Termenul „stâncă” traduce doi termeni din Scripturile ebraice, țûr și sélaʽ, cel din urmă însemnând mai concret „pisc”. În textul original al Scripturilor, ambii termeni sunt folosiți atât cu sens literal, cât și cu sens figurat. Aceștia apar în paralelismele din 2 Samuel 22:2, 3 și din Psalmul 18:2: „Iehova este stânca [sélaʽ] mea . . . Dumnezeul meu este stânca [țûr] mea”.

Biblia menționează numele anumitor piscuri și stânci. De exemplu, prințul madianit Oreb a fost ucis de oamenii lui Ghedeon pe o stâncă ce a ajuns să fie numită „stânca lui Oreb” evident în urma incidentului (Ju 7:25; Is 10:26). Sunt amintite stânca Etam, unde a locuit o vreme Samson (Ju 15:8), și piscurile în formă de dinte Boțeț și Sene, în preajma cărora Ionatan și scutierul său au atacat un avanpost filistean (1Sa 14:4, 5). La Meriba, în apropiere de Cades (nu la Meriba, în apropiere de Refidim, din regiunea muntoasă a Horebului [Ex 17:7]), Moise și Aaron au fost exasperați de popor și nu l-au mai sfințit pe Iehova când au scos apă din stâncă pentru întreaga adunare (Nu 20:11-13; Ps 106:32, 33; vezi MASA; MERIBA 1 și 2).

În sens figurat, termenul „stâncă” este folosit cu privire la calitățile lui Iehova ca Tată al Israelului (De 32:18), ca fortăreață (2Sa 22:32, 33; Is 17:10), ca turn tare și refugiu (Ps 62:7; 94:22) și ca salvare a lor (De 32:15; Ps 95:1). Unii s-au îndreptat spre dumnezei falși, socotindu-i „stânca” lor (De 32:37). Există și alte exemple din care reiese că termenul „stâncă” simbolizează în general un loc de siguranță, protecție și refugiu (Is 2:10, 19, 21). În Isaia 8:14 se face referire la Cristos Isus ca la „o stâncă” în care aveau să se poticnească „ambele case ale lui Israel”. (Compară cu Mt 21:42-44.)

În ilustrarea lui Isus despre semănător, este folosit adjectivul grecesc petrṓdēs (înrudit cu substantivul pétros) pentru a descrie locurile stâncoase pe care au căzut unele semințe (Mt 13:3-5, 20). Cu privire la semnificația acestui termen, Vine’s Expository Dictionary of Old and New Testament Words (1981, vol. 4, p. 76) precizează: „Pétros se referă la o piatră, o bucată de stâncă sau un bolovan, spre deosebire de pétra, care înseamnă stâncă, masă stâncoasă”. Word Studies in the New Testament spune despre termenul pétros: „În greaca clasică, termenul înseamnă piatră; Homer, de exemplu, spune despre Aiax că a aruncat o piatră spre Patrocle, . . . sau despre Patrocle că repede a luat de jos o piatră muchiată și a ascuns-o în palmă” (de M. Vincent, 1957, vol. 1, p. 91).

Întrucât termenul pétra (de genul feminin) înseamnă „stâncă, masă stâncoasă” (Mt 7:24, 25; 27:51, 60; Lu 6:48; 8:6, 13; Re 6:15, 16), acesta diferă de cuvântul pétros (de genul masculin și folosit ca nume propriu, Petru), care înseamnă „piatră, bucată de stâncă”. Deosebirea arată cu claritate că Isus nu a folosit sinonime când i-a spus lui Petru: „Tu ești Petru [pétros] și pe această stâncă [pétra] îmi voi zidi congregația” (Mt 16:18). Chiar și în versiunea aramaică (siriacă), distincția reiese din diferența de gen în ce privește particulele ce precedă cuvântul kiʼphaʼ, folosit atât pentru „Petru”, cât și pentru „stâncă” (Ioa 1:42). „Petru” este precedat de pronumele personal masculin hû, pe când termenul „stâncă” este precedat de adjectivul demonstrativ feminin hadeʼ.

Este evident că apostolii nu au conchis din cuvintele lui Isus că Petru ar fi fost stânca, deoarece ulterior între ei a apărut o dispută referitoare la cine era cel mai mare (Mr 9:33-35; Lu 22:24-26). O astfel de dispută ar fi fost total nefondată dacă Petru ar fi primit întâietate ca stâncă pe care avea să fie zidită congregația. Scripturile dovedesc fără echivoc că, în calitate de pietre de temelie, toți apostolii sunt egali. Toți, inclusiv Petru, îl au ca piatră unghiulară de temelie pe Cristos Isus (Ef 2:19-22; Re 21:2, 9-14). Petru însuși a identificat stânca (pétra) pe care este zidită congregația ca fiind Cristos Isus (1Pe 2:4-8). În mod similar, apostolul Pavel a scris: „Căci ei [israeliții] au băut din stânca spirituală care-i urma, iar stânca aceea îl reprezenta pe Cristos” (1Co 10:4). Cel puțin în două ocazii și în două locații, israeliții au primit în mod miraculos apă dintr-o stâncă (Ex 17:5-7; Nu 20:1-11). În acest sens – ca sursă de apă – stânca îi urma. Stânca era, fără îndoială, o prefigurare, un simbol al lui Cristos Isus, care le-a spus evreilor: „Dacă îi este cuiva sete, să vină la mine și să bea” (Ioa 7:37).

Este demn de remarcat, de asemenea, că Augustin (354-430 e.n.), cunoscut ca „Sfântul Augustin”, a considerat o vreme că Petru era stânca. Ulterior însă, el și-a schimbat punctul de vedere. Lucrarea Commentary on the Holy Scriptures (p. 296; Mt 16:18, n.s.) a lui J. P. Lange citează cuvintele lui Augustin: „Nu stânca e numită după Petru, ci Petru după stâncă (non enim a Petro petra, sed Petrus a petra), așa cum nici Hristos nu e numit astfel după creștin, ci creștinul după Hristos. Căci motivul pentru care Domnul spune «pe această stâncă voi zidi Biserica Mea [BC]» este că Petru afirmase deja «Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu [BC]». Pe această stâncă, despre care mărturisești tu, spune Isus, îmi voi zidi Biserica. Căci Hristos era stânca (petra enim erat Christus) pe care și Petru a fost zidit; omul nu poate pune altă temelie, decât aceea care există deja, adică Isus Hristos” (traducere și editare de P. Schaff, 1976).

Termenul grecesc trakhýs, care înseamnă „colțuros, zgrunțuros” (Lu 3:5, BVA, BC), se referă în Faptele 27:29 la stânci ascuțite, asemănătoare unor recife.

Cuvântul grecesc spilás se referă la stânci sau recife ascunse sub apă. Este folosit de Iuda pentru a ilustra ideea că unele persoane s-au infiltrat în congregația creștină cu scopul de a induce în eroare. Asemenea stâncilor ascunse care reprezentau o amenințare pentru corăbii, acești oameni au constituit un adevărat pericol pentru congregația creștină. Iuda declară: „Ei sunt stâncile ascunse sub apă la mesele voastre de iubire în timp ce se ospătează împreună cu voi” (Iuda 12).