum și scriitorii inspirați ai Bibliei au fost oameni sfinți. (2Pe 1:21) Femeile din vechime care i-au fost fidele lui Dumnezeu sunt numite „sfinte” de către apostolul Petru. (1Pe 3:5) Soldații lui Israel, aflați în campanie militară, erau considerați sfinți deoarece luptau în războaiele lui Iehova. (Nu 21:14; 1Sa 21:5, 6) Fiecare întâi născut din Israel era sfânt pentru Iehova, deoarece, în perioada Paștelui din Egipt, viața întâilor născuți a fost cruțată de Iehova; ei îi aparțineau lui. (Nu 3:12, 13; 8:17) Din acest motiv, fiecare fiu întâi născut trebuia răscumpărat la sanctuar. (Ex 13:1, 2; Nu 18:15, 16; Lu 2:22, 23) Un om (bărbat sau femeie) care făcea un jurământ de nazireat era sfânt pe toată durata jurământului. Această perioadă era dedicată în întregime unui serviciu special adus lui Iehova. Nazireul trebuia să respecte anumite cerințe legale; încălcarea acestora l-ar fi făcut necurat. Dacă se întâmpla acest lucru, el trebuia să aducă o jertfă specială pentru a-și redobândi starea de sfințenie. Zilele de dinaintea momentului în care devenea necurat nu erau luate în calcul pentru împlinirea nazireatului său; pentru a-și putea îndeplini jurământul, el trebuia să înceapă din nou nazireatul. (Nu 6:1-12)

Locuri. Un loc devine sfânt datorită prezenței lui Iehova. (Când li s-a arătat oamenilor, Iehova și-a făcut simțită prezența prin intermediul îngerilor ca reprezentanți ai săi; Ga 3:19) Moise se afla pe pământ sfânt când stătea și se uita la tufa în flăcări, din mijlocul căreia i-a vorbit un înger în calitate de reprezentant al lui Iehova. (Ex 3:2-5) Lui Iosua i s-a reamintit că se afla pe pământ sfânt când un înger, „căpetenia armatei lui Iehova”, s-a materializat și a stat înaintea lui. (Ios 5:13-15) Când a făcut referire la transfigurarea lui Cristos și la faptul că Iehova a vorbit cu acea ocazie, Petru a numit locul respectiv „muntele sfânt”. (2Pe 1:17, 18; Lu 9:28-36)

Curtea tabernacolului era un loc sfânt. Potrivit tradiției, preoții slujeau acolo desculți, deoarece slujeau la sanctuar, care era asociat cu prezența lui Iehova. Cele două încăperi ale sanctuarului se numeau „Locul Sfânt” și „Sfânta Sfintelor”, deoarece cea de-a doua era mai aproape de arca legământului decât prima. (Ev 9:1-3) Și templul construit mai târziu în Ierusalim a fost sfânt. (Ps 11:4) Muntele Sion și Ierusalimul erau considerate sfinte, întrucât acolo se aflau sanctuarul și „tronul lui Iehova”. (1Cr 29:23; Ps 2:6; Is 27:13; 48:2; 52:1; Da 9:24; Mt 4:5)

Armatei Israelului i s-a reamintit să păstreze tabăra curată, luând măsuri ca excrementele umane și alte lucruri să nu o contamineze, iar aceasta deoarece israeliților li s-a spus: „Iehova, Dumnezeul tău, merge în mijlocul taberei tale . . . Tabăra ta să fie sfântă, ca el să nu vadă ceva necuviincios la tine, să se întoarcă și să nu te mai însoțească”. (De 23:9-14) Curățenia fizică este pusă aici în legătură cu sfințenia.

Intervale de timp. Anumite zile sau intervale de timp erau sfinte pentru Israel. Acestea însă nu aveau o sfințenie intrinsecă, inerentă; sfințenia lor se datora faptului că ele trebuiau respectate ca fiind ocazii speciale în închinarea adusă lui Iehova. Când a stabilit aceste zile și intervale de timp, Dumnezeu a avut în vedere binele israeliților și întărirea lor pe plan spiritual. Unele dintre aceste ocazii erau sabaturile săptămânale. (Ex 20:8-11) În aceste zile, israeliții se puteau concentra asupra legii lui Dumnezeu și o puteau preda copiilor lor. Alte zile de adunare sfântă sau de sabat erau: prima zi a lunii a șaptea (Le 23:24) și Ziua Ispășirii în a zecea zi a lunii a șaptea. (Le 23:26-32) Perioadele de sărbătoare, în special anumite zile, erau considerate „adunări sfinte”. (Le 23:37, 38) Aceste sărbători erau Paștele și Sărbătoarea Turtelor Nedospite (Le 23:4-8); Penticosta, sau Sărbătoarea Săptămânilor, (Le 23:15-21) și Sărbătoarea Colibelor, sau Sărbătoarea Secerișului. (Le 23:33-36, 39-43; vezi ADUNARE)

În plus, fiecare al șaptea an era un an sabatic, un an sfânt. În anul sabatic, pământul trebuia să rămână necultivat; datorită acestei măsuri, asemănătoare cu sabatul săptămânal, israeliții aveau mai mult timp să studieze legea lui Dumnezeu, să mediteze la ea și să le-o predea copiilor lor. (Ex 23:10, 11; Le 25:2-7) De asemenea, fiecare al 50-lea an, numit Jubileu, era considerat sfânt. Și acesta era un an sabatic; în plus, el restabilea economia națiunii la starea teocratică prevăzută de Dumnezeu în epoca în care a fost împărțită țara. Era un an sfânt de libertate, odihnă și înviorare. (Le 25:8-12)

Iehova le-a poruncit slujitorilor săi ʻsă-și mâhnească sufleteleʼ în Ziua Ispășirii, o zi de „adunare sfântă”. Acest lucru însemna că ei trebuiau să țină post, să-și recunoască păcatele, să le mărturisească și să simtă o întristare după voința lui Dumnezeu. (Le 16:29-31; 23:26-32) Dar o zi sfântă pentru Iehova nu trebuia să fie pentru poporul său o zi de tristețe și de plâns. Acele zile erau mai degrabă zile în care poporul să se bucure și să-i aducă laude lui Iehova pentru măsurile lui minunate, care vădeau iubire și bunătate. (Ne 8:9-12)

Ziua de odihnă a lui Iehova, o zi sfântă. Biblia arată că, în urmă cu 6 000 de ani, Dumnezeu a început să se odihnească după încheierea lucrărilor sale de creare, declarând a șaptea zi „sfântă”. (Ge 2:2, 3) Apostolul Pavel arată că marea zi de odihnă a lui Iehova este o perioadă lungă de timp, o zi aflată în curs de desfășurare, pentru ca prin credință și ascultare creștinii să poată intra în odihna ei. Fiind sfântă, este o zi de alinare și de bucurie pentru creștini chiar dacă trăiesc într-o lume istovită și apăsată de păcat. (Ev 4:3-10; vezi ZI)

Obiecte. Anumite obiecte erau puse deoparte pentru a fi folosite în închinare. Și în acest caz, ele deveneau sfinte în virtutea folosirii lor în serviciul lui Iehova; ele nu aveau o sfințenie intrinsecă, pentru a fi folosite ca fetișuri sau talismane. De exemplu, unul dintre principalele obiecte sfinte, arca legământului, nu s-a dovedit a fi un talisman când cei doi fii răi ai lui Eli au luat-o cu ei în bătălia cu filistenii. (1Sa 4:3-11) Între lucrurile sfințite la porunca lui Dumnezeu erau altarul pentru jertfe (Ex 29:37), uleiul de ungere (Ex 30:25), tămâia specială (Ex 30:35, 37), veșmintele preoților (Ex 28:2; Le 16:4), pâinea de prezentare (Ex 25:30; 1Sa 21:4, 6) și mobilierul de la sanctuar, care includea altarul de aur pentru tămâie, masa de prezentare și lampadarele, precum și ustensilele lor. Multe dintre aceste obiecte sunt enumerate în 1 Regi 7:47-51. Ele erau sfinte într-o măsură mai mare întrucât erau modele ale lucrurilor cerești și au slujit drept reprezentări simbolice în folosul celor care vor moșteni salvarea. (Ev 8:4, 5; 9:23-28)

Cuvântul scris al lui Dumnezeu este numit „sfintele Scripturi”, sau „scrierile sfinte”. Acesta a fost scris sub influența spiritului sfânt și are puterea să-i sfințească, sau să-i facă sfinți, pe cei care respectă poruncile consemnate în el. (Ro 1:2; 2Ti 3:15)

Animale și produse agricole. Întâii născuți dintre vite, dintre oi și dintre capre erau considerați sfinți înaintea lui Iehova și nu puteau fi răscumpărați. Ei trebuiau jertfiți, iar o parte din aceste jertfe le revenea preoților sfințiți. (Nu 18:17-19) Primele roade și zeciuiala erau sfinte, așa cum erau toate jertfele și toate darurile sfințite pentru serviciul la sanctuar. (Ex 28:38) Toate lucrurile sfinte pentru Iehova erau sacre și nu puteau fi tratate cu superficialitate ori folosite într-o manieră obișnuită, sau profană. Un exemplu este legea referitoare la zeciuială. Dacă un bărbat punea deoparte o cantitate din recolta de grâu de pildă, pentru a fi oferită ca zeciuială, iar apoi el sau cineva din familie lua din ea fără să-și dea seama – pentru a o folosi în gospodărie, probabil la gătit –, bărbatul se făcea vinovat de încălcarea legii lui Dumnezeu referitoare la lucrurile sfinte. Legea pretindea ca el să ofere la sanctuar o despăgubire egală cu cantitatea luată plus o cincime, pe lângă oferirea ca jertfă a unui berbec sănătos din turmă. Toate acestea promovau respectul față de lucrurile sfinte care îi aparțineau lui Iehova. (Le 5:14-16)

Sfințenia creștină. Când s-a născut ca om, Conducătorul creștinilor, Fiul lui Dumnezeu, era sfânt (Lu 1:35) și și-a păstrat starea de sfințenie pe tot parcursul vieții sale pământești. (Ioa 17:19; Fa 4:27; Ev 7:26) Sfințenia lui era deplină, perfectă și îi influența fiecare gând, fiecare cuvânt și fiecare acțiune. Păstrându-și sfințenia până la moartea sa de jertfă, el a făcut posibil ca alții să obțină o stare de sfințenie. Prin urmare, cei chemați pentru a-i fi continuatori sunt chemați „cu o chemare sfântă”. (2Ti 1:9) Ei devin unși pentru Iehova, frații spirituali ai lui Isus Cristos, și sunt numiți „sfinți”. (Ro 15:26; Ef 1:1; Flp 4:21) Ei primesc sfințenia prin credința în jertfa de răscumpărare a lui Cristos. (Flp 3:8, 9; 1Io 1:7) Sfințenia, deci, nu este o trăsătură intrinsecă a lor, sau nu le aparține în virtutea unor merite personale, ci le parvine prin intermediul lui Isus Cristos. (Ro 3:23-26)

Faptul că Scripturile îi numesc deseori „sfinți” pe membrii în viață ai congregației arată cu claritate că o persoană nu este făcută sfântă de oameni sau de o organizație și că nu trebuie să aștepte până la moarte pentru a deveni sfântă. Un om este „sfânt” în virtutea chemării sale de către Dumnezeu pentru a fi comoștenitor împreună cu Cristos. El este sfânt în ochii lui Dumnezeu încă de când se află pe pământ, având speranța vieții cerești în domeniul spiritual, în care locuiesc Iehova Dumnezeu și Fiul său, împreună cu îngerii sfinți. (1Pe 1:3, 4; 2Cr 6:30; Mr 12:25; Fa 7:56)

O conduită curată este esențială. Cei care au o astfel de poziție sfântă înaintea lui Iehova se străduiesc, cu ajutorul spiritului sfânt al lui Dumnezeu, să atingă sfințenia lui Dumnezeu și a lui Cristos. (1Te 3:12, 13) Acest lucru presupune să studieze adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu și să-l aplice în viață. (1Pe 1:22) Ei trebuie să reacționeze la disciplinarea care provine de la Iehova. (Ev 12:9-11) Dacă un om este cu adevărat sfânt, el va duce un mod de viață caracterizat de sfințenie, curățenie și corectitudine morală. Creștinii sunt îndemnați să-i prezinte lui Dumnezeu corpul ca o jertfă sfântă, așa cum jertfele aduse la sanctuarul din vechime trebuiau să fie sfinte pentru a fi acceptate. (Ro 12:1) Sfințenia în conduită este o poruncă: „În armonie cu Cel Sfânt care v-a chemat, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră, căci este scris: «Fiți sfinți, căci eu sunt sfânt»”. (1Pe 1:15, 16)

Cei care devin membri ai corpului lui Cristos sunt „concetățeni ai sfinților și membri ai casei lui Dumnezeu”. (Ef 2:19) Pentru Iehova, ei sunt ca un templu sfânt alcătuit din pietre vii și constituie „o preoție regală, o națiune sfântă, un popor care să fie o proprietate specială”. (1Pe 2:5, 9) Ei trebuie să se curețe ʻde tot ce murdărește carnea și spiritul și să-și desăvârșească sfințenia în teamă de Dumnezeuʼ. (2Co 7:1) Dacă un creștin are unele obiceiuri care îi murdăresc sau îi distrug corpul fizic ori dacă el nu acționează în armonie cu doctrina sau cu normele morale ale Bibliei, el nu îl iubește pe Dumnezeu și nu se teme de El, iar astfel se îndepărtează de sfințenie. O persoană nu poate trăi în necurăție și în același timp să rămână sfântă.

Lucrurile sfinte trebuie tratate cu respect. Dacă un membru al clasei templului își folosește corpul într-un mod necurat, el murdărește și distruge nu doar propria persoană, dar și templul lui Dumnezeu; iar „dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, și Dumnezeu îl va distruge pe el, căci templul lui Dumnezeu este sfânt, iar acest templu sunteți voi”. (1Co 3:17) El a fost răscumpărat prin sângele Sfântului lui Dumnezeu. (1Pe 1:18, 19) Dacă cineva folosește greșit ceea ce este sfânt în ochii lui Iehova, indiferent că este vorba de corpul lui sau de orice alt lucru dedicat, ori dacă îi face rău sau îi aduce ofensă unei persoane care este sfântă pentru Dumnezeu, el va suporta pedeapsa lui Dumnezeu. (2Te 1:6-9)

Dumnezeu i-a dezvăluit Israelului cum considera el folosirea în mod profan a posesiunilor lui sfinte. Acest lucru reiese din legea care interzicea folosirea în mod obișnuit, sau profan, a lucrurilor puse deoparte ca sfinte sub Legea mozaică, de exemplu primele roade și zeciuiala. (Ier 2:3; Re 16:5, 6; Lu 18:7; 1Te 4:3-8; Ps 105:15; Za 2:8) Să ne gândim la pedeapsa adusă de Dumnezeu asupra Babilonului pentru că a folosit greșit vasele de la templu și a acționat cu răutate față de cei din națiunea lui sfântă. (Da 5:1-4, 22-31; Ier 50:9-13) În armonie cu acest punct de vedere al lui Dumnezeu, creștinilor li se reamintește de nenumărate ori necesitatea de a-i trata cu iubire și bunătate pe cei sfinți ai lui Iehova, frații spirituali ai lui Isus Cristos. (Ro 15:25-27; Ef 1:15, 16; Col 1:3, 4; 1Ti 5:9, 10; Flm 5-7; Ev 6:10; compară cu Mt 25:40, 45)

Sfinți în ochii lui Dumnezeu. Înainte ca Isus să vină pe pământ și să devină „un precursor”, cel care a deschis calea spre viață cerească, au existat femei și bărbați fideli care au fost considerați sfinți. (Ev 6:19, 20; 10:19, 20; 1Pe 3:5) Deci și marea mulțime, care nu face parte din cei 144 000 de creștini „sigilați”, poate avea o stare de sfințenie înaintea lui Dumnezeu. Membrii marii mulțimi sunt prezentați ca purtând robe curate, spălate în sângele lui Cristos. (Re 7:2-4, 9, 10, 14; vezi MAREA MULȚIME) La timpul potrivit, toți cei din cer și de pe pământ vor fi sfinți, deoarece „creația va fi eliberată din sclavia stricăciunii și va avea glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu”. (Ro 8:20, 21)

Sfințenie binecuvântată de Iehova. Sfințenia unei persoane înaintea lui Dumnezeu se răsfrânge asupra întregii ei familii. Astfel, dacă o persoană căsătorită este creștină, sfântă pentru Dumnezeu, partenerul conjugal al acesteia și copiii care provin din această legătură, chiar dacă nu sunt slujitori dedicați ai lui Dumnezeu, beneficiază de pe urma legăturii cu cel care este sfânt. Din acest motiv, apostolul face următoarea recomandare: „Celorlalți le spun eu, nu Domnul: Dacă un frate are soție necredincioasă și ea consimte să locuiască cu el, să n-o părăsească, iar femeia care are soț necredincios și el consimte să locuiască cu ea, să nu-și părăsească soțul. Căci soțul necredincios este sfințit datorită legăturii cu soția lui, și soția necredincioasă este sfințită datorită legăturii cu fratele, altminteri copiii voștri ar fi necurați, dar acum sunt sfinți”. (1Co 7:12-14) Partenerul credincios nu este considerat necurat din cauza legăturii cu partenerul necredincios, iar familia ca întreg nu este privită de Dumnezeu ca fiind necurată. Mai mult, stând în compania celui credincios, membrii familiei au astfel multe ocazii frumoase să devină și ei credincioși, să-și îmbunătățească personalitatea și să-și prezinte corpul drept „o jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu”. (Ro 12:1; Col 3:9, 10) Datorită atmosferei caracterizate de curățenie și sfințenie, promovate de cel care îi slujește lui Dumnezeu, familia este binecuvântată. (Vezi SFINȚIRE, subtitlul „În căsnicie”.)