Capitolul 17

‘Sufletele înjunghiate’ sunt răsplătite

1. În ce perioadă trăim, şi ce dovezi avem în acest sens?

REGATUL lui Dumnezeu domneşte! Călăreţul de pe calul alb îşi va desăvârşi în curând victoria! Calul roşu, calul negru şi calul gălbui străbat pământul în galop! Nu mai încape nicio îndoială că profeţiile lui Isus referitoare la prezenţa sa ca rege se împlinesc (Matei 24 şi 25; Marcu 13; Luca 21). Da, trăim în zilele din urmă ale acestui sistem (2 Timotei 3:1-5). De aceea, să fim atenţi când Mielul, Isus Cristos, rupe al cincilea sigiliu al sulului. Oare ce ni se va dezvălui acum?

2. a) Ce a văzut Ioan când a fost rupt al cincilea sigiliu? b) De ce nu ar trebui să fim surprinşi când citim despre un altar de jertfă simbolic în cer?

² Ioan descrie o scenă impresionantă: „Când a rupt al cincilea sigiliu, am văzut dedesubtul altarului sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din cauza cuvântului lui Dumnezeu şi din cauza lucrării de mărturie pe care o făcuseră“ (Revelaţia 6:9). Despre ce este vorba? Despre un altar de jertfă în cer? Da! Ioan vorbeşte acum pentru prima oară despre un altar. Dar el l-a descris deja pe Iehova stând pe tron, precum şi pe heruvimii din jurul tronului, marea de sticlă, lămpile şi pe cei 24 de bătrâni care duc tămâia; toate acestea amintesc de lucrurile din tabernacolul pământesc, sanctuarul lui Iehova din Israel (Exodul 25:17, 18; 40:24-27, 30-32; 1 Cronici 24:4). Ar trebui oare să fim surprinşi că întâlnim şi în cer un altar de jertfă simbolic? — Exodul 40:29.

3. a) Cum erau vărsate sufletele „la baza altarului“ la tabernacolul din vechime? b) De ce a văzut Ioan dedesubtul unui altar simbolic, în cer, sufletele martorilor înjunghiaţi?

³ Dedesubtul acestui altar se găsesc „sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din cauza cuvântului lui Dumnezeu şi din cauza lucrării de mărturie pe care o făcuseră“. Ce înseamnă lucrul acesta? Nu poate fi vorba de suflete imateriale, în care credeau grecii păgâni (Geneza 2:7; Ezechiel 18:4). Dimpotrivă, Ioan ştie că sufletul, sau viaţa, este simbolizat prin sânge şi că, atunci când preoţii evrei care slujeau la tabernacol înjunghiau un animal de jertfă, ei stropeau „altarul de jur împrejur“ cu sânge sau vărsau sângele „la baza altarului ofrandei arse“ (Leviticul 3:2, 8, 13; 4:7; 17:6, 11, 12). Sufletul animalului are deci o strânsă legătură cu altarul de jertfă. Dar de ce sufletele, sau sângele, acestor slujitori deosebiţi ai lui Dumnezeu sunt dedesubtul unui altar simbolic, în cer? Deoarece moartea lor este considerată o moarte de jertfă.

4. În ce sens este moartea creştinilor născuţi de spirit o moarte de jertfă?

⁴ Într-adevăr, toţi cei născuţi ca fii spirituali ai lui Dumnezeu suferă o moarte de jertfă. Datorită rolului lor în Regatul ceresc al lui Iehova, voinţa lui Dumnezeu este ca ei să renunţe la orice speranţă de viaţă veşnică pe pământ. Ei îşi jertfesc această speranţă. În acest sens, ei suferă o moarte de jertfă ca să susţină suveranitatea lui Iehova (Filipeni 3:8-11; compară cu 2:17). Acest lucru li s-a întâmplat în sens fizic celor pe care Ioan i-a văzut dedesubtul altarului. Ei sunt creştinii unşi care au fost martirizaţi pentru serviciul lor zelos prin care au susţinut Cuvântul şi suveranitatea lui Iehova. ‘Sufletele lor au fost înjunghiate din cauza cuvântului lui Dumnezeu şi din cauza lucrării  de mărturie [martyrían] pe care o făcuseră.’

5. În ce sens sufletele celor fideli strigă după răzbunare, deşi au murit?

⁵ Relatarea continuă: „Ei au strigat cu glas tare, zicând: «Până când, Domn Suveran sfânt şi adevărat, te vei reţine să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?»“ (Revelaţia 6:10). Cum pot sufletele, sau sângele, lor să strige după răzbunare, din moment ce Biblia arată că morţii nu ştiu nimic (Eclesiastul 9:5)? Dar oare n-a strigat şi sângele dreptului Abel după ce acesta a fost omorât de Cain? Atunci Iehova i-a spus lui Cain: „Ce-ai făcut? Ascultă! Sângele fratelui tău strigă din pământ la mine“ (Geneza 4:10, 11; Evrei 12:24). Aceasta nu însemna că sângele lui Abel rostea cuvinte, ci, mai degrabă, că Abel murise nevinovat, iar justiţia cerea pedepsirea criminalului. Şi creştinii martiri sunt nevinovaţi, iar justiţia cere răzbunarea lor (Luca 18:7, 8). Strigătul de răzbunare este puternic, pentru că mii de creştini au murit astfel. — Compară cu Ieremia 15:15, 16.

6. Ce vărsare de sânge nevinovat a fost răzbunată în 607 î.e.n.?

⁶ Situaţia descrisă de Ioan poate fi comparată şi cu cea existentă în regatul apostat Iuda, când regele Manase a urcat pe tron, în 716 î.e.n. El a vărsat mult sânge nevinovat; probabil l-a tăiat în două cu ferăstrăul pe profetul Isaia (Evrei 11:37; 2 Regi 21:16). Deşi mai târziu Manase s-a căit şi s-a îndreptat, vina de sânge a rămas. În 607 î.e.n., când babilonienii au pustiit regatul lui Iuda, „lucrul acesta s-a întâmplat cu Iuda numai din porunca lui Iehova, ca să fie îndepărtat dinaintea ochilor săi din cauza păcatelor lui Manase, după toate câte făcuse el, precum şi din cauza sângelui nevinovat pe care acesta îl vărsase, umplând Ierusalimul cu sânge nevinovat; şi Iehova n-a vrut să ierte“. — 2 Regi 24:3, 4.

7. Cine este principalul vinovat de vărsarea ‘sângelui sfinţilor’?

⁷ Cum s-a întâmplat şi în timpurile biblice, mulţi dintre cei ce i-au ucis pe martorii lui Dumnezeu sunt morţi de multă vreme, dar organizaţia care le-a provocat martiriul este încă foarte activă şi poartă vină de sânge. Este vorba de organizaţia lui Satan, sămânţa lui pământească. Una dintre părţile ei principale este Babilonul cel Mare, imperiul mondial al religiei false. * El este descris ca o femeie „beată de sângele sfinţilor şi de sângele martorilor lui Isus“. Da, „în ea s-a găsit sângele profeţilor, al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ“ (Revelaţia 17:5, 6; 18:24; Efeseni 4:11; 1 Corinteni 12:28). Ce uriaşă vină de sânge! Cât va exista Babilonul cel Mare, sângele victimelor sale va striga după dreptate. — Revelaţia 19:1, 2.

8. a) Ce martirii au avut loc în timpul vieţii lui Ioan? b) Ce persecuţii au stârnit împăraţii romani?

⁸ Chiar Ioan a văzut martiriul unor creştini în secolul I, când şarpele crud şi sămânţa lui pământească i-au declarat război congregaţiei tot mai numeroase a creştinilor unşi. Ioan văzuse ţintuirea pe stâlp a Domnului nostru şi supravieţuise uciderii lui Ştefan, a propriului său frate Iacov, a lui Petru, a lui Pavel şi a altor colaboratori apropiaţi (Ioan 19:26, 27; 21:15, 18, 19; Faptele 7:59, 60; 8:2; 12:2; 2 Timotei 1:1; 4:6, 7). În anul 64 e.n., împăratul roman Nero i-a făcut pe creştini răspunzători de incendierea Romei, ca să înăbuşe zvonul potrivit căruia el era vinovatul. Istoricul Tacitus spune: „[Creştinii] au suferit o moarte de batjocură: unii au fost acoperiţi cu piei de animale sălbatice şi apoi au fost sfâşiaţi de câini, alţii au fost [ţintuiţi pe stâlp] *, altora li s-a dat foc, trupurile lor devenind torţe care luminau noaptea“. Un nou val de persecuţii a izbucnit pe vremea împăratului Domiţian (81-96 e.n.), când Ioan a fost exilat pe insula Patmos. Toate acestea au confirmat cele spuse de Isus: „Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi“. — Ioan 15:20; Matei 10:22.

9. a) Ce capodoperă a înşelăciunii a adus în existenţă Satan în secolul al IV-lea e.n., şi a cui parte principală este ea? b) Cum i-au tratat pe Martorii lui Iehova unii conducători din creştinătate în cele două războaie mondiale?

 ⁹ În secolul al IV-lea e.n., şarpele cel vechi, Satan Diavolul, îşi adusese deja în existenţă capodopera înşelăciunii: religia apostată a creştinătăţii, un sistem babilonic sub mască „creştină“. Aceasta este partea principală a seminţei Şarpelui şi din ea s-au format o mulţime de secte care se contrazic una pe alta. Asemenea regatului infidel al lui Iuda din vechime, creştinătatea poartă o mare vină de sânge, fiind implicată şi în Primul, şi în al Doilea Război Mondial, susţinând ambele tabere. Unii conducători politici din creştinătate s-au folosit de aceste războaie pentru a-i masacra pe slujitorii unşi ai lui Dumnezeu. Vorbind despre persecuţia stârnită de Hitler împotriva Martorilor lui Iehova, într-o recenzie a cărţii Kirchenkampf in Deutschland (Lupta bisericilor în Germania), de Friedrich Zipfel, se spunea: „O treime dintre ei [Martorii lui Iehova] au fost executaţi, torturaţi până au murit, lăsaţi să moară de foame şi de boli sau ucişi prin muncă silnică. Severitatea fără precedent a acestui tratament a fost consecinţa credinţei care nu admitea compromis şi care înfrunta ideologia naţional-socialistă“. Pe drept cuvânt, despre creştinătate şi clerul ei se poate spune: „Pe poalele hainelor tale s-au găsit chiar urmele de sânge ale sufletelor sărmanilor nevinovaţi“. — Ieremia 2:34. *

10. Ce persecuţii au îndurat în multe ţări tineri din marea mulţime?

¹⁰ Începând din 1935, tineri fideli din marea mulţime au dus greul persecuţiei în multe ţări (Revelaţia 7:9). Chiar şi după ce în Europa s-a terminat al Doilea Război Mondial, într-un singur oraş au fost spânzuraţi 14 tineri Martori ai lui Iehova. De ce se făcuseră vinovaţi? Ei refuzaseră să ‘mai înveţe războiul’ (Isaia 2:4). Mai recent, din acelaşi motiv au fost omorâţi în bătaie sau aduşi în faţa plutoanelor de execuţie tineri din Orient şi din Africa. Aceşti tineri martiri, care i-au susţinut cu demnitate pe fraţii unşi ai lui Isus, vor fi înviaţi cu siguranţă în ‘noul pământ’ promis de Dumnezeu. — 2 Petru 3:13; compară cu Psalmul 110:3; Matei 25:34-40; Luca 20:37, 38.

O robă albă

11. În ce sens primesc „o robă albă“ creştinii unşi care au fost martirizaţi?

¹¹ După ce a vorbit despre credinţa oamenilor integri din trecut, apostolul Pavel a spus: „Şi totuşi, toţi aceştia, deşi au primit mărturie prin credinţa lor, n-au primit împlinirea promisiunii, pentru că Dumnezeu a avut în vedere ceva mai bun pentru noi, ca ei să nu fie făcuţi perfecţi fără noi“ (Evrei 11:39, 40). Ce este acest „ceva mai bun“ aşteptat de Pavel şi de alţi creştini unşi? Ioan răspunde: „Fiecăruia dintre ei i s-a dat o robă albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţin timp, până se va completa şi numărul tovarăşilor lor de sclavie şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi aşa cum fuseseră omorâţi ei“ (Revelaţia 6:11). Faptul că ei primesc „o robă albă“ are legătură cu învierea lor la  viaţă spirituală nemuritoare. Ei nu mai sunt suflete înjunghiate care zac dedesubtul altarului, ci sunt sculaţi dintre morţi pentru a face parte din grupul celor 24 de bătrâni care aduc închinare înaintea tronului ceresc al lui Dumnezeu. Acolo li s-au dat tronuri, adică au primit privilegii regale. Iar faptul că sunt „îmbrăcaţi cu mantii albe“ arată că au fost declaraţi drepţi şi demni de a ocupa un loc de onoare înaintea lui Iehova, în curtea sa cerească. Astfel, se împlineşte şi promisiunea pe care le-a făcut-o Isus creştinilor unşi fideli din congregaţia din Sardes: „Cel care învinge va fi îmbrăcat în mantii albe“. — Revelaţia 3:5; 4:4; 1 Petru 1:4.

12. În ce sens ‘se mai odihnesc puţin timp’ cei unşi care au fost înviaţi, şi până când?

¹² Toate dovezile arată că această înviere cerească a început în 1918, după ce Isus a fost întronat în 1914 şi şi-a început galopul victorios ca rege, curăţind cerurile de Satan şi demonii lui. Totuşi, celor unşi care au fost înviaţi li se spune „să se mai odihnească puţin timp, până se va completa şi numărul tovarăşilor lor de sclavie“. Membrii clasei Ioan care mai sunt pe pământ trebuie să-şi dovedească integritatea în încercări şi persecuţii, iar unii dintre ei ar putea fi omorâţi. Dar, în cele din urmă, tot sângele celor drepţi vărsat de Babilonul cel Mare şi de amanţii ei politici va fi răzbunat. Între timp, cei înviaţi sunt, fără îndoială, ocupaţi cu sarcinile lor cereşti. Ei se odihnesc, dar nu sunt inactivi, ci aşteaptă cu răbdare ziua răzbunării lui Iehova (Isaia 34:8; Romani 12:19). Odihna lor se va încheia când vor fi martori la distrugerea religiei false şi, în calitate de „chemaţi, aleşi şi fideli“, i se vor alătura Domnului Isus Cristos în executarea sentinţei asupra tuturor celorlalte părţi ale seminţei nelegiuite a lui Satan aici, pe pământ. — Revelaţia 2:26, 27; 17:14; Romani 16:20.

‘Cei morţi se scoală primii’

13, 14. a) Potrivit cuvintelor apostolului Pavel, când începe învierea cerească, şi cine este înviat? b) Când sunt înviaţi în cer creştinii unşi care sunt încă în viaţă în ziua Domnului?

¹³ Explicaţiile care ni se dau când este rupt al cincilea sigiliu sunt în deplină armonie cu celelalte versete care se referă la învierea cerească. De exemplu, iată ce a scris apostolul Pavel: „Fiindcă iată ce vă spunem prin cuvântul lui Iehova: noi, cei vii, care vom rămâne până la prezenţa Domnului nu o vom lua nicidecum înaintea celor care au adormit în moarte, pentru că însuşi Domnul va coborî din cer cu un strigăt poruncitor, cu glas de arhanghel şi cu trompeta lui Dumnezeu, iar cei morţi în unitate cu Cristos se vor scula primii. Apoi, noi, cei vii, care vom rămâne vom fi luaţi împreună cu ei în nori ca să-l întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi, astfel, vom fi întotdeauna cu Domnul“. — 1 Tesaloniceni 4:15-17.

 ¹⁴ Cât de emoţionante sunt aceste versete! Fraţii unşi ai lui Isus care ‘rămân până la prezenţa’ sa, adică sunt încă în viaţă pe pământ în timpul prezenţei sale, nu ajung în cer înaintea celor care au murit deja. Cei care au murit în unitate cu Cristos sunt înviaţi primii. Isus ‘coboară’, adică îşi îndreaptă atenţia spre ei, şi îi învie la viaţă spirituală, dându-le „o robă albă“. Apoi, cei care sunt încă în viaţă ca fiinţe umane îşi încheie cursa pământească, mulţi dintre ei printr-o moarte violentă cauzată de împotrivitori. Dar ei nu dorm în moarte, ca aceia dinaintea lor, ci, când mor, sunt „schimbaţi“ instantaneu, „într-o clipeală de ochi“, şi sunt luaţi la cer pentru a fi împreună cu Isus şi cu ceilalţi membri care alcătuiesc corpul său (1 Corinteni 15:50-52; compară cu Revelaţia 14:13). Astfel, învierea creştinilor unşi începe la scurt timp după ce începe galopul celor patru călăreţi ai Apocalipsei.

15. a) Ce veste bună se anunţă odată cu ruperea celui de-al cincilea sigiliu? b) Când atinge punctul culminant galopul Învingătorului de pe calul alb?

¹⁵ Când a fost rupt al cincilea sigiliu al sulului, s-a anunţat o veste bună despre creştinii unşi care şi-au păstrat integritatea şi au învins, rămânând fideli până la moarte. Dar pentru Satan şi pentru sămânţa lui nu s-a anunţat nimic bun. Galopul Învingătorului de pe calul alb continuă şi nimic nu-l poate opri; el va atinge punctul culminant când se vor încheia socotelile cu lumea care „zace în puterea celui rău“ (1 Ioan 5:19). Lucrul acesta devine clar când Mielul rupe al şaselea sigiliu.

[Note de subsol]

[Întrebări de studiu]

[Chenarul de la pagina 102]

‘Suflete înjunghiate’

În Cyclopedia, de McClintock şi Strong, sunt citate următoarele cuvinte ale lui John Jortin, un protestant englez din secolul al XVIII-lea, fiul unor francezi hughenoţi: „Acolo unde începe persecuţia se sfârşeşte creştinismul. . . . După ce creştinismul a devenit religia Imperiului [Roman] şi după ce slujitorilor lui li s-au acordat bogăţii şi onoare, această plagă monstruoasă a persecuţiei a căpătat mare putere şi a avut o influenţă nefastă asupra religiei Evangheliei“.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 103]

„Fiecăruia dintre ei i s-a dat o robă albă“