Traduceri ale Bibliei din ebraică, aramaică și greacă în alte limbi. Datorită muncii de traducere, miliarde de oameni care nu înțeleg limbile în care a fost scrisă Biblia pot avea acces la Cuvântul lui Dumnezeu. Versiunile timpurii ale Scripturilor erau scrise de mână și erau disponibile sub formă de manuscris. Cu toate acestea, odată cu apariția tiparului, au apărut multe versiuni sau traduceri, iar acestea au fost publicate, în general, în multe exemplare. Unele versiuni au fost traduse direct pe baza textelor biblice în ebraică și greacă, în timp ce altele se bazează pe traduceri timpurii. (GRAFIC)

Scripturile au fost publicate, parțial sau integral, în peste 3 000 de limbi. Acest lucru înseamnă că aproximativ 90 la sută din populația pământului are acces măcar la o parte a Bibliei. Examinarea versiunilor și a traducerilor Scripturilor ne sporește aprecierea pentru modul minunat în care Iehova Dumnezeu și-a ocrotit Cuvântul în folosul a milioane de oameni.

Versiuni antice ale Scripturilor ebraice. Există astăzi aproximativ 6 000 manuscrise antice ale Scripturilor ebraice sau ale unor fragmente din Scripturile ebraice, scrise în limba ebraică (cu excepția câtorva porțiuni în aramaică). Există, de asemenea, și multe manuscrise antice care conțin traduceri în alte limbi ale Scripturilor ebraice. Unele dintre ele erau la rândul lor traduceri ale unor traduceri timpurii din ebraică. De exemplu, porțiunea Scripturilor ebraice din Versiunea latinească veche (Vetus Latina) a fost tradusă având la bază Septuaginta, o traducere în greacă a Scripturilor ebraice. Pe de altă parte, unele versiuni antice ale Scripturilor ebraice (Septuaginta, Peshitta, în siriacă, și Vulgata, în latină) au fost traduse direct din ebraică și nu din greacă sau alte limbi.

„Pentateuhul” samaritean. După ce majoritatea locuitorilor Samariei și ai regatului nordic al Israelului au fost duși în exil de către asirieni în 740 î.e.n., asirienii au populat zona cu păgâni din alte teritorii ale Imperiului Asirian. (2Re 17:22-33) În timp, descendenții celor ce au rămas în Samaria și ai celor care au fost aduși aici au ajuns să fie numiți samariteni. Ei au acceptat primele cinci cărți ale scripturilor ebraice și între secolele al IV-lea și al II-lea î.e.n. au redactat Pentateuhul samaritean, care nu era o traducere propriu-zisă a Pentateuhului ebraic, ci mai degrabă o transliterare a textului ebraic potrivit alfabetului samaritean, fiind introduse și unele expresii samaritene. Puține dintre manuscrisele existente sunt mai vechi de secolul al XIII-lea e.n. Dintre cele aproximativ 6 000 de diferențe între textul ebraic și cel samaritean, cele mai multe sunt minore. O diferență importantă apare în Exodul 12:40, unde Pentateuhul samaritean folosește aceeași redare ca Septuaginta.

Targumurile. Targumurile erau traduceri libere sau parafrazări ale Scripturilor ebraice în limba aramaică. Deși unele fragmente ale targumurilor au fost descoperite printre sulurile de la Marea Moartă, targumurile iudaice în forma pe care o cunoaștem astăzi nu datează mai devreme de secolul al V-lea e.n. Unul dintre principalele targumuri, Targumul lui Onkelos, este o parafrazare literală a Pentateuhului. În schimb, Targumul lui Ionatan este o parafrazare mai puțin literală a cărților profeților. Există astăzi targumuri ale majorității cărților Scripturilor ebraice, cu excepția cărților Ezra, Neemia și Daniel.

Septuaginta. Septuaginta (deseori denumită LXX) era folosită de evreii și creștinii vorbitori de limbă greacă din Egipt și din alte zone. Din câte se pare, munca la această versiune a început în Egipt, în zilele lui Ptolemeu Filadelful (285-246 î.e.n.), atunci când, potrivit tradiției, Pentateuhul a fost tradus în limba greacă de către 72 de erudiți evrei. Mai târziu, dintr-un motiv sau altul, în locul numărului 72 a început să fie folosit numărul 70, care a dat și numele acestei versiuni, Septuaginta („șaptezeci”). Celelalte cărți din Scripturile ebraice au fost traduse ulterior de persoane diferite, ale căror stiluri variază de la traducere literală la traducere liberă. Ele au fost adăugate treptat primelor cinci, până când traducerea completă a Scripturilor ebraice a fost finalizată în secolul al II-lea î.e.n., probabil în jurul anului 150 î.e.n. În cele din urmă, întreaga lucrare a ajuns să fie cunoscută ca Septuaginta. Această versiune este deseori citată de către scriitorii Scripturilor grecești creștine. Cărțile apocrife au fost adăugate, în mod evident, după ce Septuaginta a fost finalizată. (Vezi SCRIERILE APOCRIFE.)

Unul dintre cele mai vechi manuscrise ale Septuagintei este Papirusul 957, Papirusul Rylands iii. 458, păstrat în Biblioteca John Rylands din Manchester, Anglia. Acesta datează din secolul al II-lea î.e.n. și conține fragmente din cartea Deuteronomul (23:24–24:3; 25:1-3; 26:12, 17-19; 28:31-33). Un alt manuscris, datând din secolul I î.e.n., este Papirusul Fouad 266 (aflat în posesia Société Egyptienne de Papyrologie, Cairo). Acesta conține fragmente din partea a doua a cărții Deuteronomul, conform Septuagintei. În mai multe locuri apare tetragrama numelui divin (YHWH în limba română) scrisă cu litere ebraice pătrate în interiorul textului grecesc. (Vezi IMAGINE; IEHOVA.)

Septuaginta a fost păstrată în numeroase manuscrise, multe dintre ele fragmentare, altele aproape complete. Mai exact, textele Septuagintei apar în manuscrisele unciale scrise pe velin: Manuscrisul Vaticanus nr. 1209 și Manuscrisul Sinaiticus, ambele din secolul al IV-lea e.n. și Manuscrisul Alexandrinus din secolul al V-lea e.n. Septuaginta care apare în Manuscrisul Vaticanus nr. 1209 este aproape completă. O parte din Scripturile ebraice care apăreau în Manuscrisul Sinaiticus s-a pierdut, iar versiunea din Manuscrisul Alexandrinus este aproape completă, cu unele fragmente lipsă din Geneza, 1 Samuel și Psalmii.

Versiuni grecești târzii. În secolul al II-lea, Aquila, un prozelit evreu din Pont, a realizat o nouă traducere literală a Scripturilor ebraice în greacă. Aceasta a dispărut, cu excepția câtorva fragmente și a unor citate. O altă traducere în limba greacă a fost realizată de Theodotion tot în secolul al II-lea. Aceasta a fost, din câte se pare, o revizuire a Septuagintei sau a unei alte versiuni grecești a Scripturilor ebraice, deși traducătorul a consultat și textul în limba ebraică. Nu mai există nicio copie completă a traducerii lui Theodotion. O altă traducere în limba greacă a Scripturilor ebraice este cea realizată de Symmachus, probabil în jurul anului 200 e.n. El s-a străduit mai degrabă să transmită sensul corect decât să facă o traducere literală. Nicio copie completă a acestei versiuni nu mai există.

În jurul anului 245 e.n., Origene, renumitul erudit din Alexandria, Egipt, a finalizat o vastă lucrare numită Hexapla (care înseamnă „de șase ori”). Deși mai există unele fragmente, nicio copie completă a manuscrisului nu a supraviețuit. Origene a aranjat textul în șase coloane paralele: 1) textul consonantic în ebraică, 2) o transliterare în limba greacă a acestui text, 3) versiunea greacă a lui Aquila, 4) versiunea greacă a lui Symmachus, 5) Septuaginta, revizuită de Origene pentru a corespunde mai bine textului ebraic și 6) versiunea greacă a lui Theodotion. În Psalmi, Origene a folosit versiuni ale căror autori nu se cunosc, pe care le-a numit Quinta, Sexta și Septima. Quinta și Sexta au fost folosite și în alte cărți.

Scripturile grecești creștine. Traduceri ale Scripturilor grecești creștine în limba siriacă (un dialect arameic) au fost realizate începând cu secolul al II-lea. O versiune siriacă de interes este Diatessaronul lui Tațian, din secolul al II-lea, care conține cele patru evanghelii. Este posibil ca această versiune să fi fost scrisă mai întâi la Roma în limba greacă și tradusă ulterior în limba siriacă, de către însuși Tațian, în Siria, însă nu se știe cu exactitate dacă așa au stat lucrurile. Diatessaronul mai există astăzi într-o traducere în limba arabă și pe un mic fragment de velin din secolul al III-lea, în limba greacă. În plus, două ediții ale comentariului lui Efrem publicate în secolul al IV-lea, una în limba siriacă și una în traducere armeană, conțin lungi citate din Diatessaron.

În prezent, mai există doar manuscrise incomplete ale unei traduceri în siriaca veche a evangheliilor (alta decât Diatessaronul): Manuscrisul curetonian și Manuscrisul sinaitic siriac. Deși aceste manuscrise au fost copiate probabil în secolul al V-lea, ele sunt de fapt variante ale unui text siriac vechi. Versiunea originală a fost, probabil, tradusă din greacă în jurul anului 200 e.n. Cu siguranță, au existat și redări în siriaca veche ale altor cărți ale Scripturilor grecești creștine, dar niciun astfel de manuscris nu a supraviețuit. Toate cărțile Scripturilor grecești creștine, mai puțin 2 Petru, 2 și 3 Ioan, Iuda și Revelația, erau incluse în Peshitta (în siriacă) din secolul al V-lea. Aproximativ în 508 e.n., Filoxene, episcop de Hierapolis, l-a numit pe Policarp să realizeze o revizuire a Peshittei, aceasta fiind prima versiune siriacă în care au fost incluse cărțile 2 Petru, 2 și 3 Ioan, Iuda și Revelația.

Scripturile grecești creștine fuseseră deja traduse în latină până la sfârșitul secolului al II-lea e.n. La jumătatea secolului al III-lea, ele au devenit disponibile și în limba egipteană.

Versiuni antice ale întregii Biblii. Peshitta (în siriacă) a fost folosită de creștini începând cu secolul al V-lea e.n. Cuvântul „Peshitta” înseamnă „simplu”. Porțiunea care conținea Scripturile ebraice era o traducere din ebraică realizată probabil în secolul al II-lea sau al III-lea e.n., deși o revizuire ulterioară a folosit ca referință și textul Septuagintei. Există numeroase manuscrise ale Peshittei, cel mai valoros fiind un codex care datează din secolul al VI-lea sau al VII-lea, păstrat în Biblioteca Ambroziană din Milano, Italia. Pe un manuscris al Peshittei care conține Pentateuhul (fără Leviticul) este trecută o dată ce corespunde cu aproximație anului 464 e.n., iar pe un palimpsest ce conține cartea Isaia este trecută perioada 459-460 e.n., ele fiind cele mai vechi manuscrise datate ale Bibliei din toate limbile.

În latina veche. Vetus Latina este titlul generic al unei colecții de texte în latină reprezentând traduceri ale textului biblic, realizate în general înainte de Vulgata lui Ieronim. Acestea au apărut probabil începând cu a doua jumătate a secolului al II-lea e.n., însă cea mai veche dovadă a existenței unei Biblii în latină este din jurul anului 250 e.n., din Cartagina, Africa de Nord. Scripturile ebraice au fost traduse în latina veche din Septuaginta (încă nerevizuită de către Origene), dar Scripturile creștine au fost traduse pe baza textului original grecesc. Erudiții fac de obicei referire la două tipuri de text latinesc vechi: cel african și cel european. Cele mai vechi manuscrise biblice de care dispunem datează din secolele al IV-lea și al V-lea e.n.

„Vulgata” latină. Vulgata latină (Vulgata Latina) este o versiune a întregii Biblii realizată de cel mai important erudit al timpului său, Eusebius Hieronymus, cunoscut ca Ieronim. El a realizat mai întâi o revizuire a Versiunii latinești vechi a Scripturilor creștine folosind ca termen de comparație textul în greacă și a început cu evangheliile, publicate în 383 e.n. sau în 384 e.n. Data la care a încheiat el revizuirea completă a Scripturilor creștine în latina veche este incertă. Între aproximativ 384 și 390 e.n., el a realizat două versiuni revizuite ale Psalmilor, având ca referință Septuaginta. Prima versiune s-a pierdut, iar ceea ce este cunoscut drept Psaltirea romană ar putea reprezenta textul în latina veche corectat de el. A doua versiune, Psaltirea galică, este numită astfel deoarece a fost folosită în Galia. Ieronim a tradus și Psalmii direct din ebraică, această lucrare fiind numită Psaltirea ebraică. Ieronim a început să revizuiască și alte cărți ale Scripturilor ebraice traduse din greacă, dar se pare că nu a finalizat acea lucrare, ci, la un moment dat, a preferat să traducă direct din ebraică (folosindu-se și de versiuni în greacă). Ieronim a lucrat la traducerea sa din ebraică în latină aproximativ din 390 până în 405 e.n.

Versiunea lui Ieronim a fost primită la început cu ostilitate, însă, treptat, a dobândit recunoaștere pe scară largă. Odată cu acceptarea ei în Europa de Vest, a ajuns să fie numită Vulgata, o versiune răspândită pe scară largă, cuvântul latin vulgatus însemnând „comun, bine cunoscut”. Traducerea originală a lui Ieronim a fost revizuită, iar ediția din 1592 a devenit versiunea oficială a Bisericii Romano-Catolice. Astăzi există mii de manuscrise ale Vulgatei.

Alte traduceri antice. Pe măsură ce creștinismul se răspândea, a fost nevoie de traduceri ale Scripturilor în alte limbi. Până în secolul al III-lea e.n. fusese realizată prima traducere a Scripturilor grecești creștine pentru vorbitorii de limbă coptă din Egipt. În Egipt erau folosite diferite dialecte ale limbii copte, așa încât, cu timpul, au fost realizate mai multe versiuni în limba coptă. Cele mai importante versiuni sunt: cea tebaică sau saidică, o versiune din Egiptul de Sus (la sud) și cea boairică, din Egiptul de Jos (la nord). Aceste versiuni care conțin atât Scripturile ebraice, cât și Scripturile grecești creștine au fost realizate probabil în secolele al III-lea și al IV-lea e.n.

Versiunea gotică a fost realizată pentru populația gotică pe parcursul secolului al IV-lea e.n., în timp ce goții erau stabiliți în Moesia (Serbia și Bulgaria). Lipsesc din această versiune cărțile Samuel și Regi, înlăturate pentru că episcopul Ulfilas, cel care a realizat traducerea, a considerat că ar fi periculos să includă aceste cărți în Biblia folosită de goți, întrucât ele fac referire la război și condamnă idolatria.

Versiunea Bibliei în limba armeană datează din secolul al V-lea e.n. și a fost realizată probabil atât pe baza textului grecesc, cât și a celui siriac. Versiunea georgiană, realizată pentru populația georgiană din zona Caucazului, a fost finalizată spre sfârșitul secolului al VI-lea e.n. și, deși are influențe grecești, are la bază limbile armeană și siriacă. Versiunea etiopiană, folosită de abisinieni, a fost realizată aproximativ în secolul al IV-lea sau al V-lea e.n. În limba arabă există mai multe versiuni. Se pare că încă din secolul al VII-lea e.n. au existat traduceri în arabă ale unor fragmente din Biblie. Însă cea mai veche traducere în limba arabă despre care există dovezi scrise este cea realizată în Spania în 724 e.n. Versiunea slavonă a fost realizată în secolul al IX-lea e.n. și le-a fost atribuită fraților Chiril și Metodiu.