Capitolul 17

Ce ne oferă viaţa veşnică pe pămînt?

Ar fi desigur frumos, dacă am putea trăi mai mult de şaptezeci sau optzeci de ani, în condiţii plăcute, şi ca oameni, care posedă o sănătate înfloritoare. De ani de zile se străduiesc savanţii să găsească modalităţi şi căi pentru a combate procesul de îmbătrînire şi diferitele boli. Ei îşi exprimă deseori părerea că omul s-ar putea aştepta la o viaţă de sute de ani.

Totoşi, gîndul de a trăi veşnic nu pare a avea aceeaşi atracţie. Mulţi oameni obiectează cu plăcere: „Dacă nimeni n-ar mai fi bolnav, nimeni n-ar mai muri, iar noi n-am mai avea griji, noi am pierde probabil, aprecierea lucrurilor bune. De asemenea, ar fi plictisitor a trăi veşnic pe pămînt. Noi n-am mai şti deloc ce ar trebui să facem.“ Tu poate ai auzit oameni vorbind aşa, dar cum gîndeşti tu personal despre viaţa veşnică? Pe mai departe, se ridică întrebarea: sînt aceste argumente raţionale?

Trebuie să fim mai întîi, de pildă, bolnavi, spre a constata dacă sănătatea este plictisitoare sau nu? Oamenii nu-şi pierd bucuria în viaţă, fiindcă ea este bună pentru ei. Dacă oamenii se simt la adăpost au un mediu plăcut, pot să execute o lucrare, care este interesantă şi productivă, şi dacă se pot hrăni sănătos, nu se dezgustă de viaţă. Dar în situaţia contrară? Nu va fi viaţa insuportabilă, dacă nu este suficient de mîncare, dacă cineva trăieşte într-un mediu respingător, dacă are de luptat cu griji şi greutăţi? Insă nu trebuie nici să ne scoatem mîinile din umeri, pentru ca alţii să înveţe să aprecieze, nu-i aşa? Noi nu trebuie să trăim răul, pentru ca să gustăm binele şi să-l putem aprecia.

Apoi, nu toţi oamenii pot să facă binele la fel, chiar dacă ar fi perfecţi, şi nu toţi au acelaşi interes. Ceea ce Biblia pune în perspectivă, este o viaţă fără boală, şi moarte (Apoc. 21:3, 4). Nici oamenii de astăzi, care sînt sănătoşi, nu sînt toţi la fel. Pentru ce trebuie atunci să se tragă concluzia că, perfecţiunea corporală şi spirituală ar face aşa-zicînd ca un om să fie ca celălalt. Oamenii încă tot se vor mai deosebi unul de altul prin personalitatea lor. Nu toţi au bucurie în aceiaşi muncă. Astfel, în ceea ce priveşte de pildă, construcţia, mobilarea locuinţei, plantarea unei grădini, mîncatul şi băutul, distracţia şi artele frumoase, gusturile vor fi cu totul deosebite. Ceea ce-i place unuia şi pentru ce are el preferinţe, va fi hotărîtor în ceea ce priveşte cărei domeniu de lucru sau cărei ştiinţe i se va dedica.

Dar există, în realitate, destul de lucru pentru oameni pe pămînt, astfel încît ei să fie ocupaţi pentru toată veşnicia? Niciodată nu va veni ziua, cînd vom fi făcut totul şi de aceea, să nu mai fie posibil să mai adăugăm încă ceva la cunoştinţa noastră?

EXISTA ATITEA LUCRURI, CARE AR PUTEA FI FACUTE

Gîndeşte-te o dată la viaţa ta. Găseşti tu că toate capacităţile tale sînt folosite acum pe deplin? Crezi tu că acesta va fi cazul vreodată? Cîte lucruri ar exista, pentru care tu eşti talentat şi pe care le-ai face cu plăcere — dacă ai avea doar timpul şi mijloacele necesare?

Poate ai dori să-ţi dezvolţi talentul tău muzical sau acela de a picta, de a sculpta sau de a grave în lemn, sau ai dori să înveţi tîmplăria, lăcătuşeria sau desenul de construcţii, sau să studiezi arhitectura, istoria, biologia, astronomia sau matematica, sau să cultivi anumite plante sau să creşti chiar animale ca păsări sau peşti. Poate ai dorinţa să faci călătorii, să cunoşti alte ţări. Mulţi ar dori să facă nu numai unul din aceste lucruri, ci un întreg şir din ele. Totuşi  chiar dacă ai poseda mijloacele necesare, nu ţi-ar ajunge timpul să-ţi realizezi toate planurile tale.

Pe lîngă aceasta, mu te îndeamnă gîndul, avînd în vedere că, nu ai decît doar un timp limitat, să te grăbeşti în permanent? N-ar fi frumos, dacă cineva la tot ce face n-ar sta sub presiunea timpului?

Primejdia de a nu mai avea vreodată nimic de făcut, e mică. Pămîntul, patria noastră, este infinit de bogat în plante şi animale, astfel încît noi avem posibilităţi nemărginite să învăţăm noutăţi şi să folosim cunoştinţa dobîndită. Mare este numărul tainelor, care aşteaptă doar să fie cercetate. Spre exemplu, există peste 30 000 de soiuri de peşti, circa 3 000 de soiuri de amfibii, aproximativ 5 000 de soiuri de mamifere şi mai mult de 9 000 de soiuri de păsări. Din insecte — ele sînt dintre toate animalele pămîntului cel mai bogat reprezentate — ar exista aproximativ 800 000 de soiuri. Si savanţii presupun că s-ar putea descoperii încă un milion pînă la zece milioane de alte soiure. La acestea se mai adaugă sute de mii de diferite soiure de plante.

Cîţi dintre noi cunoaştem doar numai cea mai mică parte din plante şi animale după nume? Si mai puţin ştim despre amănuntele interesante ale vieţii animalelor şi plantelor şi despre contribuţia importantă pe care o aduce fiecare vieţuitoare la menţinerea vieţii pe pămînt. Posibilitatea de a lărgi cunoştinţele noastre este nesfîrşit de mare.

Tu poate n-ai auzit niciodată despre peştii de apă dulce tropicală, numiţi bibani pestriţi. Un savant spunea despre cercetările sale, pe care le-a făcut asupra acestor peşti: „Studiul de 14 de ani asupra bibanilor pestriţi a fost pasionant pentru mine.“ Ar dura, aşadar, mulţi, mulţi ani, pînă s-ar cerceta miile de soiuri de animale şi plante — şi ce folos mare ar rezulta din aceasta!

Ca exemplu să fie amintită modesta specie de scoică. Acest animal pricinuieşte omului nu puţine probleme, dacă se fixează de corpul navelor. Scoicile trebuie îndepărtate, deoarece ele, dacă se fixează în grămezi mari, micşorează considerabil viteza navei, de asemenea poate să ridice, atunci pînă cu 40% consumul de combustibil-motor. Poate ar crede unul sau altul, despre o creatură care este atît de supărătoare pentru om, că de abia dacă ar putea învăţa ceva. Dar aceasta este o eroare.

Substanţa de chituit, cu ajutorul căreia se fixează scoica, are o grosime de aproximativ 0,00076 mm. Ea are totuşi o rezistenţă la întindere de peste 492 kg pe cm2. Aceasta este rezistanţe dublă la întindere faţă de a răşinii: Epoxid, care, în anii trecuţi, a fost folosită la construcţia de nave spaţiale. Cercetătorii au expus cimentul cochiliform la o temperatură de 350° Celsius, dar el totuşi nu s-a topit, dar la minus 230° Celsius nici nu s-a crăpat, nici nu s-a exfoliat. De asemenea, cimentul cochiliform s-a dovedit rezistent faţă de cei mai mulţi solvenţi. Excelentele sale proprietăţi i-au stimulat pe savanţi să facă cercetări, pentru a produce artificial ciment cochiliform — un „superlipici“.

Cunoştinţele pe care le dobîndeşte omul prin cercetările sale, pot să-i fie aşadar, de folos. Astăzi este, pur şi simplu, imposibil ca el să ştie ce ar mai putea să „copieze“ şi să „imite“ de la toate vieţuitoarele pămîntului sau cum să le folosească pentru scopurile sale. Ceea ce a învăţat el pînă acum lasă, totuşi să se recunoască că există încă infinit de cercetat şi de învăţat.

Chiar şi în teritorii, în care omul a cercetat deja multe, există încă mult de făcut. Vegetaţia săvîrşeşte, spre exemplu, o realizare surprinzătoare: sinteza zahărului din apă şi bioxid de carbon. Acest procedeu, cunoscut ca fotosinteză, încă tot nu-l înţelege omul pe deplin, cu toate că el, de 200 de ani se străduieşte să cerceteze. Fiziologul  în materie de plante Laurence C. Walker a spus: „Dacă taina ar putea fi descoperită, ar fi poate posibil omului să producă, într-o fabrică de mărimea unei şcoli obişnuite, atîta hrană că ar putea fi hrănită cu aceasta întreaga lume.“

Intregii omeniri i-ar folosi foarte mult, dacă omul ar învăţa mai mult despre viaţa plantelor şi a animalelor. Inţelegerea sa cu privire la dependenţa reciprocă a vieţuitoarelor şi necesităţile lor, l-ar feri ca inconştient să tulbure echilibrul vieţii pe pămînt. Stiinţa exactă ar contribui ca el să nu producă nici o pagubă, nici lui însuşi, nici altor vieţuitoare.

Dacă s-ar fi ştiut de pildă, cît de vătămător ar acţiona DDT-ul, şi dacă omul ar fi procedat în armonie cu această ştiinţă, nu s-ar fi ajuns la o contaminare mondială. Insă, din păcate, omul a folosit fără critică DDT-ul. La ce a condus aceasta? Dr. Lorenzo Tomatis de la Institutul International de Cercetări în probleme de cancer din Franţa a declarat: „Nu mai există pe pămînt nici un animal, nici apa, nici solul, care să nu fi fost contaminat cu DDT.“ Multe animale au primit atîta DDT în organismul lor şi s-au alimentat din el, încît au murit din această cauză. Stiinţa exactă ar fi putut împiedica această tragică contaminare sau otrăvire.

Omul ar putea învăţa încă tot mai mult despre sunet, lumină, reacţiile chimice, electricitate, minerale şi despre multe alte lucruri neînsufleţite. Mai departe, uriaşele depărtări ale spaţiului cosmic, în cea mai mare parte sînt încă necercetate. Si ce domeniu de cercetare reprezintă universul! Există în el miliarde de galaxii sau sisteme solare, şi fiecăreia din aceste galaxii pot să-i fie subordonate miliarde de stele (Psalmi 8:3, 4)

In afară de aceasta, nu trebuie să se treacă cu vederea că, fantezia omului şi spiritul său creator vor fi stimulate prin creaţiunea însufleţită şi neînsufleţită, chiar şi fără cercetări de ani de zile. Culorile şi formele, care se găsesc în lumea vegetală şi în cea animală, precum şi în lumea neînsufleţită, desfată nu numai ochiul, ci pot fi chiar un izvor nesecat de inspiraţie pentru creaţia artistică. Nu există nici un motiv de teamă că activitatea artistică a omului n-ar mai fi stimulată cîndva şi viaţa ar putea fi atunci monotonă şi neinteresantă.

Dar să presupunem că ar fi totuşi, vreodată posibil ca omul să ştie totul despre pămînt şi despre viaţa de pe el. Ar fi viaţa atunci plictisitoare? Să ne imaginăm: Intr-un an omul gustă de regulă mai mult de 1 000 de mese. La vîrsta de 40 de ani el ar fi luat peste 40 000 de mese. Este mîncarea din această cauză în decursul anului ceva plictisitor? Ii place omului, care a luat 40 000 de mese, mai puţin mîncarea, decît omului, care a gustat cam jumătate din atîtea mese?

S-ar putea, de asemenea, să aibă bucurie în ceva ce se repetă. Cărui dintre noi îi cade greu dacă îi suflă un vînt liniştit în faţă? Pe cine l-ar plictisi întîlnirea unui om, pe care el îl iubeşte, sau cine s-ar simţi incomod, cînd aude murmurul unui pîrîiaş, sau vuietul valurilor care se sparg de mal, ciripitul şi jubilarea păsărilor? Sau pe cine l-ar plictisi dacă vede un apus de soare bogat în culori, un rîu, care curge liniştit, lacuri limpezi ca cristalul, căderi de apă care se rostogolesc în adînc, fîneţe de culoare verde vegetală, ţărmuri cu palmieri sau munţi majestuoşi? Si cui i-ar fi spre greutate să respire parfumul delicat al florilor? (Vezi Cînt. Cîntărilor 2:11–13).

POSIBILITATI DE A MANIFESTA IUBIRE

Viaţa veşnică n-ar fi satisfăcătoare şi plină de înţeles, dacă noi doar am învăţa şi dacă am folosi cele învăţate. Noi oamenii avem de la natură necesitatea de a iubi şi de a fi iubiţi. Dacă observăm că alţii  au nevoie de noi, că ne stimează şi ne iubesc, nu am dori să murim. Sîntem fericiţi să ştim că le lipsim altora, cînd sîntem plecaţi, şi că ei se bucură să ne revadă. Comunitatea cu membrii de familie şi cu prietenii pe care-i iubim, este reconfortantă şi încurajatoare. Ne face fericiţi să facem ceva pentru oamenii pe care-i iubim şi să ne îngrijim pentru binele lor.

Viaţa veşnică ne-ar da posibilitatea care nu se sfîrşeşte niciodată să ne exprimăm iubirea şi să fim beneficiarii iubirii altora. De asemenea am avea atunci timpul necesar pentru a deveni de încredere semenilor noştri, a învăţa să apreciem bunele lor însuşiri şi a dezvolta o iubire profundă faţă de ei. Oamenii care populează pămîntul, sînt cu totul deosebiţi — deosebiţi în ceea ce priveşte personalitatea, îmbrăcămintea, hrana, modul de a construi, muzica lor şi alte arte. Pentru a cunoaşte şi aprecia miliardele de oameni şi pentru a trage foloase din experienţa şi din talentele lor, este necesar timp neînchîpuit de mult. N-ar fi totuşi o bucurie de a cunoaşte întreaga familie a oamenirii şi de a putea accepta pe fiecare din ein, individual ca prieteni iubiţi?

Ceea ce ne poate oferi viaţa veşnică pe pămînt, este ceva scump, ceva de preţ. Am putea noi să ne plictisim vreodată, dacă există atîtea de învăţat şi de a le pune în practică cu folos? Am putea noi să devenim obosiţi dovedind altora iubire nemărginită? Profesorul Ignace Lepp, în cartea sa „Moartea şi secretele ei“ scrie:

„Chiar şi cineva care a avut o experienţă autentică a iubirii şi a muncii intelectuale, ştie, de asemenea, că în acest domeniu nu există primejdia unei suprasaturări. Savantul, care-şi dedică tot timpul şi puterea sa cercetării, ştie din cunoştinţă de cauză: Cu cît cunoaşte mai mult cu atît mai mult apar în faţa sa necunoscutele şi cu stît mai puternică va fi dorinţa după cunoaştere. Exact aşa simte cel ce iubeşte într-adevăr, că pentru creşterea iubirii lui nu există nici un hotar.“

Dar cînd va deveni o realitate, tot ceea ce ne va oferi viaţa veşnică? Cînd ne va ajuta împărăţia lui Dumnezeu să dobîndim toate acestea? Si dacă murim înainte de a veni acest timp, vom avea atunci perspectiva de a fi rechemaţi la viaţă?