Capitolul 5

Ce se înţelege prin termenul „suflet“?

Ce eşti tu? Te compui tu, propriu zis, din două persoane într-o singură persoană — ai tu un trup omenesc cu un creier, cu inimă, cu ochi, urechi, cu limbă etc., în care trăieşte o persoană spirituală nevăzută, complet despărţită de organismul tău de carne, care se numeşte „suflet“? Dacă da, ce se întîmplă cînd mori? Moare numai trupul, iar sufletul trăieşte mai departe? Cum poţi să primeşti o certitudine despre aceasta?

Aproape toate religiile învaţă că, la oameni, moartea n-ar fi sfîrşitul oricărei existenţe. Această credinţă nu este răspîndită numai printre populaţia aşa-zis creştină din America de Nord şi de Sud, Europa şi Australia, ci şi în ţările necreştine din Asia şi Africa. In cartea „Funeral Customs of the World“ (Obiceiuri de înmormîntare în lumea întreagă) se spune: „Membrii celor mai multe cercuri culturale cred că, la moarte, ceva părăseşte trupul şi trăieşte mai departe.“

In religiile necreştine, credinţa în nemurirea sufletului joacă un rol important. In cea mai renumită operă a literaturii sfinte a hinduşilor „Bhagavadgita“, se arată de pildă, în mod clar că sufletul nu moare. Aceasta se aduce ca dovadă că în război trebuie să se ucidă. Citim:

„Insă trupurile sufletelor întrupate veşnice,

indistructibile şi nemărginite,

sînt trecătoare, se spune.

Si pentru aceasta luptă, Bharata!

Cine-l priveşte pe ES ca ucigaş,

şi cine crede că ES urmează să fie ucis,

ambii sînt neştiutori.

ES nu ucide nici nu va fi vreodată ucis ES.

ES nu s-a născut, nici nu moare,

nici n-a fost ES vreodată şi nu va fi în viitor.

Cel care nu s-a născut, nestrămutat, cel veşnic, el, cel foarte bătrîn,

nu va fi răpus în trupul ucis“ (Bhagavadgita, cîntarea a doua, 18–20, din Sanskrită, tradusă de Hertha Martens).

Totuşi, ce este sufletul, despre care se vorbeşte aici? Cu toate că hinduşii sînt convinşi că sufletul omenesc este nemuritor, ei îl descriu în cuvinte vagi. In scrierea „Hinduismul“ de Swami Vivecananda se spune:

„Hindusul crede că fiecare suflet ar fi un cerc, al cărui punct central ar fi în corp, sau la periferia sa, sau nicăieri, şi că moartea ar însemna doar că acest punct central ar trece dintr-un trup în altul. Sufletul, de asemenea, nu este legat de starea materiei. El este liber în fiinţa lui, sfînt, curat şi perfect. Dar într-un fel sau altul, el este legat de materie şi gîndeşte despre sine ca materie.“

Ce cred, în general membrii bisericilor creştinătăţii? Profesorul Oscar Cullmann (de la facultatea de Teologie a Universităţii din Basel şi a Universităţii din Paris) în cartea „Nemurirea sufletului sau învierea morţilor?“, scrie:

„Dacă întrebăm astăzi pe un creştin de rînd fie el protestant sau catolic, intelectual sau nu, ce învaţă Noul Testament despre soarta individuală a omului după moarte, cu excepţia unor puţini, vom primi răspunsul: ‘Nemurirea sufletului’.“

La întrebarea ce este „sufletul“, membrii bisericilor creştinătăţii dau, de asemenea, numai răspunsuri neclare, nehotărîte. Ei nu au nici o părere mai clară despre un suflet nemuritor, decît membrii religiilor necreştine. De aceea se ridică întrebarea: Invaţă Biblia că sufletul este o parte componentă, nemuritoare, a omului?

 ESTE SUFLETUL NEMURITOR?

In multe traduceri ale Bibliei cuvîntul ebraic „nephesch“ şi cuvîntul grecesc „psyché“ sînt redate prin „suflet“. (Vezi spre exemplu Ezech. 18:4 şi Matei 10:28 [Biblia Elberfelder; Menge; Biblia Zürcher; Allioli]). Cuvîntul ebraic şi grecesc amintit este de asemenea redat cu „fiinţă“, „creatură“ şi „persoană“. Chiar dacă în Biblia ta ambele cuvinte „nephesch“ şi „psyché“ sînt redate consecvent prin „suflet“ (ca în Traducerea Lumii Noi), totuşi o verificare a textelor, în care se întîlnesc aceste cuvinte, te ajută să cunoşti cum a înţeles poporul lui Dumnezeu din vechime această expresie. Poţi să hotărăşti tu însuţi ce este sufletul în realitate.

Despre crearea lui Adam, primul om, citim în prima carte a Bibliei: „Iehova Dumnezeu l-a alcătuit pe om din ţărîna pămîntului şi i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit un suflet viu.“ (Gen. 2:7). Merită să observăm că în Biblie nu se spune că „omul a primit un suflet“, ci: „Omul a devenit un suflet viu.“

Au înţeles oare creştinii cin primul secol altceva sub cuvîntul „suflet“? Nu. In partea Bibliei pe care mulţi o numesc „Noul Testament“, este introdusă declaraţia despre crearea lui Adam ca o realitate: „De aceea este scris: ‘Omul dintîi a fost făcut un suflet viu’“ (1 Corint. 15:45). In textul original pentru cuvîntul „suflet“ se găseşte „psyché“. Prin urmare, cuvîntul grecesc „psyché“ îl caracterizează, în acest text, ca şi cuvîntul ebraic „nephesch“, pe omul însuşi şi, în nici un caz, nu spirit nevăzut, care ar locui în el. Pe bună dreptate, anumiţi traducători ai Bibliei, la traducerea din Genesa 2:7 şi 1 Corint. 15:45 au întrebuinţat cuvinte ca „fiinţă“, „creatură“ şi „persoană“ (Herder Bibel; „New English Bible“; în „The Bible în Living English“ se foloseşte în Genesa 2:7 cuvîntul englezesc pentru „persoană“, iar în 1 Corint. 14:45, cuvîntul englezesc pentru „uflet“; Zuns întrebuinţează în Genesa 2:7 „cel ce respiră viată“).

Demn de atenţia este de asemenea şi faptul că cuvîntul „nephesch“ şi „psyché“ se întrebuinţează şi la animale. Despre crearea animalelor de apă şi de uscat citim în Biblie: „Dumnezeu a zis: ‘Să mişune apele-n afară de o forfotă de suflete vii (“de animale vii“, Luther; „de creaturi vii“, „New English Bible“) şi creaturi zburătoare să zboare dessupra pămîntului . . . Si Dumnezeu a creat mari monştri marini şi orice suflet viu care se mişcă . . . ‘Să producă pămîntul suflete vii după soiul lor, animale domestice, tîrîtoare şi animale sălbatice de uscat după soiul lor’“ (Gen. 1:20–24).

Dar nu numai în prima carte a Bibliei sînt descrise animalele ca suflete, ci de la prima pînă la ultima carte a Sfintelor Scripturi, ele sînt numite suflete. Noi citim astfel: „Ca tribut . . . să iei din partea ostaşilor, care s-au dus la oaste, un suflet (“nephesch“) din cinci sute, atît din oameni, cît şi din boi, măgari şi animale mici“ (Numeri 31:28). „Cel neprihănit se îngrijeşte de sufletul (nephesch) animalelor sale domestice“ (Prov. 12:10). „Si a murit orice suflet viu (psyché) chiar tot ce era în mare“ (Apoc. 16:3).

Aceasta este în armonie cu înţelesul principal care se acceptă pentru cuvîntul ebraic nephesch. Acest cuvînt trebuie să vină din rădăcina unui cuvînt care înseamnă „a respira“. Literalmente un suflet este, aşadar „unul care respiră“ şi chiar şi animalele respiră. Ele sînt creaturi vii care respiră.

Cînd cuvintele „nephesch“ şi „psyché“ se aplică la oameni, ele se referă mai adesea la întreaga persoană. Astfel noi citim în Biblie că sufletele oamenilor se nasc (Gen. 46:18). Ele pot să mănînce sau să postească (Lev. 7:20; Psalm 35:13). Ele pot să plîngă şi să tînjească (Ierem. 13:17; Iona 2:7). Un suflet poate să jure, să dorească ceva şi să fie cuprins de frică (Lev. 5:4; Deutr. 12:20; Fapte 2:43). O persoană poate răpi un suflet (Deutr. 24:7). Sufletul poate fi urmărit şi pus în lanţuri (Psalm 7:5; 105:18). Nu sînt toate acestea  lucruri pe care un om din carne şi sînge le poate face şi pe care i le poate face unui astfel de om? Nu dovedesc, oare, aceste texte biblice, lămurit, că prin cuvîntul „suflet“ — cînd se referă la om — se înţelege întreaga persoană?

La această concluzie au ajuns numeroşi savanţi ai Bibliei, catolici, protestanţi şi evrei, ai veacului al 20-lea. Să se observe comentariul lor:

“Renumitul verset din Genesa (2:7) nu spune cum adesea se presupune că omul ar fi compus din trup şi suflet, ci el spune că Iahwe l-a alcătuit pe om, luînd din ţărîna pămîntului şi apoi apucîndu-se să însufleţească chipul imobil cu suflare de viaţă, care i-a fost suflată în nări, astfel încît omul a devenit o „fiinţă“ vie, ceea ce este aici singurul înţeles al cuvîntului „nephesch“ (suflet)“ (H. Wheeler Robinson de la Regent’s Park College, Londra, în revista pentru ştiinţa Vechiului Testament, vol 41 [1923]).

„Nu trebuie să-şi închipuie că omul ar avea un suflet; el este un suflet“ (E. F. Kevan, rector al Colegiului Biblic din Londra, în The New Bible Commentary [1965], ediţia 2-a pagina 78.

„Sufletul după V[echiul] T[estament] nu este o parte a omului, ci omul întreg — omul ca o fiinţă vie. In N[oul] T[estament] noţiunea are o semnificaţie asemănătoare şi anume arată viaţa umană: viaţa unei fiinţe individuale, dotată cu raţiune“ (New Catholic Encyclopedia [1967], vol. 13 pag. 467).

“Biblia nu spune că noi avem un suflet. ‘Nephesch’ este persoana însăşi, nevoia ei de hrană, sîngele în arterele lui, întreaga sa existenţă“ (Dr. H.M. Orlinsky, Hetrew Union College, citat în „New York Times“ din 12 octombrie 1962).

Găseşti tu curios faptul că savanţii, care au convingeri religioase deosebite, spun acum că sufletul ar fi omul însuşi? Aşa ai fost tu învăţat despre aceasta? Sau ai învăţat că sufletul ar fi o parte componentă nemuritoare a omului? Dacă da, ce efect a avut această învăţătură asupra ta? Te-a hotărît ea să dai bani, de care ai fi avut nevoie pentru existenţă în scopuri religioase? S-ar fi putut întîmpla ca biserica din care faci parte să nu fi fost cinstită cu privire la această învăţătură? Cine are dreptate: biserica sau învăţaţii ei?

Dacă învăţaţii care spun că sufletul omului ar fi persoana ca totalitate, inclusiv trupurile din carne şi sînge au dreptate, atunci trebuie să ne aşteptăm ca Biblia să spună că sufletul ar fi muritor. Spune ea aşa ceva? Da. Noi citim în Biblie că un „nephesch“ poate fi „oprit“, „eliberat“ şi „mîntuit“ de la moarte (Psalm 78:50; 116:8; Iacov 5:20). Mai departe citim: „Să nu-i omorîm sufletul“ (Gen. 37:21). Ucigaşul, care ucide neintenţionat un suflet, să fugă în ea“ (Numeri 35:14). „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri“ (Ezech. 18:4, 20).

 S-ar putea întîmpla ca măcar în unele texte biblice cuvîntul care este redat cu „suflet“, în textul original să însemne ceva, ce părăseşte trupul în moarte şi este nemuritor? Cum stau lucrurile cu texte ca următoarele: „Dar pe cînd, sufletul îi zbura — căci trăgea să moară — ea i-a pus numele Benoni“ (Gen. 35:18, Menge). „Dumnezeul meu, permite, te rog, ca sufletul acestui copil să se întoarcă în el“ (1 Regi 17:21). „Nu vă tulburaţi căci sufletul lui este în el“ (Fapte 20:10). Nu arată aceste locuri că sufletul este ceva ce există independent de trup?

Textul din Iov 33:22, scris într-un stil poetic, care se numeşte paralelism, ne dă cheia înţelegerii acestor pasaje. In acest text, cuvintele „suflet“ şi „viaţă“ sînt întrebuinţate ca sinonime, astfel încît să se poată schimba fără să se schimbe sensul textului. Citim: „Sufletul i se apropie de groapă şi viaţa se de aceia care-i cauzează moartea.“ Acest text, împreună cu contextele paralele arată că cuvîntul „suflet“ poate să însemneze viaţa unei persoane; dacă, deci, se vorbeşte despre plecarea sufletului, se poate înţelege prin aceasta sfîrşitul vieţii unei persoane.

Ca ilustrare să servească următoarele: Un om ar putea să spună că cîinele său a fost călcat de un autocamion şi din cauza aceasta, „şi-a pierdut viaţa“. Vrea omul să spună prin aceasta că viaţa a părăsit trupul cîinelui şi există mai departe? Nu, ci el pur şi simplu a exprimat într-o formă plastică ideea că animalul a murit. Aceasta se potriveşte, de asemenea, dacă spunem despre un om că „şi-a pierdut viaţa“. Noi nu înţelegem prin aceasta că viaţa sa există independent de trup. In mod asemănător este cu expresia „a-şi pierde sufletul“, căci ea nu înseamnă că există o viaţă în continuare după moarte, ci pur şi simplu, că cineva „îşi pierde viaţa, sufletul“. Acest lucru este recunoscut şi în lucrarea „Tha Interpreter’s Dictionary of the Bible“. In aceasta citim:

„Plecarea „nephesch“-ului (suflet) trebuie privită ca un stil de vorbire, pentru că el nu trăieşte mai departe independent de trup, ci moare o dată cu el (Numeri 31:19; Jud. 16:30; Ezech. 13:19). Nici un text biblic nu ne îndreptăţeşte să spunem că „sufletul“ s-ar despuia la moarte de trup.“

ORIGINEA CONCEPTIEI

Din Sfintele Scripturi reiese clar că omul nu are un suflet nemuritor, ci că el însuşi este un suflet. Cum a pătruns, aşa dar, în bisericile creştinătăţii concepţia că omul ar avea un suflet nemuritor? Astăzi se admite în mod public că aceasta s-a întîmplat sub influenţa filozofiei păgîne greceşti. Profesorul Douglas T. Holden scrie în cartea sa „Death Shall Have No Dominion“ (Moartea nu mai domneşte):

„Teologia creştină este atît de pătrunsă de filozofia grecească, încît a dat naştere la indivizi din care nouă zecimi gîndesc greceşte şi o zecime creştineşte.“

In revista catolică „Commonweal“, ediţia din 15 ianuarie 1971, se recunoaşte că ideea despre un suflet nemuritor, răspîndită în iudaismul tîrziu şi creştinismul timpuriu, ar fi fost „o moştenire a Atenei“.

Cine este răspunzător pentru această amestecare a bagajului de idei păgîne greceşti cu bagajul de idei creştine? Nu preoţimea? Hotărît că membrii comunităţii nu au adus de la ei înşişi această învăţătură, o învăţătură care este caracterizată public acum ca nebiblică de către savanţii bibliologi.

Dar unde-şi are rădăcine religia vechilor greci? După cum deja s-a amintit, există dovezi convingătoare că reprezentările religioase ale grecilor şi ale altor popoare, au fost influenţate de babilonieni. Cu privire la părerile babiloniene despre suflet citim în lucrarea „The International Standard Bible Encyclopedia:

 „Se credea că sufletul omului, după moarte, ar trăi mai departe . . . Babilonienii . . . le-au pus alături (morţilor), adeseori obiecte, pe care le-ar putea folosi în viaţa lor în continuare . . . In această lume viitoare pare să se fi făcut deosebire între morţi. Unii, care au căzut în bătălie, pare să fi fost deosebit de avantajaţi. Ei primeau să bea apă proaspătă. Cine n-a avut urmaşi care să poată aduce daruri de jertfă sau ofrande la mormînt, trebuiau să sufere dureri şi multe lipsuri.“

Era, aşadar, fireşte posibil ca grecii să-şi fi primit nucleul reprezentărilor lor despre nemurirea sufletului din Babilon şi că filozofii apoi l-au amplificat.

Un fenomen asemănător poate să se fi petrecut şi în cazul religiilor necreştine care mai există încă în prezent. Comparînd de pildă, vechea cultură a văii Indului, unde religia predominantă este hinduismul, cu cultura Mesopotamiei, se constată o remarcabilă asemănare. La aceasta aparţin lucrările de construcţie ca zigguratele sau turnurile în trepte din Mesopotamia, care serveau pentru scopuri religioase precum şi icoanele, foarte asemănătoare vechilor mesopotamieni. Cunoscutul profesor asiriolog, Samuel N. Kramer, presupune, pe baza cercetărilor sale că în valea Indului s-ar fi stabilit un popor care a fugit din Mesopotamia, cînd au ajuns sumerieni la putere în acel teritoriu. Nu este, de aceea, greu de înţeles de unde-şi trage hinduismul reprezentarea sa despre un suflet nemuritor.

Prin urmare, s-a dovedit că credinţa că omul ar avea un suflet nemuritor, îşi trage rădăcina din religia babilonienilor şi că ea şi-a făcut drum peste tot din Babilon. După cum raportează Biblia, în babilon a avut loc o răscoală împotriva lui Dumnezeu. Acesta ar fi deja un motiv suficient pentru a trata învăţătura despre sufletul nemuritor cu rezervă. Dar nu ar trebui să se uite că ea, după cum deja am văzut, stă chiar în contradicţie cu Biblia.

In afară de aceasta, ideea că sufletul ar fi nemuritor, nu este în contradicţie şi cu ceea ce tu însuţi ai observat? Ce se întîmplă de pildă cînd cineva este lovit şi devine inconştient sau leşină, sau dacă i se face cuiva o narcoză in stital? Dacă sufletul său ar fi într-adevăr ceva despărţit de trup, ar putea funcţiona independent de acesta, ca ceva dotat cu raţiune, astfel încît moartea să nu-i influenţeze niciodată existenţa şi activitatea, pentru ce atunci omul, în timp ce este inconştient, nu sesizează absolut nimic din ceea ce se petrece în jurul său? Pentru ce trebuie să i se spună după aceea ce s-a întîmplat în acest timp? Dacă sufletul său după moarte, poate să vadă, să audă, să simtă şi să gîndească, după cum învaţă religiile în general, pentru ce devin aceste funcţiuni paralizate prin ceva ce este mult mai puţin drastic decît moartea — spre exemplu, o pierdere trecătoare a cunoştinţei? Un cadavru, fie el al unui om, fie al unui animal, se descompune cu timpul în elementele pămîntului. In legătură cu moartea, nu există nici cel mai mic punct de sprijin, care ar permite să se tragă concluzia că există un suflet nemuritor.

EFECTUL INVATATURII DESPRE NEMURIREA SUFLETULUI

Ceea ce crede cineva cu privire la suflet, nu este de mică importanţă.

Dogma după care omul are un suflet nemuritor, a fost folosită ca să liniştească conştiinţa poporului în vremuri de război. Conducătorii religioşi au trezit aparenţa că a ucide nu e rău, deoarece cei căzuţi, în realitate n-ar fi morţi. Soldaţilor li se spune că, cei ce cad în luptă împotriva duşmanului ar merge în cer. Caracteristică este următoarea afirmaţie, care a fost publicată în New York Times din 11 septembrie 1950: „Părinţilor întristaţi, ai căror fii au fost concentraţi sau chemaţi pentru serviciul militar, li s-a spus ieri, în catedrala St. Patrick că moartea pe cîmpul de bătălie ar fi o parte din planul lui Dumnezeu pentru „a popula împărăţia cerurilor“. Ideea, care se  exprimă aici se deosebeşte puţin de dogma babilonică antică conform căreia cei ce cădeau în război ar fi deosebit de avantajaţi.

Ceea ce spune Biblia despre suflet a fost aşadar, răstălmăcit, şi aceste răstălmăciri au contribuit la faptul că viaţa omului a fost dispreţuită, iar oamenii se simt dependenţi de marile sisteme religioase, care pe nedrept, au afirmat că se îngrijesc de sufletele lor.

Ce vei face tu acum avînd în vedere că cunoşti toate acestea? Evident, persoanele care ţin tare la organizaţiile care învaţă minciuni, nu sînt plăcute Dumnezeului adevărat, „Dumnezeului adevărului“, care urăşte minciuna (Psalm 31:5; Prov. 6:16–19; Apoc. 21:8). Si doreşti tu într-adevăr să aparţii unei comunităţi religioase, care n-a fost cinstită faţă de tine?

[Legenda ilustraţiei de la pagina 21]

TOATE ACESTEA SINT SUFLETE