Credință sau doctrină potrivit căreia spiritele celor ce au murit, supraviețuind corpului fizic, pot și chiar comunică cu cei vii, în special prin intermediul unei persoane (un medium) expuse influenței lor. Atât Biblia, cât și istoria laică arată că spiritismul există din timpuri străvechi. Religia egipteană era impregnată de spiritism. (Is 19:3) Iar religia Babilonului (oraș care era totodată principalul centru religios al Asiriei) se baza pe spiritism. (Is 47:12, 13)

Termenul grecesc pentru „spiritism” este pharmakía. Iată ce spune referitor la acest termen Vine’s Expository Dictionary of Old and New Testament Words (1981, vol. 4, p. 51, 52): „Semnifica în principal folosirea de medicamente, droguri, farmece; apoi, otrăvire; apoi, vrăjitorie, Gal. 5:20, R.V. [Revised Version], «vrăjitorie» (A.V. [Authorized Version], «farmece»), fiind menționat printre «lucrările cărnii». Vezi și Rev. 9:21; 18:23. În Sept[uaginta], Ex. 7:11, 22; 8:7, 18; Is. 47:9, 12. În vrăjitorie, folosirea drogurilor, slabe sau tari, era în general însoțită de incantații și de invocarea forțelor oculte, întrebuințându-se diverse talismane, amulete etc., cu scopul de a abate atenția ori puterea demonilor de la novice sau pacient, dar în realitate având menirea să-l impresioneze pe acesta prin resursele și puterile misterioase ale vrăjitorului”.

Sursa spiritismului. O caracteristică importantă a spiritismului este pretinsa comunicare cu cei morți. Întrucât morții „nu sunt conștienți de nimic”, comunicarea cu ei este practic imposibilă. (Ec 9:5) Legea lui Dumnezeu dată Israelului interzicea oricui să întrebe morții, prevăzând pedeapsa capitală pentru cel ce practica spiritismul. (Le 19:31; 20:6, 27; De 18:9-12; compară cu Is 8:19.) Iar în Scripturile grecești creștine se spune că cei ce practică spiritismul „nu vor moșteni regatul lui Dumnezeu”. (Ga 5:20, 21; Re 21:8) Reiese, în mod logic, că pretinsa comunicare cu morții, dacă nu este o minciună deliberată a celui ce o susține, trebuie să provină dintr-o sursă malefică, aflată în opoziție cu Iehova Dumnezeu.

Biblia arată cu claritate care este această sursă: spiritele rele, demonii. (Vezi DEMON; DEMONIZAT.) Să luăm exemplul unei „servitoare” din orașul Filipi. Ea le aducea mult câștig stăpânilor ei „făcând preziceri”, una dintre practicile care au legătură cu spiritismul. (De 18:11) Relatarea biblică arată în mod clar că sursa prezicerilor ei nu era Dumnezeu, ci „un demon de ghicire”, un spirit rău. Prin urmare, când apostolul Pavel a expulzat spiritul rău, fata și-a pierdut puterea de a prezice. (Fa 16:16-19) Referitor la termenul grecesc pýthōna, redat aici prin „demon de ghicire”, în Vine’s Expository Dictionary of Old and New Testament Words (vol. 1, p. 328) se spune: „În mitologia greacă, Piton era numele șarpelui sau al dragonului pític, care locuia în Pito, la poalele muntelui Parnassos, păzind oracolul din Delfi, și care a fost ucis de Apolo. Astfel, numele i-a fost atribuit lui Apolo însuși. Mai târziu, termenul s-a folosit cu referire la ghicitori sau prezicători, despre care se considera că erau inspirați de Apolo. Întrucât demonii sunt agenții care inspiră idolatria, 1 Cor. 10:20, tânăra din Faptele 16:16 era posedată de un demon care încuraja cultul lui Apolo și, prin urmare, avea «un demon de ghicire»”.

În Israel. Deși Dumnezeu a dat legi stricte împotriva spiritismului, în Israel se întâlneau din când în când mediumuri, probabil străini care veniseră în țară sau cărora israeliții le cruțaseră viața. Regele Saul le-a îndepărtat din țară, însă, evident spre sfârșitul domniei sale, unele mediumuri și-au reluat practicile. Saul a arătat cât de mult se îndepărtase de Dumnezeu când s-a dus să consulte „în En-Dor . . . un medium priceput”. (1Sa 28:3, 7-10)

Regele Saul consultă un medium. Când Saul s-a dus la medium, spiritul lui Iehova se îndepărtase de el de ceva vreme și, de fapt, Dumnezeu nu-i mai răspundea nici prin vise, nici prin Urim (folosit de marele preot), nici prin profeți. (1Sa 28:6) Dumnezeu îl respinsese, iar Samuel, profetul lui Dumnezeu, nu-l văzuse pe Saul de mult timp, dinainte ca David să fie uns rege. Așadar, nu ar fi rațional să credem că Samuel, chiar dacă ar fi fost în viață, ar fi venit să-i dea sfaturi lui Saul. Și cu siguranță Dumnezeu nu l-ar fi adus înapoi pe Samuel dintre morți ca să vorbească cu Saul, având în vedere că nu-l trimisese la el nici înainte de a muri. (1Sa 15:35)

Iehova nu ar fi aprobat acțiunea lui Saul și nici n-ar fi intervenit să-l ajute, așa cum reiese din mesajul Său transmis mai târziu prin Isaia: „Și, dacă vă vor spune: «Întrebați mediumurile sau prezicătorii, care șoptesc și șușotesc», oare nu pe Dumnezeul său trebuie să-l întrebe orice popor? Să fie întrebați cei morți pentru cei vii? Întrebați legea și mărturia!”. (Is 8:19, 20)

Așadar, textul biblic: „Când femeia l-a văzut pe «Samuel», a țipat cât o ținea gura” evident descrie lucrurile din perspectiva mediumului, femeia fiind înșelată de spiritul ce-l întruchipa pe Samuel. (1Sa 28:12) Cât despre Saul, lui i se aplica principiul enunțat de apostolul Pavel: „Așa cum ei n-au găsit de cuviință să aibă o cunoștință exactă despre Dumnezeu, tot așa și Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor, pe care el n-o aprobă, ca să facă lucruri care nu sunt potrivite . . . Și, deși aceștia cunosc foarte bine hotărârea dreaptă a lui Dumnezeu, că oricine practică aceste lucruri merită moartea, nu numai că le fac în continuare, dar îi și aprobă pe cei ce le practică”. (Ro 1:28-32)

În lucrarea Commentary on the Old Testament, de C. F. Keil și F. Delitzsch (1973, vol. II, 1 Samuel, p. 265), se face referire la 1 Cronici 10:13 din Septuaginta (în greacă), unde s-au adăugat cuvintele „și Samuel, profetul, i-a răspuns”. (Bagster) Lucrarea susține ideea sugerată de aceste cuvinte neinspirate din Septuaginta, însă adaugă: „Cu toate acestea, părinții bisericii, reformatorii și primii teologi creștini, cu foarte puține excepții, erau de părere că apariția lui Samuel nu a fost reală, ci imaginară. Potrivit explicației date de Efrem Sirul, lui Saul i-a apărut în fața ochilor o imagine a lui Samuel prin șiretlicuri demonice. Luther și Calvin au adoptat același punct de vedere, iar primii teologi protestanți considerau și ei că acea apariție nu era altceva decât o fantasmă, sau o apariție demonică, sub înfățișarea lui Samuel, și ceea ce a spus el, o simplă revelație demonică permisă de Dumnezeu, amestec de adevăr și minciună”.

Iată ce se spune într-o notă de subsol (1 Samuel, p. 265, 266) din cadrul aceleiași lucrări: „Astfel, potrivit cuvintelor lui Luther . . . «invocarea lui Samuel de către o ghicitoare sau vrăjitoare, în 1 Sam. xxviii. 11, 12, a fost, cu siguranță, o lucrare demonică; nu doar pentru că Scripturile spun că cea care l-a invocat pe Samuel era o femeie plină de demoni (căci cine ar putea crede că sufletele credincioșilor, care se află în mâna lui Dumnezeu, . . . ar fi fost sub puterea diavolului și a simplilor oameni?), ci și pentru că era evident că Saul și femeia l-au întrebat pe cel mort contrar poruncii divine. Spiritul Sfânt însuși nu poate face nimic împotriva acesteia, nici să-i ajute pe cei care acționează contrar ei». Și Calvin consideră că apariția era doar un spirit . . .: «Cu siguranță, spune el, nu a fost realmente Samuel, deoarece Dumnezeu nu ar fi permis niciodată ca profeții Săi să fie supuși unei astfel de invocări diabolice. Aici e vorba de o vrăjitoare care invocă mortul din mormânt. Cine și-ar imagina că Dumnezeu ar fi vrut ca profetul Său să fie expus unei astfel de infamii, ca și cum diavolul ar avea putere asupra corpului și a sufletului sfinților care sunt în grija Sa? Se spune că sufletele sfinților se odihnesc . . . la Dumnezeu, așteptând fericita lor înviere. În plus, ar trebui să credem că Samuel și-a dus cu el mantia în mormânt? Toate acestea arată cu claritate că apariția nu era altceva decât un spirit și că simțurile femeii au fost înșelate până într-acolo încât a crezut că l-a văzut pe Samuel, când, în realitate, nu a fost el». Primii teologi ortodocși au pus și ei la îndoială apariția reală a defunctului Samuel din aceleași motive”.

Puterea lui Isus asupra demonilor. Când a fost pe pământ, Isus a demonstrat că era Mesia, Unsul lui Dumnezeu, expulzând demonii din persoanele posedate. El făcea aceasta fără vreun ritual anume, ședință spiritistă sau formă de magie. Pur și simplu le poruncea demonilor să iasă, iar aceștia îl ascultau. Deși împotriva voinței lor, demonii erau constrânși să recunoască autoritatea sa (Mt 8:29-34; Mr 5:7-13; Lu 8:28-33), așa cum și Satan a recunoscut autoritatea lui Iehova când i s-a permis să-l încerce pe Iov asuprindu-l, însă fără a-l omorî. (Iov 2:6, 7) Totodată, Isus făcea aceasta fără plată. (Mt 8:16, 28-32; Mr 1:34; 3:11, 12; Lu 4:41)

Combate acuzația falsă a fariseilor. După ce Isus a făcut o astfel de vindecare, dușmanii săi, fariseii, l-au acuzat: „Omul acesta nu scoate demonii decât cu ajutorul lui Beelzebub, conducătorul demonilor”. Însă relatarea spune în continuare: „Cunoscându-le gândurile, el le-a zis: «Orice regat dezbinat împotriva lui însuși este pustiit și orice oraș sau casă dezbinată împotriva ei înseși nu va dăinui. Tot așa, dacă Satan îl scoate afară pe Satan, el s-a dezbinat împotriva lui însuși. Și cum va dăinui regatul lui? Iar, dacă eu scot demonii cu ajutorul lui Beelzebub, fiii voștri cu ajutorul cui îi scot? De aceea, ei vor fi judecătorii voștri»”. (Mt 12:22-27)

Fariseii au fost constrânși să recunoască faptul că, pentru a scoate demoni, era nevoie de o putere supraomenească. Totuși, ei voiau să-i împiedice pe oameni să creadă în Isus. De aceea i-au atribuit puterea sa Diavolului. Însă Isus le-a combătut raționamentul arătând care era concluzia logică a unui asemenea mod de gândire. El le-a spus că, dacă ar fi fost un agent al Diavolului, anulând ceea ce făcea Satan, atunci acesta ar fi acționat în realitate împotriva lui însuși (ceea ce niciun rege uman nu ar face) și s-ar fi ruinat repede. Mai mult, el le-a atras atenția asupra ‘fiilor’ lor, sau a discipolilor, care pretindeau și ei că expulzau demoni. Dacă raționamentul fariseilor era adevărat, și anume că cel ce expulza demoni o făcea cu puterea lui Satan, atunci și discipolii lor se foloseau de acea putere, ceea ce fariseii, bineînțeles, nu voiau să recunoască. Isus le-a spus că tocmai „fiii” lor erau judecătorii care îi condamnau pe ei și raționamentul lor. Apoi, Isus le-a zis: „Dar, dacă eu scot demonii cu ajutorul spiritului lui Dumnezeu, regatul lui Dumnezeu a venit peste voi”. (Mt 12:28)

Isus și-a continuat argumentarea arătând că nimeni nu ar putea intra în casa unui om puternic (a lui Satan) ca să-i ia bunurile dacă nu ar avea și puterea să-l lege pe acel om. Isus a pronunțat avertismentul privind păcatul împotriva spiritului sfânt pornind de la falsa acuzație a fariseilor, întrucât el expulza demoni prin spiritul lui Dumnezeu, iar fariseii, criticând activitatea lui Isus, nu doar că-și exprimau ura față de el, dar și vorbeau împotriva manifestării evidente a spiritului sfânt al lui Dumnezeu. (Mt 12:29-32)

Ceea ce a spus Isus Cristos despre expulzarea demonilor nu indică neapărat că „fiii” fariseilor și toți ceilalți care pretindeau că scot demoni erau instrumente în mâna lui Dumnezeu. Isus a vorbit de persoane care aveau să-l întrebe: „Doamne, Doamne, n-am profețit noi în numele tău, n-am scos noi demoni în numele tău și n-am făcut noi multe lucrări de putere în numele tău?”. Însă el avea să le răspundă: „Niciodată nu v-am cunoscut! Plecați de la mine, voi, lucrători ai nelegiuirii!”. (Mt 7:22, 23) Nefiind discipoli adevărați ai lui Isus Cristos, acești lucrători ai nelegiuirii trebuiau să fie copii ai Diavolului. (Compară cu Ioa 8:44; 1Io 3:10.) Așadar, chiar dacă aveau să pretindă că expulzaseră demoni, nu o făcuseră ca instrumente ale lui Dumnezeu, ci ca agenți ai Diavolului. Folosindu-se de persoane care practicau exorcismul, chiar și în numele lui Isus (compară cu tentativa celor șapte fii ai lui Sceva în Fa 19:13-16), Satan nu s-ar fi dezbinat împotriva lui însuși. Dimpotrivă, printr-o astfel de lucrare aparent bună prin care îi elibera pe cei posedați de demoni, Satan s-ar fi transformat într-un „înger de lumină”, sporindu-și astfel puterea și influența asupra celor înșelați. (2Co 11:14)

„Cine nu este împotriva noastră este pentru noi.” Cu o anumită ocazie, apostolul Ioan i-a spus lui Isus: „Învățătorule, am văzut un om care scotea demoni folosindu-se de numele tău și am încercat să-l oprim, pentru că nu venea cu noi”. E clar că acest om reușea să scoată demoni, întrucât Isus a spus: „Nimeni nu face o lucrare de putere în numele meu și imediat după aceea să mă insulte”. Prin urmare, Isus le-a poruncit să nu încerce să-l oprească, „fiindcă cine nu este împotriva noastră este pentru noi”. (Mr 9:38-40) Nu toți cei care au crezut în Isus i-au însoțit personal pe el și pe apostoli în serviciul lor. Pe atunci era în vigoare legământul Legii, în conformitate cu voința lui Dumnezeu, iar El nu instituise încă, prin Isus Cristos, noul legământ și congregația creștină a celor chemați. Doar de la Penticosta din 33 e.n. încoace, după ce Isus, prin jertfa sa, a abolit Legea, cei ce slujeau în numele lui Cristos trebuiau să facă parte din această congregație, ai cărei membri erau botezați în Cristos. (Fa 2:38-42, 47; Ro 6:3) De atunci, în loc să mai trateze cu națiunea Israel la fel cum o făcuse, Dumnezeu a considerat ‘națiunea sa sfântă’ congregația creștină. (1Pe 2:9; 1Co 12:13)

O lucrare a cărnii. Chiar dacă adepții spiritismului ar putea considera că este vorba de o „practică de natură spirituală”, Cuvântul lui Dumnezeu nu-l numește o lucrare a spiritului sau un aspect al rodului acestuia, ci o lucrare a cărnii. Iată lucrurile detestabile alături de care este enumerat: „fornicația, necurăția, conduita libertină, idolatria, spiritismul, dușmăniile, cearta, gelozia, izbucnirile de mânie, disputele, dezbinările, sectele, invidiile, bețiile, chefurile și lucrurile asemănătoare acestora”. Spiritismul apelează la dorințele cărnii păcătoase, nu la lucrurile spiritului, iar apostolul avertizează că „cei care practică astfel de lucruri nu vor moșteni regatul lui Dumnezeu”. (Ga 5:19-21, Int.)

Cei ce-l practică vor suferi distrugerea veșnică. Unul dintre păcatele de care este acuzat Babilonul cel Mare, care va fi aruncat în mare și nu va mai fi găsit niciodată, e consemnat în Revelația: „Toate națiunile au fost induse în eroare prin practicile tale spiritiste”. (Re 18:23) Referitor la distrugerea veșnică a celor care practică spiritismul, Revelația spune: „Cei lași, cei necredincioși, cei dezgustători în murdăria lor, ucigașii și fornicatorii, cei care practică spiritismul [lit. „cei ce folosesc droguri”], idolatrii și toți mincinoșii își vor avea partea în lacul care arde cu foc și sulf. Aceasta înseamnă moartea a doua”. (Re 21:8, Int.)

Magia, o practică înrudită cu spiritismul. Magia are legătură cu spiritismul. În Efes, numeroase persoane au crezut ceea ce le-a predicat Pavel și „mulți dintre cei ce practicau magia și-au adunat cărțile și le-au ars în fața tuturor”. (Fa 19:19) Termenul grecesc redat prin ‘magie’ este períerga, „curiozități”, literalmente „lucruri în afara muncii” și, prin urmare, superflue, referindu-se la practicile celor care se amestecă în lucruri interzise, cu ajutorul spiritelor rele. (Int; Vine’s Expository Dictionary of Old and New Testament Words, vol.1‏ ‏, p.261‏ ‏)

O profeție împotriva Ierusalimului. Pronunțând judecata împotriva Ierusalimului din cauza infidelității lui, Iehova a spus: „Vei fi înjosit, astfel că vei vorbi de la pământ, iar cuvintele tale se vor auzi slab, ca și cum ar veni din țărână. Glasul tău, ca al unui medium, va ieși din pământ și cuvintele tale vor șopti din țărână”. (Is 29:4) Aceste cuvinte indicau spre timpul când dușmanii aveau să vină împotriva Ierusalimului și să-l umilească, să-l zdrobească de pământ, ca să spunem așa. Prin urmare, glasul locuitorilor Ierusalimului ar fi venit de jos, cum fuseseră umiliți. Era ca și cum ar fi vorbit un medium astfel încât să pară că din țărâna pământului se înălța un sunet înăbușit, surd, slab, înfundat și vag. Însă, așa cum se arată în Isaia 29:5-8, Ierusalimul avea să fie eliberat.