Termenul grecesc pneúma (spirit) derivă din termenul pnéō, care înseamnă „a respira sau a sufla”; se pare că rădăcina termenului ebraic rúaḥ (spirit) are același sens. Așadar, sensul de bază al termenilor rúaḥ și pneúma este „suflare”, însă ei au și alte sensuri pe lângă cel de bază (compară cu Hab 2:19; Re 13:15), cum ar fi: vânt; forța vitală a creaturilor vii; spiritul cuiva; persoane spirituale, inclusiv Dumnezeu și îngerii lui; forța activă a lui Dumnezeu sau spiritul sfânt. (Compară cu Lexicon in Veteris Testamenti Libros, de Koehler și Baumgartner, Leiden, 1958, p. 877-879; Hebrew and English Lexicon of the Old Testament de Brown, Driver și Briggs, 1980, p. 924-926; Theological Dictionary of the New Testament, editat de G. Friedrich, tradus de G. Bromiley, 1971, vol. VI, p. 332-451.) Toate aceste sensuri au ceva în comun: se referă la ceva invizibil ochiului uman, o forță aflată în mișcare. Această forță invizibilă reușește să producă efecte vizibile.

Și termenul ebraic neșamáh (Ge 2:7) înseamnă „suflare”, dar are un sens mai restrâns decât rúaḥ. Se pare că termenul grecesc pnōé are un sens restrâns similar (Fa 17:25) și a fost folosit de traducătorii Septuagintei pentru a-l reda pe neșamáh.

Vânt. Pentru început, să analizăm sensul care este, probabil, cel mai ușor de înțeles. În multe cazuri, din context reiese că rúaḥ înseamnă „vânt”, spre exemplu „un vânt de la est” (Ex 10:13) sau „cele patru vânturi”. (Za 2:6) Acesta este sensul evident al termenului când contextul indică și alte fenomene ale naturii, precum norii, vijelia sau pleava suflată de vânt. (Nu 11:31; 1Re 18:45; 19:11; Iov 21:18) Deoarece expresia „cele patru vânturi” se referă la „cele patru direcții” (est, vest, nord și sud), termenul rúaḥ este tradus uneori prin ‘direcție’ sau ‘latură’. (1Cr 9:24; Ier 49:36; 52:23; Eze 42:16-20)

În Iov 41:15, 16 se spune că solzii leviatanului sunt atât de strâns îmbinați, „încât nici chiar aerul [werúah] nu poate pătrunde între ei”. Și în acest caz, rúaḥ înseamnă aer în mișcare, nu doar aer static, inert. Astfel, apare ideea de forță invizibilă, caracteristica principală a termenului ebraic rúaḥ.

Se pare că în Scripturile grecești creștine termenul pneúma este folosit o singură dată cu sensul de „vânt”, în Ioan 3:8.

Omul nu are control asupra vântului; nu îl poate dirija, orienta, opri sau stăpâni. De aceea, termenul „vânt [rúaḥ]” reprezintă deseori ceva incontrolabil sau inaccesibil pentru om – impalpabil, efemer, zadarnic sau fără un beneficiu real. (Compară cu Iov 6:26; 7:7; 8:2; 16:3; Pr 11:29; 27:15, 16; 30:4; Ec 1:14, 17; 2:11; Is 26:18; 41:29.) Pentru o analiză completă a acestui aspect, vezi VÂNT.

Persoane spirituale. Dumnezeu este invizibil ochilor umani (Ex 33:20; Ioa 1:18; 1Ti 1:17), este viu și exercită o forță incomparabilă în univers. (2Co 3:3; Is 40:25-31) Cristos Isus a spus: „Dumnezeu este Spirit [Pneúma]”. Apostolul Pavel a scris: „Iehova este Spiritul”. (Ioa 4:24; 2Co 3:17, 18) Templul construit pe temelia a cărei piatră unghiulară este Cristos este „un loc în care să locuiască Dumnezeu prin spirit”. (Ef 2:22)

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este o forță impersonală, fără un corp, precum vântul. Scripturile arată în mod clar că Dumnezeu are o personalitate și un loc în care locuiește; de aceea, Cristos a spus pe bună dreptate că urma ‘să se ducă la Tatăl’, „ca să se înfățișeze . . . pentru noi înaintea persoanei lui Dumnezeu [lit. «înaintea feței lui Dumnezeu»]”. (Ioa 16:28; Ev 9:24; compară cu 1Re 8:43: Ps 11:4; 113:5, 6; vezi IEHOVA [Persoana care poartă acest nume].)

Expresia „spiritul meu” (rûḥí) folosită de Dumnezeu în Geneza 6:3 poate însemna „eu, Spiritul”, așa cum expresia „sufletul meu” (nafșí) are sensul de „eu, persoana” sau „persoana mea”. (Is 1:14; vezi SUFLET [Dumnezeu având suflet].) Astfel, Dumnezeu pune în contrast poziția sa spirituală, cerească, cu cea a omului pământean, din carne.

Fiul lui Dumnezeu. ‘Fiul unic-născut’ al lui Dumnezeu, Cuvântul, a fost o persoană spirituală la fel ca Tatăl său, având „chip de Dumnezeu” (Flp 2:5-8), însă apoi „a devenit carne”, venind pe pământ ca omul Isus. (Ioa 1:1, 14) El și-a încheiat cursa pământească „fiind omorât în carne, dar făcut viu în spirit”. (1Pe 3:18) Tatăl său l-a înviat, îndeplinindu-i cererea de a fi glorificat alături de El cu gloria avută în existența sa preumană (Ioa 17:4, 5), și l-a făcut „un spirit dătător de viață”. (1Co 15:45) Astfel, Fiul a redevenit invizibil ochiului uman, locuind „într-o lumină de care nu te poți apropia” și în care „nimeni dintre oameni nu l-a văzut, nici nu-l poate vedea”. (1Ti 6:14-16)

Alte creaturi spirituale. În unele versete, termenii rúaḥ și pneúma fac referire la îngeri. (1Re 22:21, 22; Eze 3:12, 14; 8:3; 11:1, 24; 43:5; Fa 23:8, 9; 1Pe 3:19, 20) În Scripturile grecești creștine, acești termeni sunt folosiți în majoritatea cazurilor cu referire la creaturi spirituale rele, la demoni. (Mt 8:16; 10:1; 12:43-45; Mr 1:23-27; 3:11, 12, 30)

În Psalmul 104:4 se afirmă că Dumnezeu „face din îngerii săi spirite, din slujitorii săi un foc mistuitor”. În alte traduceri, acest verset este redat prin cuvintele: „Din vânturi Îți faci soli și din flăcări de foc, slujitori” sau prin cuvinte asemănătoare. (BC, BN, NTR) Textul ebraic admite o astfel de traducere (compară cu Ps 148:8); însă cuvintele folosite de apostolul Pavel când citează acest verset (Ev 1:7) coincid cu cele din Septuaginta greacă și se armonizează cu prima variantă prezentată mai sus. (În limba greacă, în Evrei 1:7, articolul hotărât [tous] apare înaintea termenului „îngeri”, nu înaintea termenului „spirite [pneúmata]”, îngerii fiind, prin urmare, subiectul frazei.) În lucrarea Barnes’ Notes on the New Testament (1974) se spune: „Este de așteptat ca Pavel, care cunoștea foarte bine limba ebraică, să fi știut mai bine decât noi construcția corectă [a Psalmului 104:4]; și este sigur că, într-o argumentație, Pavel ar fi folosit acest pasaj cu sensul care le era cunoscut celor cărora le scria, adică unor persoane bine familiarizate cu limba și literatura ebraică”. (Compară cu Ev 1:14.)

Deși îngerii lui Dumnezeu au capacitatea de a se materializa sub formă de oameni și de a li se arăta oamenilor, natura lor nu este materială sau carnală, fiind deci invizibili. Ei sunt vii și activi, capabili să exercite o forță imensă; prin urmare, termenii rúaḥ și pneúma sunt potriviți pentru a-i descrie.

În Efeseni 6:12 se vorbește despre lupta pe care o au de dus creștinii, „nu împotriva sângelui și a cărnii, ci împotriva guvernărilor, împotriva autorităților, împotriva conducătorilor mondiali ai acestui întuneric, împotriva forțelor spirituale rele din locurile cerești”. În limba greacă, ultima parte a acestui verset spune literalmente: „Împotriva (lucrurilor) spirituale [gr. pneumatiká] ale răutății din [locurile] cerești”. Majoritatea traducerilor moderne recunosc că acest pasaj nu face referire la ceva abstract, o „răutate spirituală” (KJ), ci se referă la răutatea manifestată de persoane spirituale. Astfel, întâlnim următoarele redări: ‘duhurile răutății care sunt în locurile cerești’ (BC), ‘duhurile răutății, răspândite în văzduhuri’ (Carol II), ‘duhurile rele din locurile cerești’ (NTR), „spirite rele din lumea spirituală” (NTÎT).

Forța activă a lui Dumnezeu; spiritul sfânt. În majoritatea ocurențelor, termenii rúaḥ și pneúma fac referire la spiritul lui Dumnezeu, forța sa activă, spiritul său sfânt.

Nu este o persoană. Abia în secolul al IV-lea e.n. biserica a adoptat ca dogmă oficială învățătura că spiritul sfânt ar fi o persoană și o parte a „Divinității”. Primii „părinți” ai bisericii nu au predat această idee; Iustin Martirul, din secolul al II-lea e.n., a predat că spiritul sfânt este ‘o influență sau un mod de a acționa al Divinității’; nici Hipolit nu a descris spiritul sfânt ca având personalitate. Scripturile arată că spiritul sfânt al lui Dumnezeu nu este o persoană, ci forța activă a lui Dumnezeu, prin intermediul căreia El își realizează scopurile și își îndeplinește voința.

Încă de la început, trebuie precizat că pasajul în care se afirmă: „Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt, și aceștia trei sunt una” (BC), care apare în traduceri mai vechi la 1 Ioan 5:7, este de fapt o adăugire apocrifă la textul original. O notă de subsol din traducerea catolică The Jerusalem Bible afirmă că aceste cuvinte „lipsesc din MSS [manuscrisele] grecești antice, din versiunile antice și din cele mai bune MSS ale Vulg[atei]”. Lucrarea A Textual Commentary on the Greek New Testament, de Bruce Metzger (1945, p. 716-718), trasează în detaliu istoria acestui pasaj apocrif. Conform lucrării lui Metzger, pasajul apare pentru prima dată într-un tratat intitulat Liber Apologeticus, în secolul al IV-lea, iar din secolul al VI-lea apare în manuscrisele biblice latine vechi și în Vulgata. Recunoscând caracterul apocrif al acestui pasaj, multe traduceri moderne, atât catolice, cât și protestante, nu îl includ în textul biblic. (VBRC 2013, CV 2013, TLRC 1998)

Personificarea nu demonstrează existența unei persoane. Este adevărat, Isus a vorbit despre spiritul sfânt ca fiind un „ajutor”, care urma ‘să învețe’, ‘să depună mărturie’, ‘să aducă dovezi’, ‘să călăuzească’, ‘să vorbească’, ‘să audă’ și ‘să primească’. Conform textului original din greacă, Isus a folosit uneori pronumele personal masculin cu referire la acest „ajutor” (paraclet). (Compară cu Ioa 14:16, 17, 26; 15:26; 16:7-15.) Însă în Scripturi se personifică adesea lucruri impersonale. Înțelepciunea este personificată în cartea Proverbele (1:20-33; 8:1-36) și în pasajele din Matei 11:19 și Luca 7:35, unde se spune despre ea că ar avea ‘lucrări’ și ‘copii’. Apostolul Pavel a personificat noțiuni ca păcatul, moartea și bunătatea nemeritată, spunând despre ele că ‘domnesc’. (Ro 5:14, 17, 21; 6:12) El spune despre păcat că ‘găsește prilej’, ‘produce pofta’, ‘amăgește’ și ‘omoară’. (Ro 7:8-11) Însă este clar că Pavel nu a vrut să spună că păcatul era o persoană.

În mod asemănător, cuvintele spuse de Isus și consemnate de Ioan despre spiritul sfânt trebuie înțelese ținând cont de context. Isus a personificat spiritul sfânt când a vorbit despre el ca despre un „ajutor” (în limba greacă, substantivul masculin parákletos). Prin urmare, Ioan folosește în mod potrivit pronume personale la masculin când prezintă cuvintele lui Isus despre rolul de „ajutor” al spiritului. În schimb, când în același context este folosit termenul grecesc pneúma, Ioan folosește un pronume neutru cu referire la spiritul sfânt, termenul pneúma având genul neutru. Așadar, Ioan folosește pronumele personal masculin în legătură cu termenul parákletos pentru a respecta regulile gramaticale, nu pentru a transmite o doctrină. (Ioa 14:16, 17; 16:7, 8)

Nu are o identitate personală. Dumnezeu însuși este un Spirit și este sfânt; îngerii săi fideli sunt spirite și sunt sfinți; evident, dacă „spiritul sfânt” ar fi o persoană, în Scripturi ar exista unele indicii prin care să putem recunoaște și diferenția acest spirit (persoana) de toate celelalte ‘spirite sfinte’. Ne-am aștepta, cel puțin, ca termenul spirit (din expresia spirit sfânt) să fie întotdeauna articulat hotărât; astfel, Spiritul Sfânt s-ar distinge mereu. Însă, în multe cazuri, expresia „spirit sfânt” apare fără articol hotărât atât în greacă, limba originală, cât și în limba română. Aceasta indică lipsa unei identități personale. (Compară cu Fa 6:3, 5; 7:55; 8:15, 17, 19; 9:17; 11:24; 13:9, 52; 19:2; Ro 9:1; 14:17; 15:13, 16, 19; 1Co 12:3; Ev 2:4; 6:4; 2Pe 1:21; Iuda 20, Int și alte traduceri interliniare, limba engleză.)

Botezați în „numele” spiritului sfânt. În Matei 28:19 apare expresia „în numele Tatălui, al Fiului și al spiritului sfânt”. Termenul ‘nume’ se poate referi și la altceva decât numele unei persoane. În limba română, când spunem „în numele iubirii” sau „în numele legii”, nu ne referim la o persoană. Termenul „numele” în aceste expresii se referă la „ceea ce reprezintă sau implică iubirea” și la „autoritatea legii sau ceea ce reprezintă ea”. Și termenul grecesc tradus prin ‘nume’ (ónoma) poate avea același sens. Astfel, unele traduceri ale Bibliei (BC, BVA, Carol II) redau în mod literal textul grecesc din Matei 10:41 prin următoarele cuvinte, sau prin altele asemănătoare: „Cine primește un profet, în numele unui profet, va primi răsplata unui profet; și cine primește un om drept, în numele unui om drept, va primi răsplata unui om drept” (BC); însă traduceri mai moderne ale Bibliei redau acest pasaj folosind următoarele expresii, sau altele similare: „Cine primește un profet pentru că este profet” și „cine primește un om drept pentru că este om drept” (NW, NTÎT). În lucrarea Word Pictures in the New Testament (1930, vol. I, p. 245), A. T. Robertson afirmă referitor la Matei 28:19: „Termenul «nume» (ónoma) apare aici cu sensul des folosit în Septuaginta și în papirusuri, acela de putere sau autoritate”. Prin urmare, botezul ‘în numele spiritului sfânt’ implică recunoașterea faptului că acesta provine de la Dumnezeu și că acționează în conformitate cu voința divină.

Alte dovezi care arată că nu este o persoană. O dovadă suplimentară referitoare la natura impersonală a spiritului sfânt este menționarea lui alături de alte lucruri impersonale, ca apa și focul (Mt 3:11; Mr 1:8); în plus, despre creștini se spune că sunt botezați „cu spirit sfânt”. (Fa 1:5; 11:16) Unele persoane au fost îndemnate ‘să se umple’ cu spirit sfânt, și nu cu vin. (Ef 5:18) De asemenea, despre unii se spune că erau „plini” de spirit sfânt și de anumite calități, ca înțelepciunea, credința (Fa 6:3, 5; 11:24) și bucuria (Fa 13:52), iar în 2 Corinteni 6:6 spiritul sfânt este menționat printre astfel de calități. Este foarte puțin probabil că s-ar fi spus aceste lucruri despre spiritul sfânt dacă acesta ar fi o persoană. În ce privește ideea că spiritul sfânt „depune mărturie” (Fa 5:32; 20:23), este demn de remarcat că același lucru se spune și despre apă și sânge, în 1 Ioan 5:6-8. În timp ce în unele versete se afirmă că spiritul ‘vorbește’, „depune mărturie” sau „spune” anumite lucruri, alte versete dezvăluie clar că acesta vorbea prin intermediul unor persoane și nu era o persoană cu o voce proprie. (Compară cu Ev 3:7; 10:15-17; Ps 95:7; Ier 31:33, 34; Fa 19:2-6; 21:4; 28:25.) Spiritul sfânt poate fi comparat cu undele radio; acestea pot transmite mesajul cuiva care vorbește la un microfon și pot face ca acea voce să fie auzită la mare distanță, mesajul fiind „spus” prin difuzorul radioului. Prin intermediul spiritului său, Dumnezeu transmite mesajele și voința sa către mintea și inima slujitorilor săi de pe pământ, care, la rândul lor, le pot transmite acele informații și altora.

Diferit de „putere”. Așadar, când sunt folosiți cu privire la spiritul sfânt al lui Dumnezeu, termenii rúaḥ și pneúma se referă la forța activă invizibilă prin care Dumnezeu își îndeplinește voința și scopul. Acest spirit este „sfânt” deoarece provine de la Dumnezeu, nu dintr-o sursă pământească, și nu este atins de păcat, fiind ‘spiritul sfințeniei’. (Ro 1:4) Spiritul sfânt nu este „puterea” lui Dumnezeu, deoarece termenul „putere” din limba română este echivalentul altor termeni din limbile originale (ebr. kóaḥ; gr. dýnamis). Termenii rúaḥ și pneúma sunt folosiți în strânsă legătură sau chiar în paralel cu termenii care înseamnă „putere”, demonstrând că între ei există o conexiune puternică, dar și o distincție clară. (Mic 3:8; Zah 4:6; Lu 1:17, 35; Fa 10:38) În esență, „puterea” este capacitatea de a acționa sau de a realiza anumite lucruri și poate exista în stare latentă, poate fi inactivă, în cineva sau în ceva. „Forța”, în schimb, este energia proiectată și exercitată asupra persoanelor sau lucrurilor și poate fi definită ca „influență ce produce sau tinde să producă mișcare ori modificarea mișcării”. „Puterea” poate fi asemănată cu energia stocată într-o baterie, în vreme ce „forța” poate fi comparată cu curentul electric care iese din baterie. Astfel, termenul „forță” exprimă mai precis sensul termenilor ebraici și grecești care se referă la spiritul lui Dumnezeu, iar această concluzie este desprinsă în urma analizării Scripturilor.

Rolul lui în creație. Iehova Dumnezeu a creat universul fizic prin intermediul spiritului său, sau al forței sale active. Referitor la etapele de început ale formării planetei Pământ, relatarea biblică afirmă că „forța activă [sau „spiritul”, rúaḥ] a lui Dumnezeu se mișca încoace și încolo pe suprafața apelor”. (Ge 1:2) În Psalmul 33:6 se spune: „Cerurile au fost făcute prin cuvântul lui Iehova și toată armata lor prin spiritul gurii sale”. Ca o suflare puternică, spiritul lui Dumnezeu poate fi trimis să exercite putere, chiar dacă nu realizează un contact fizic cu obiectul asupra căruia acționează. (Compară cu Ex 15:8, 10.) Dacă un meșter uman își folosește forța mâinilor și a degetelor pentru a crea unele obiecte, Dumnezeu își folosește spiritul. De aceea, uneori se spune despre acest spirit că ar fi ‘mâinile’ și ‘degetele’ lui Dumnezeu. (Compară cu Ps 8:3; 19:1; și Mt 12:28 cu Lu 11:20.)

Știința modernă definește materia drept energie organizată și recunoaște că „materia poate fi transformată în energie și energia în materie”. (The World Book Encyclopedia, 1987, vol. 13, p. 246) Imensitatea universului, atât cât a fost el descoperit de om până în prezent cu ajutorul telescoapelor, ne oferă o vagă idee despre inepuizabila sursă de energie a lui Iehova Dumnezeu. Cât de reale sunt cuvintele profetului care a scris: „Cine a măsurat spiritul lui Iehova?”! (Is 40:12, 13, 25, 26)

Sursa creației animate și a capacității de reproducere. Atât creația inanimată, cât și cea animată există ca rezultat al acțiunii spiritului lui Iehova, care a creat primele ființe vii, din care descind toate creaturile vii din prezent. (Compară cu Iov 33:4; vezi în acest articol subtitlul „Suflare; suflare de viață; forță de viață”.) Iehova și-a folosit spiritul pentru a le reda capacitatea de reproducere lui Avraam și Sarei, astfel că Isaac a fost numit pe bună dreptate „cel născut potrivit spiritului”. (Ga 4:28, 29) Tot prin intermediul spiritului său, Dumnezeu a transferat viața Fiului său din cer pe pământ, determinând concepția în uterul fecioarei evreice Maria. (Mt 1:18, 20; Lu 1:35)

Spiritul întrebuințat în folosul slujitorilor lui Dumnezeu. Una dintre principalele activități în care este implicat spiritul lui Dumnezeu este informarea, clarificarea și revelarea anumitor lucruri. De aceea, David s-a rugat: „Învață-mă să fac voia ta, căci tu ești Dumnezeul meu! Spiritul tău este bun, să mă călăuzească în țara dreptății!”. (Ps 143:10) Iosif, care a trăit cu mult timp înaintea lui David, a reușit să interpreteze visele profetice ale faraonului cu ajutorul lui Iehova. Conducătorul Egiptului a recunoscut că asupra lui Iosif acționa spiritul lui Dumnezeu. (Ge 41:16, 25-39) Puterea revelatoare a spiritului se remarcă îndeosebi în cazul profețiilor. Conform cuvintelor apostolului Petru, profețiile nu au apărut din interpretarea umană a unor situații și evenimente, nici datorită vreunei capacități înnăscute a profeților de a explica sensul și semnificația unor întâmplări sau de a prezice evenimente viitoare. Mai degrabă, acești bărbați au fost „purtați de spiritul sfânt”, fiind conduși, impulsionați și îndrumați de forța activă a lui Dumnezeu. (2Pe 1:20, 21; 2Sa 23:2; Zah 7:12; Lu 1:67; 2:25-35; Fa 1:16; 28:25; vezi PROFEȚIE; PROFET.) Astfel, toată Scriptura a fost „inspirată de Dumnezeu”; această expresie este traducerea termenului grecesc theópneustos, care înseamnă literalmente „suflat de Dumnezeu”. (2Ti 3:16) Spiritul a acționat în diferite moduri pentru a le comunica unele lucruri acelor bărbați și pentru a-i îndruma, uneori transmițându-le viziuni sau vise (Eze 37:1; Ioe 2:28, 29; Re 4:1, 2; 17:3; 21:10), însă mereu a acționat asupra minții și inimii lor, motivându-i și îndrumându-i conform scopului lui Dumnezeu. (Da 7:1; Fa 16:9, 10; Re 1:10, 11; vezi INSPIRAȚIE.)

Așadar, spiritul lui Dumnezeu nu doar revelează și ajută la înțelegerea voinței lui Dumnezeu, ci le dă slujitorilor Săi și puterea de a realiza anumite lucruri conform voinței Sale. Acest spirit acționează ca o forță motrice care îi îndeamnă la acțiune; de exemplu, Marcu spune că spiritul „l-a făcut” pe Isus să meargă în pustiu după ce a fost botezat. (Mr 1:12; compară cu Lu 4:1.) Spiritul poate fi ca un „foc” în interiorul slujitorilor lui Dumnezeu, care îi ‘înflăcărează’ (1Te 5:19; Fa 18:25; Ro 12:11), adică îi „presează” sau îi impulsionează să facă o anumită lucrare. (Compară cu Iov 32:8, 18-20; 2Ti 1:6, 7.) Ei primesc „puterea spiritului” sau „putere prin spiritul său”. (Lu 2:27; Ef 3:16; compară cu Mic 3:8.) Totuși, nu este vorba despre un impuls inconștient sau irațional de a face ceva; mintea și inima le sunt de asemenea stimulate, astfel încât ei să poată colabora în mod rațional cu forța activă pe care o primesc. De aceea, apostolul Pavel le-a spus celor care primiseră darul profețirii în congregația creștină „să țină sub control darurile spiritului care le-au fost date”, pentru a se păstra ordinea. (1Co 14:31-33)

Acționează în diferite moduri. Așa cum curentul electric poate fi folosit pentru o diversitate de scopuri, și spiritul lui Dumnezeu este folosit pentru a desemna și a ajuta unele persoane să realizeze diverse lucruri. (Is 48:16; 61:1-3) Pavel a scris despre darurile miraculoase ale spiritului din zilele sale: „Sunt diferite daruri, dar este același spirit, sunt diferite servicii, dar este același Domn, sunt diferite lucrări, dar Dumnezeu, care le înfăptuiește pe toate acestea în toți, este același. Însă spiritul se manifestă în fiecare pentru un scop util”. (1Co 12:4-7)

Spiritul are puterea de a califica; el poate califica o persoană pentru a realiza o lucrare sau pentru a ocupa o poziție. Este posibil ca Bețaleel și Oholiab să fi învățat unele meșteșuguri înainte de a li se da sarcina să confecționeze ustensilele pentru tabernacol și veșmintele preoțești; însă spiritul lui Dumnezeu ‘i-a umplut cu înțelepciune, pricepere și cunoștință’, astfel încât lucrarea să fie realizată așa cum și-a propus Iehova. Spiritul său le-a sporit abilitățile înnăscute și cunoștințele pe care le dețineau deja, calificându-i să le predea și altora. (Ex 31:1-11; 35:30-35) Prin inspirație, sau prin acțiunea spiritului lui Dumnezeu, lui David i-au fost transmise planurile arhitecturale pentru templul de mai târziu, ceea ce l-a ajutat să facă pregătiri intense pentru acest proiect. (1Cr 28:12)

Spiritul lui Dumnezeu a acționat asupra lui Moise și prin intermediul lui, ajutându-l să profețească, să facă miracole, să conducă națiunea și să-i servească drept judecător, prefigurând astfel viitorul rol al lui Cristos Isus. (Is 63:11-13; Fa 3:20-23) Însă, ca om imperfect, Moise a simțit că răspunderea pe care o avea era o povară grea; atunci Dumnezeu ‘a luat o parte din spiritul care era peste Moise și l-a pus peste șaptezeci de bătrâni’, care să-l ajute să poarte acea povară. (Nu 11:11-17, 24-30) Spiritul a acționat și asupra lui David din momentul în care a fost uns de Samuel, îndrumându-l și pregătindu-l pentru viitor, când urma să domnească. (1Sa 16:13)

Ca succesor al lui Moise, Iosua a devenit „plin de spirit de înțelepciune”. Însă spiritul nu i-a dat lui Iosua capacitatea de a profeți și de a face miracole așa cum făcuse cu Moise. (De 34:9-12) Totuși, l-a ajutat să conducă Israelul în campania militară care a dus la cucerirea Canaanului. În mod asemănător, spiritul lui Iehova a „învăluit” și alți bărbați, ca Otniel, Ghedeon, Iefta și Samson, ‘impulsionându-i’ să lupte pentru poporul lui Dumnezeu. (Ju 3:9, 10; 6:34; 11:29; 13:24, 25; 14:5, 6, 19; 15:14)

Spiritul lui Dumnezeu le-a dat anumitor oameni puterea să transmită cu îndrăzneală și curaj mesajul adevărului în fața împotrivitorilor, chiar cu riscul de a-și pierde viața. (Mic 3:8)

Spiritul lui Dumnezeu ‘turnat’ peste poporul Său este o dovadă a favorii divine, aducând binecuvântări și prosperitate. (Eze 39:29; Is 44:3, 4)

Judecă și execută sentințe. Prin intermediul spiritului său, Dumnezeu judecă oameni și națiuni și execută sentințe, pedepsind sau chiar aducând distrugerea. (Is 30:27, 28; 59:18, 19) În astfel de situații, rúaḥ este în mod potrivit redat prin „rafală”, „suflare puternică”, ca atunci când Iehova spune că, ‘în furia sa, va stârni o furtună cu rafale [rúaḥ] de vânt’. (Eze 13:11, 13; compară cu Is 25:4; 27:8.) Spiritul lui Dumnezeu poate ajunge oriunde, acționând în favoarea sau împotriva celor vizați. (Ps 139:7-12)

În Revelația 1:4 sunt menționate „cele șapte spirite” ale lui Dumnezeu stând înaintea tronului său; apoi sunt transmise șapte mesaje, fiecare încheindu-se cu îndemnul de ‘a auzi ce le spune congregațiilor spiritul’. (Re 2:7, 11, 17, 29; 3:6, 13, 22) Aceste mesaje conțin sentințe judecătorești care îndeamnă la autoanaliză, precum și promisiunea că cei loiali vor fi răsplătiți. Fiul lui Dumnezeu este prezentat ca având cele „șapte spirite ale lui Dumnezeu” (Re 3:1); ele mai sunt numite „șapte lămpi de foc” (Re 4:5) și cei șapte ochi ai mielului înjunghiat; „ochii reprezintă cele șapte spirite ale lui Dumnezeu care au fost trimise pe tot pământul”. (Re 5:6) În alte pasaje profetice, cifra șapte este folosită ca simbol al completitudinii (vezi NUMĂR); așadar, se pare că aceste șapte spirite simbolizează capacitatea deplină a glorificatului Isus Cristos, Mielul lui Dumnezeu, de a observa, a discerne sau a descoperi, datorită căreia poate inspecta întreg pământul.

Cuvântul lui Dumnezeu este „sabia spiritului” (Ef 6:17), care dezvăluie ce este o persoană în realitate și care îi sunt calitățile ascunse sau atitudinea inimii, determinându-i inima fie să se înmoaie și să se conformeze voinței lui Dumnezeu exprimate în Cuvântul Său, fie să se împietrească în răzvrătire. (Compară cu Ev 4:11-13; Is 6:9, 10; 66:2, 5.) Așadar, Cuvântul lui Dumnezeu are un rol important în prezicerea judecăților nefavorabile; și, având în vedere că mesajul sau cuvântul lui Dumnezeu se împlinește negreșit, împlinirea lui produce o acțiune asemănătoare cu cea a focului asupra paielor și a unui baros care sfărâmă stânca. (Ier 23:28, 29) Isus Cristos, în calitate de principal purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, sau „Cuvântul lui Dumnezeu”, face cunoscute mesajele de judecată divină și are autoritatea de a ordona executarea sentințelor asupra celor judecați. Fără îndoială, la aceste aspecte se referă pasajele care spun că el îi va nimici pe dușmanii lui Dumnezeu cu „spiritul [forța] gurii sale”. (Compară cu 2Te 2:8; Is 11:3, 4; Re 19:13-16, 21)

Spiritul lui Dumnezeu acționează ca „ajutor” pentru congregație. Așa cum a promis, după ce s-a înălțat la cer, Isus i-a cerut Tatălui său spirit sfânt, sau forța activă a lui Dumnezeu, și a primit autoritatea de a-l folosi. El „a turnat” acest spirit peste discipolii săi fideli în ziua Penticostei și a continuat să facă aceasta pentru cei care se întorceau la Dumnezeu prin Fiul său. (Ioa 14:16, 17, 26; 15:26; 16:7; Fa 1:4, 5; 2:1-4, 14-18, 32, 33, 38) Așa cum fuseseră botezați în apă, ei erau acum botezați „într-un singur corp” printr-un singur spirit, cufundați în acesta, asemănându-se într-un fel cu o bucată de fier „cufundată” într-un câmp magnetic, care ajunge și ea să se magnetizeze. (1Co 12:12, 13; compară cu Mr 1:8; Fa 1:5.) Deși spiritul lui Dumnezeu acționase și înainte asupra discipolilor, dovadă fiind faptul că au putut scoate demoni (compară cu Mt 12:28; Mr 3:14, 15), acum el acționa asupra lor într-o măsură mai mare și în moduri în care nu o făcuse înainte. (Compară cu Ioa 7:39.)

În calitate de Rege mesianic, Cristos Isus are „spirit de înțelepciune și de pricepere, spirit de sfat și de tărie, spirit de cunoștință și de teamă de Iehova”. (Is 11:1, 2; 42:1-4; Mt 12:18-21) Această forță a dreptății este evidentă în modul în care Isus folosește forța activă a lui Dumnezeu, sau spiritul său, pentru a îndruma congregația creștină de pe pământ, în calitate de Cap, Proprietar și Domn al ei, numit de Dumnezeu. (Col 1:18; Iuda 4) Ca „ajutor”, acel spirit le oferea creștinilor o înțelegere mai clară a voinței și scopului lui Dumnezeu și le dezvăluia sensul Cuvântului profetic al lui Dumnezeu. (1Co 2:10-16; Col 1:9, 10; Ev 9:8-10) Ei au primit puterea de a sluji ca martori pe tot pământul (Lu 24:49; Fa 1:8; Ef 3:5, 6); au primit „daruri” miraculoase ale spiritului, care le-au permis să vorbească în limbi străine, să profețească, să vindece și să facă și alte lucrări care facilitau predicarea veștii bune și dovedeau că misiunea lor era de origine divină și că aveau sprijinul lui Dumnezeu. (Ro 15:18, 19; 1Co 12:4-11; 14:1, 2, 12-16; compară cu Is 59:21; vezi DARURI DE LA DUMNEZEU [Daruri ale spiritului].)

În calitate de Supraveghetor al congregației, Isus a folosit spiritul pentru a coordona alegerea unor bărbați care să primească însărcinări speciale și care să supravegheze, să instruiască și ‘să îndrepte’ congregația. (Fa 13:2-4; 20:28; Ef 4:11, 12) Isus i-a dirijat, arătându-le în ce direcție trebuiau să-și concentreze eforturile în serviciu (Fa 16:6-10; 20:22), și i-a făcut scriitori eficienți ai ‘scrisorilor lui Cristos, scrise pe table de carne, pe inimi’. (2Co 3:2, 3; 1Te 1:5) Așa cum le fusese promis, spiritul le-a stimulat memoria și capacitățile mentale și le-a dat curajul de a depune mărturie chiar și înaintea conducătorilor. (Compară cu Mt 10:18-20; Ioa 14:26; Fa 4:5-8, 13, 31; 6:8-10.)

Ca „pietre vii”, ei făceau parte dintr-un templu spiritual a cărui temelie este Cristos, templu prin intermediul căruia aveau să se aducă „jertfe spirituale” (1Pe 2:4-6; Ro 15:15, 16) și să se intoneze cântări spirituale (Ef 5:18, 19) și în care Dumnezeu urma să locuiască prin spirit. (1Co 3:16; 6:19, 20; Ef 2:20-22; compară cu Hag 2:5.) Spiritul lui Dumnezeu este o forță unificatoare foarte puternică; atât timp cât acei creștini îi permiteau să acționeze liber asupra lor, spiritul îi ținea împreună în pace, prin legături de iubire și devoțiune față de Dumnezeu, față de Fiul său și unii față de alții. (Ef 4:3-6; 1Io 3:23, 24; 4:12, 13; compară cu 1Cr 12:18.) Darul spiritului nu le-a dat capacitatea de a efectua lucrări manuale, cum s-a întâmplat în cazul lui Bețaleel și al celorlalți care au realizat diferite construcții și ustensile, ci i-a pregătit pentru lucrări spirituale, ca predarea, îndrumarea, păstorirea și sfătuirea. Templul spiritual format din acești creștini avea să fie împodobit cu frumosul rod al spiritului lui Dumnezeu: „iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunăvoința, bunătatea, credința” și alte calități asemănătoare; acestea erau dovada clară că spiritul lui Dumnezeu lucra în ei și în mijlocul lor. (Ga 5:22, 23; compară cu Lu 10:21; Ro 14:17.) Spiritul era factorul principal și fundamental căruia i se datora ordinea și îndrumarea eficientă de care aveau parte. (Ga 5:24-26; 6:1; Fa 6:1-7; compară cu Eze 36:26, 27.) Ei se supuneau ‘legii spiritului’, o puternică forță a dreptății, care respinge cu eficiență practicile caracteristice cărnii păcătoase. (Ro 8:2; Ga 5:16-21; Iuda 19-21) Ei se bazau pe acțiunea spiritului lui Dumnezeu asupra lor, nu pe capacitățile personale sau pe propria experiență. (1Co 2:1-5; Ef 3:14-17; Flp 3:1-8)

Când apăreau întrebări, spiritul sfânt îi ajuta să ajungă la o concluzie, așa cum s-a întâmplat în chestiunea circumciziei, reglementată de corpul, sau consiliul, apostolilor și bătrânilor din Ierusalim. Atunci, Petru a spus că spiritul le fusese oferit oamenilor necircumciși din națiuni; Pavel și Barnaba au relatat cum a acționat spiritul asupra unor persoane necircumcise în timpul serviciului lor; iar Iacov, ajutat fără îndoială de spiritul sfânt să-și amintească pasajele scripturale, a îndreptat atenția spre profeția lui Amos, conform căreia numele lui Dumnezeu urma să fie chemat peste oamenii națiunilor. Astfel, spiritul lui Dumnezeu i-a dirijat într-o singură direcție, iar corpul, sau consiliul, recunoscând această direcție, a consemnat următoarele în scrisoarea care le exprima decizia: „Căci spiritul sfânt și noi am considerat că este bine să nu vă adăugăm nicio altă povară, decât următoarele lucruri necesare”. (Fa 15:1-29)

Unge, dă naștere, oferă ʻviață spiritualăʼ. Dumnezeu l-a uns pe Isus cu spirit sfânt când acesta s-a botezat (Mr 1:10; Lu 3:22; 4:18; Fa 10:38); în mod asemănător, Dumnezeu i-a uns mai târziu și pe discipolii lui Isus. Această ungere cu spirit era un „acont” al moștenirii cerești la care erau chemați (2Co 1:21, 22; 5:1, 5; Ef 1:13, 14) și le depunea mărturie că au fost ‘născuți’, sau aduși în existență, de Dumnezeu ca fii ai săi, cu promisiunea vieții spirituale în cer. (Ioa 3:5-8; Ro 8:14-17, 23; Tit 3:5; Ev 6:4, 5) Ei au fost curățați, sfințiți și declarați drepți „în numele Domnului nostru Isus Cristos și cu spiritul Dumnezeului nostru”, spirit care îl calificase pe Isus să ofere jertfa de răscumpărare și să devină marele preot al lui Dumnezeu. (1Co 6:11; 2Te 2:13; Ev 9:14; 1Pe 1:1, 2)

Datorită acestei chemări și moșteniri spirituale, continuatorii lui Isus unși cu spirit duceau o viață spirituală, deși încă trăiau ca ființe carnale, imperfecte. Se pare că la aceasta s-a referit apostolul Pavel când i-a pus în contrast pe tații umani cu Iehova Dumnezeu, ‘Tatăl vieții noastre spirituale [literalmente „Tatăl spiritelor”]’. (Ev 12:9; compară cu versetul 23.) În calitate de comoștenitori cu Cristos, demni de a fi înviați în corpuri spirituale asemănătoare cu al său, ei trebuiau să trăiască pe pământ ca și cum ar fi „un singur spirit” cu Conducătorul lor, nepermițând dorințelor sau înclinațiilor imorale ale cărnii lor să-i domine, în caz contrar fiind posibil chiar să ajungă „o singură carne” cu o prostituată. (1Co 6:15-18; 15:44-49; Ro 8:5-17)

A primi și a păstra spiritul lui Dumnezeu. Spiritul sfânt al lui Dumnezeu este un ‘dar’ pe care El îl dă cu bucurie celor care îl caută și îl cer cu sinceritate. (Fa 2:38; Lu 11:9-13) În acest sens, dispoziția corectă a inimii este factorul-cheie (Fa 15:8), însă sunt esențiale și cunoașterea și respectarea cerințelor lui Dumnezeu. (Compară cu Fa 5:32; 19:2-6.) După ce l-au primit, creștinii nu ar trebui ‘să întristeze’ spiritul lui Dumnezeu, nesocotindu-l (Ef 4:30; compară cu Is 63:10), urmând o conduită contrară îndrumării lui, îndreptându-și inima spre alte obiective decât cele indicate de spirit sau respingând Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu și sfaturile din el care se aplică la propria persoană. (Fa 7:51-53; 1Te 4:8; compară cu Is 30:1, 2.) Manifestând ipocrizie, cineva ‘ar înșela’ spiritul sfânt prin care Cristos îndrumă congregația, iar cine pune astfel „la încercare” puterea spiritului se îndreaptă spre distrugere. (Fa 5:1-11; vezi, pentru contrast, Ro 9:1.) Împotrivirea intenționată și răzvrătirea deliberată contra manifestărilor evidente ale spiritului lui Dumnezeu poate însemna blasfemie împotriva spiritului, un păcat de neiertat. (Mt 12:31, 32; Mr 3:29, 30; compară cu Ev 10:26-31.)

Suflare; suflare de viață; forță de viață. Din relatarea despre creație aflăm că Dumnezeu a făcut omul din țărâna pământului și apoi „i-a suflat [o formă a lui nafáḥ] în nări suflare [o formă a lui neșamáh] de viață și omul a devenit un suflet [néfeș] viu”. (Ge 2:7; vezi SUFLET.) Néfeș poate fi tradus în mod literal prin „care respiră”, adică „o creatură care respiră”, fie om, fie animal. De fapt, termenul neșamáh se utilizează cu sensul de „ființă [sau creatură] care respiră”, fiind astfel folosit ca sinonim pentru néfeș („suflet”). (Compară cu De 20:16; Ios 10:39, 40; 11:11; 1Re 15:29.) În relatarea din Geneza 2:7, termenul neșamáh este folosit pentru a descrie modul în care Dumnezeu a dat viață corpului lui Adam, astfel încât omul a devenit „un suflet viu”. Totuși, din alte versete reiese că această etapă a implicat mai mult decât a-l face pe om să respire, mai mult decât introducerea aerului în plămâni și expirarea lui ulterioară. De exemplu, în Geneza 7:22, unde este descrisă distrugerea oamenilor și a animalelor rămase în afara arcei la Potop, se spune: „Orice viețuitoare în ale cărei nări era suflarea [o formă a lui neșamáh] forței [sau „spirit”, rúaḥ] de viață, adică tot ce era pe uscat, a murit”. Astfel, neșamáh („suflare”) este strâns legat de rúaḥ, care aici descrie spiritul, sau forța de viață, ce este activ în toate creaturile vii, suflete umane sau animale.

În Theological Dictionary of the New Testament (vol. VI, p. 336) se afirmă: „Suflarea se poate observa doar în mișcare [de exemplu în mișcarea pieptului sau în dilatarea nărilor], fiind și un semn, o condiție și un agent al vieții, care are legătură, se pare, în special cu respirația”. Așadar, neșamáh, sau „suflarea”, este produsă de rúaḥ, sau de forța de viață, și este, în același timp, un mijloc esențial de susținere a acestei forțe în creaturile vii. De exemplu, conform studiilor științifice, există viață în fiecare dintre cele o sută de mii de miliarde de celule ale corpului și, deși în fiecare minut mor miliarde de celule, alte celule noi sunt produse în mod continuu. Forța de viață din toate celulele vii depinde de oxigenul introdus în corp prin respirație, oxigen transportat la toate celulele prin sistemul sanguin. În lipsa oxigenului, unele celule încep să moară după câteva minute, altele mai târziu. Deși o persoană poate rămâne în viață și fără să respire preț de câteva minute, nicio intervenție umană nu o poate reanima dacă din celulele ei dispare forța vitală. În Scripturile ebraice, inspirate de Proiectantul și Creatorul omului, termenul rúaḥ face referire la această forță vitală, care este viața propriu-zisă, iar neșamáh, la elementul care o susține: suflarea sau respirația.

Deoarece respirația este atât de strâns legată de viață, termenii neșamáh și rúaḥ sunt folosiți în paralel în multe versete. Iov și-a exprimat hotărârea de a evita nedreptatea ‘atât timp cât suflarea sa [o formă a lui neșamáh] era încă în el și spiritul [werûaḥ] lui Dumnezeu în nările sale”. (Iov 27:3-5) Elihu a spus: „Dacă [Dumnezeu] și-ar îndrepta inima spre cineva, dacă ar lua la el spiritul [o formă a lui rûaḥ] și răsuflarea lui [o formă a lui neșamáh], toată carnea și-ar da ultima suflare [ar „expira”] deodată și omul pământean s-ar întoarce în țărână”. (Iov 34:14, 15) În mod asemănător, în Psalmul 104:29 se spune despre creaturile de pe pământ, oameni sau animale: „Dacă [tu, Dumnezeu] le iei spiritul, pier și se întorc în țărâna lor”. În Isaia 42:5, Iehova este descris drept „Cel care a așternut pământul și roadele lui, Cel care le dă suflare oamenilor de pe el și spirit celor ce umblă pe el”. Suflarea (neșamáh) ne susține existența; spiritul (rúaḥ) oferă energie și este forța de viață care face din om o creatură animată, capabilă să se miște, să umble, să fie activă. (Compară cu Fa 17:28.) Noi nu suntem asemenea idolilor lipsiți de viață, fără suflare și inanimați făuriți de om. (Ps 135:15, 17; Ier 10:14; 51:17; Hab 2:19)

Deși termenii neșamáh (suflare) și rúaḥ (spirit; forță activă; forță de viață) sunt folosiți uneori în paralel, sensurile lor nu sunt identice. Într-adevăr, uneori se spune că „spiritul”, sau rúaḥ, ar fi chiar respirația (neșamáh), însă doar pentru că respirația este principala dovadă vizibilă a forței de viață din corpul unei persoane. (Iov 9:18; 19:17; 27:3)

Astfel, în viziunea simbolică din Ezechiel 37:1-10 este descrisă o vale cu oase uscate; oasele s-au apropiat unele de altele și au fost acoperite cu tendoane, carne și piele, „dar nu era suflare [werûaḥ] în ele”. Lui Ezechiel i s-a spus să-i profețească „vântului [harûaḥ]” și să-i spună: „O, vântule, vino din cele patru vânturi [o formă a lui rúaḥ] și suflă peste oamenii aceștia uciși, ca să revină la viață!”. Referirea la cele patru vânturi arată că în acest caz cea mai potrivită redare pentru rúaḥ este „vânt”. Totuși, când acest „vânt”, sau aer în mișcare, pătrunde în nările oamenilor morți din viziune, el devine „suflare”, care este tot aer în mișcare. Astfel, în acest punct al relatării (vers. 10), este mai potrivit ca rúaḥ să fie tradus prin „suflare” decât prin „spirit” sau „forță de viață”. De asemenea, Ezechiel putea vedea că acele corpuri încep să respire, chiar dacă nu putea vedea forța vitală, sau spiritul, care insufla energie corpurilor. În versetele 11-14 se arată că această viziune era simbolică, fiind vorba despre o reanimare spirituală (nu fizică) a poporului Israel, care, pentru un timp, a fost mort din punct de vedere spiritual din cauza exilului în Babilon. Având în vedere că israeliții erau deja vii din punct de vedere fizic și respirau, în versetul 14 termenul rúaḥ este redat în mod logic prin „spirit”, pasaj în care Dumnezeu afirmă că va pune ‘spiritul său’ în poporul său, pentru ca acesta să devină viu din punct de vedere spiritual.

O viziune simbolică asemănătoare este prezentată în Revelația, capitolul 11. În ea se vorbește despre „doi martori” care sunt uciși și ale căror cadavre sunt lăsate să zacă pe drum trei zile și jumătate. Apoi „în ei a intrat spirit [sau suflare, pneúma] de viață de la Dumnezeu și s-au ridicat în picioare”. (Re 11:1-11) Și această viziune face referire la o realitate fizică pentru a ilustra o reanimare spirituală, iar termenul grecesc pneúma, la fel ca termenul ebraic rúaḥ, poate face referire la forța dătătoare de viață de la Dumnezeu care animă sufletul uman, sau persoana. În Iacov 2:26 se spune: „Corpul fără spirit [pneúmatos] este mort”. (Int.)

Așadar, este evident că, atunci când Dumnezeu a creat omul în Eden și i-a suflat în nări „suflare [o formă a lui neșamáh] de viață”, pe lângă faptul că a umplut plămânii omului cu aer, Dumnezeu a făcut ca forța vitală, sau spiritul (rúaḥ), să dea viață tuturor celulelor din corpul lui Adam. (Ge 2:7; compară cu Ps 104:30; Fa 17:25.)

Această forță de viață este transmisă de la părinți la copii prin concepție. Având în vedere că Iehova a fost Sursa originară a forței vitale din om și Autorul procesului de procreare, viața fiecărei persoane îi este atribuită pe bună dreptate lui Iehova, deși nu a primit-o în mod direct de la El, ci indirect, prin intermediul părinților. (Compară cu Iov 10:9-12; Ps 139:13-16; Ec 11:5.)

Forța de viață, sau spiritul, este impersonală. Așa cum s-a amintit, despre termenul rúaḥ, sau despre forța de viață, Scripturile spun că există nu doar în oameni, ci și în animale. (Ge 6:17; 7:15, 22) În Eclesiastul 3:18-22 se arată că oamenii mor la fel ca animalele, deoarece „toți au același spirit [werûaḥ] și omul nu întrece cu nimic animalul” în ce privește forța de viață, care este la fel în ambii. Astfel stând lucrurile, este clar că termenul „spirit”, sau forța de viață (rúaḥ), cu sensul folosit în acest verset, face referire la ceva impersonal. Pentru a ilustra, putem compara „spiritul” cu o altă forță invizibilă: curentul electric. Acesta poate fi folosit pentru a face diverse tipuri de aparate să funcționeze: plitele să emită căldură, ventilatoarele să producă vânt, computerele să rezolve probleme, televizoarele să transmită imagini, voci și alte sunete; însă curentul electric nu preia niciodată vreo caracteristică a dispozitivului în care este activ sau în care acționează.

Astfel, în Psalmul 146:3, 4 se spune că atunci când „spiritul [o formă a lui rúaḥ] lui [al omului] iese, el se întoarce în pământ și în aceeași zi îi pier și gândurile”. Spiritul, sau forța de viață, care a fost activ în celulele corpului unui om nu păstrează niciuna dintre trăsăturile acelor celule, cum ar fi ale celulelor creierului care contribuie la procesul gândirii. Dacă spiritul, sau forța de viață (rúaḥ; pneúma), nu ar fi impersonal, copiii înviați de profeții Ilie și Elisei s-ar fi aflat undeva într-o stare conștientă în perioada în care au fost morți. La fel s-ar fi întâmplat și cu Lazăr, care a fost înviat după aproape patru zile de la moartea sa. (1Re 17:17-23; 2Re 4:32-37; Ioa 11:38-44) Dacă așa ar fi stat lucrurile, era de așteptat ca ei să aibă amintiri din acea perioadă de existență conștientă și, după ce au fost înviați, să vorbească despre ea, să o descrie. Însă nu avem niciun indiciu că vreunul dintre ei a făcut acest lucru. Așadar, personalitatea unui om care a murit nu se transmite în forța vitală, sau în spiritul, care încetează să mai acționeze în celulele corpului său.

În Eclesiastul 12:7 se afirmă că, la moarte, corpul unei persoane se întoarce în țărână, „iar spiritul se întoarce la adevăratul Dumnezeu, care l-a dat”. Persoana propriu-zisă nu a fost niciodată cu Dumnezeu în cer; prin urmare, ceea ce „se întoarce” la Dumnezeu este forța vitală care făcea ca persoana să fie vie.

Având în vedere caracterul impersonal al forței de viață, sau al spiritului, care se găsește în om (și în animale), este evident că prin afirmația lui David din Psalmul 31:5, citată de Isus în momentul morții sale (Lu 23:46), „în mâna ta îmi încredințez spiritul”, lui Dumnezeu i se cerea să vegheze asupra forței de viață a persoanei respective. (Compară cu Fa 7:59.) Pentru aceasta, nu era neapărat necesar să aibă loc un transfer propriu-zis, sau literal, al forței respective, de pe pământ în ceruri, la Dumnezeu. Biblia spune că Dumnezeu „a simțit” mireasma jertfelor de animale (Ge 8:20, 21), deși aceasta a rămas, fără îndoială, în atmosfera Pământului; în mod asemănător, Dumnezeu ar putea „lua la el”, sau ar putea accepta să i se încredințeze în sens figurat, spiritul sau forța de viață a cuiva fără ca această forță vitală să plece literalmente de pe pământ. (Iov 34:14; Lu 23:46) Așadar, când o persoană își încredințează spiritul lui Dumnezeu, ea își exprimă de fapt speranța că Dumnezeu îi va da din nou această forță în viitor, prin intermediul învierii. (Compară cu Nu 16:22; 27:16; Iov 12:10; Ps 104:29, 30.)

Înclinația mentală predominantă. Termenii rúaḥ și pneúma sunt folosiți pentru a descrie forța care motivează o persoană să manifeste o anumită atitudine, dispoziție sau emoție, să acționeze într-un anumit mod sau să adopte o anumită conduită. Deși acea forță din interiorul persoanei este invizibilă, ea produce efecte vizibile. Această întrebuințare a termenului ebraic și a celui grecesc redați prin „spirit”, care se referă în principal la suflare sau aer în mișcare, corespunde într-o oarecare măsură și cu unele expresii din limba română. De exemplu, spunem despre o persoană că „își dă aere”, că are un „aer calm” ori o „stare de spirit proastă”. O persoană care este mereu dispusă să îi ajute pe alții manifestă „spirit de sacrificiu”. Referindu-ne la un grup de persoane și la forța predominantă care le conduce, am putea folosi expresii precum „a intra în spiritul unei ocazii” sau „spirit de turmă”. Am putea folosi și metafore precum „spirit de nemulțumire” sau „vântul schimbării” care animă o națiune. Prin toate aceste expresii ne referim la forța invizibilă activă în acele persoane, care le determină să vorbească sau să acționeze într-un anumit fel.

În mod asemănător, Biblia relatează că israeliții „i-au amărât spiritul” lui Moise când s-au răzvrătit la Meriba (Ps 106:33) și că Ahab a avut spiritul trist, pierzându-și pofta de mâncare. (1Re 21:5) „Spiritul de gelozie” îl poate face pe un bărbat să își privească soția cu suspiciune și chiar să o acuze de adulter. (Nu 5:14, 30)

Sensul principal, de forță care impulsionează sau determină acțiunile și vorbele unei persoane, se observă și în descrierea făcută lui Iosua, ‘un bărbat care avea în el spirit’ (Nu 27:18), și lui Caleb, care a dat dovadă de „un alt spirit” decât majoritatea israeliților, pe care raportul negativ al celor zece spioni i-a demoralizat. (Nu 14:24) Ilie a fost un om energic și plin de forță și zel în serviciul adus lui Dumnezeu, iar Elisei a cerut să primească două părți din spiritul lui Ilie, ca succesor al său. (2Re 2:9, 15) Și Ioan Botezătorul a dat dovadă de o determinare și un zel energic asemănătoare cu ale lui Ilie, lăsând o impresie puternică asupra ascultătorilor săi; astfel s-a putut spune că el a mers cu „spiritul și puterea lui Ilie”. (Lu 1:17) În contrast, bogăția și înțelepciunea lui Solomon au avut un efect copleșitor asupra reginei din Șeba, astfel că „n-a mai fost suflare în ea”. (1Re 10:4, 5) În același sens, spiritul cuiva poate fi „stârnit” sau „trezit” (1Cr 5:26; Ezr 1:1, 5; Hag 1:14; compară cu Ec 10:4), poate fi „tulburat” sau „iritat” (Ge 41:8; Da 2:1, 3; Fa 17:16), poate fi „calmat” (Ju 8:3), ‘în necaz’, „istovit” (Iov 7:11; Ps 142:2, 3; compară cu Ioa 11:33; 13:21) sau „înviorat”. (Ge 45:27, 28; Is 57:15, 16; 1Co 16:17, 18; 2Co 7:13; compară cu 2Co 2:13.)

Inimă și spirit. Inima este deseori menționată împreună cu spiritul, ceea ce indică o relație strânsă între ele. Despre inima figurativă se spune că are capacitatea de a gândi și de a motiva, fiind sediul emoțiilor și sentimentelor (vezi INIMĂ); fără îndoială, ea are o influență puternică asupra spiritului (înclinația mentală predominantă) manifestat de cineva. Exodul 35:21 stabilește o paralelă între inimă și spirit, spunând că „toți cei pe care i-a îndemnat inima, toți aceia pe care i-a îndemnat spiritul” au adus contribuții pentru construirea tabernacolului. În schimb, când au auzit despre lucrările de putere întreprinse de Iehova în favoarea Israelului, canaaniților „li s-a topit inima de frică și n-a mai rămas suflare în ei”, adică nu au mai avut motivația de a lupta împotriva armatei israelite. (Ios 2:11; 5:1; compară cu Eze 21:7.) Există și expresii ca ‘durerea inimii’ și ‘prăbușirea spiritului’ (Is 65:14) sau altele asemănătoare. (Compară cu Ps 34:18; 143:4, 7; Pr 15:13.) Datorită efectului puternic pe care îl are forța care acționează asupra minții, Pavel a dat următorul îndemn: „Trebuie să fiți înnoiți în forța care vă îndrumă [o formă a lui pneúma] mintea și să vă îmbrăcați cu noua personalitate care a fost creată după voința lui Dumnezeu, în adevărată dreptate și loialitate”. (Ef 4:23, 24)

Biblia subliniază necesitatea stringentă de a ne controla spiritul. „Ca un oraș gata să se prăbușească, rămas fără ziduri, așa este omul care nu-și ține în frâu spiritul.” (Pr 25:28) În fața unei provocări, cineva ar putea acționa asemenea celui fără minte, care „își iese cu totul din fire”, pierzându-și cumpătul, în timp ce înțeleptul „își păstrează spiritul calm până la capăt”. (Pr 29:11; compară cu 14:29, 30.) Într-o anumită ocazie, când israeliții „i-au amărât spiritul”, Moise s-a lăsat provocat și s-a mâniat peste măsură; din acest motiv, el „a vorbit necugetat cu buzele lui”, suferind ulterior consecințe dureroase. (Ps 106:32, 33) Astfel, „cine este încet la mânie valorează mai mult decât un om puternic și cine își ține sub control spiritul, mai mult decât cel ce cucerește un oraș”. (Pr 16:32) Umilința este esențială în acest sens (Pr 16:18, 19; Ec 7:8, 9), iar „cine are un spirit umil primește glorie”. (Pr 29:23) Cunoștința și discernământul îl fac pe om să își păstreze ‘spiritul calm’, stăpânindu-și limba. (Pr 17:27; 15:4) „Iehova cântărește spiritul” și îi judecă pe cei care nu își ‘păzesc spiritul’. (Pr 16:2; Mal 2:14-16)

Spiritul unui grup de persoane. La fel ca în cazul unui individ, și un grup de persoane poate demonstra un anumit spirit, o înclinație mentală predominantă. (Ga 6:18; 1Te 5:23) Congregația creștină trebuia să fie unită în spirit, reflectând spiritul Capului ei, Cristos Isus. (2Co 11:4; Flp 1:27; compară cu 2Co 12:18; Flp 2:19-21.)

Pavel pune în contrast „spiritul lumii” cu spiritul lui Dumnezeu. (1Co 2:12) Sub controlul adversarului lui Dumnezeu (1Io 5:19), lumea manifestă un spirit înclinat spre satisfacerea dorințelor cărnii decăzute, un spirit egoist, care o face dușmană cu Dumnezeu. (Ef 2:1-3; Iac 4:5) La fel ca în cazul Israelului infidel, motivația necurată a lumii promovează fornicația, fie fizică, fie spirituală, precum și idolatria. (Os 4:12, 13; 5:4; Za 13:2; compară cu 2Co 7:1.)