Capitolul 11

E cald în iad?

Nu este amintit în multe traduceri ale Bibliei un loc, care se numeşte „iad“? Ba da, această expresie se întîlneşte în multe traduceri ale Sfintei Scripturi. Se pune însă întrebarea, dacă ceea ce învaţă preoţimea despre locul, numit „iad“, provine din Biblie sau dintr-un alt izvor.

Iţi este cunoscut faptul că nu numai membrii bisericilor pretins creştine, ci, de asemenea mulţi necreştini au fost învăţaţi să creadă în chinurile iadului? Este concludent să aflăm ce spun diferite opere despre chinurile acelora, care ar putea să se găsească în iad.

Intr-o „carte sfîntă“ necreştină din secolul al şaptelea citim, de exemplu, următoarele:

„Iadul — ei vor arde în el —, ce nefast loc de odihnă! Adevărat! Atunci vor simţi ei un lichid fierbinte şi un lichid întunecat, tulbure, extrem de rece! . . . Ei vor fi în mijlocul unei furtuni de foc, în apă clocotită şi în umbrele fumului negru; (nu există) nimic ce să-i răcorească sau să le facă plăcere.“

De la budism, care a apărut cam în secolul al şaselea î.e.n., ne-a parvenit cu privire la un „iad“ pe care el îl învaţă, următoarea descriere:

„Flăcările nu încetează aici nici o clipă şi, de asemenea, nici suferinţele fiinţelor.“

Intr-un catechism catolic (Catechism of Christian Doctrine, editat în 1949) se spune:

„Ei nu pot să privească pe Dumnezeu niciodată şi sufăr în toate vişnicia chinuri îngrozitoare, cauzate îndeosebi de foc.

. . . Excluderea de la faţa fericită a lui Dumnezeu, este numită pedeapsa pierderii, pe cînd suferinţele cauzate sufletului şi corpului prin mijloace exterioare după înviere — pedeapsa simţurilor“.

In anumite locuri există şi preoţi protestanţi, care se pricep să zugrăvească grozăviile iadului. Există chiar şi membrii ai bisericii lor, care au dorit să aibă viziuni despre chinurile iadului. Un om a descris ceea ce văzuse el, după cum urmează: „Cît puteam vedea cu ochii, nu era nimic decît flăcări de foc şi suflete omeneşti. Ce chinuri şi suferinţe! Unii strigau, alţii plîngeau şi cereau apă, apă! Unii îşi smulgeau părul alţii scrîşneau din dinţi, iar alţii îşi muşcau bratele şi mîinile.“

Se afirmă deseori că îngrozitoarea pedeapsă a iadului ar da prilej oamenilor să procedeze corect. Corespunde această afirmaţie însă faptelor istorice? N-au fost practicate cele mai mari cruzimi de către aderenţii dogmei iadului? Nu sînt îngrozitoarele tribunale inchizitoriale şi sîngeroasele cruciade ale creştinătăţii exemple pentru aceasta?

Nu trebuie să ne surprindă, aşadar, că există tot mai mulţi oameni, care refuză să creadă într-un iad cu chinuri şi să vadă în pedepsele lui un mijloc pentru a speria pe oameni să nu facă rău. Ei nu combat, ce-i drept, această dogmă, doar pur şi simplu, nu sînt dispuşi să creadă ceea ce în ochii lor nu este raţional şi adevărat. Ei pot, cu toate  acestea să aparţină încă unei biserici care susţine această dogmă.

Prin sprijinul pe care-l dau acestei biserici ei sînt deopotrivă răspunzători pentru răspîndirea dogmei despre iad.

Ce spune, însă Biblia despre chinurile de după moarte? Dacă am citit capitolul precedent al acestei cărţi, ştii că multe concepţii, general răspîndite despre starea morţilor, sînt false. Tu ştii că în momentul morţii, conform Bibliei, nici un suflet şi nici un spirit nu există pe mai departe despărţit de corp şi conştient. Dogma despre un chin veşnic după moarte nu se bazează aşadar, pe Biblie, deoarece nimic nu trăieşte mai departe din ceea ce literal, ar putea fi chinuit. Ce este, deci locul, care, în diferite traduceri ale Bibliei se redă prin cuvîntul „iad“?

“SEOLUL“

In traducerea catolică Douay, uzuală în domeniul limbii engleze, cuvîntul „iad“ apare prima dată în Genesa 37:35, unde citim că patriarhul Iacob a spus cu privire la Iosif, pe care-l credea mort, următoarele: „Plîngînd mă voi coborî la fiul meu în iad“. Cu siguranţă că Iacob n-a voit să spună prin aceasta că el ar merge la fiul său într-un loc dechinuri. Nici în nota de subsol, pe care o conţine traducerea Douay (editată de Douay Bible House, New York (1941) acest text nu este interpretat aşa. Ea sună:

„In iad. Aceasta înseamnă în „limbus“, în locul în care au ajuns sufletele celor drepţi, înainte de moartea Mîntuitorului nostru . . . Aceasta înseamnă cu siguranţă locul de odihnă, în care după cum credea el, va ajunge sufletul lui.“

Biblia nu aminteşte însă nicăieri un asemenea „limbus“. Ea nici nu sprijineşte părerea despre un loc deosebit pentru odihnă pentru suflet, pentru ceva despărţit de corp. In explicarea cuvintelor din New American Bible, o traducere catolică modernă (editată de P. I. Kenedy and Sons, New York [1970]), se adaugă următoarele: „Nu există nici o contradicţie sau deosebire între suflet şi trup; sînt pur şi simplu diferite denumiri pentru una şi aceeaşi realitate concretă.“

Ce este aşadar, „iadul“, în care Iacob credea că va merge şi în care urma să fie unit cu fiul său? Pentru a răspunde corect la această întrebare, trebuie să se cunoască însemnătatea exactă a cuvîntului ebraic ‘sheóhl’ (citeşte „seol“) tradus cu „iad“. Această expresie care este tradusă şi cu „groapă“, „mormînt“, „locuinţa morţilor“, „împărăţia morţilor“ şi „infern“, apare (în Traducerea Lumii Noi) în cele 39 de cărţi ale Scrierilor ebraice (cunoscute ca „Vechiul Testament“) de 66 de ori * dar niciodată în legătură cu viaţa, activitatea sau chinul. Dimpotrivă, el este asociat deseori cu moartea şi inactivitatea. Iată cîteva exemple:

 “Căci în moarte nu-şi aduce nimeni aminte de tine; în seol (la morţi, Luther; în iad, Allioli) cine Te va lăuda?“ (Psalm 6:5/6:6, Luther; Allioli).

„Tot ce găseşte mîna ta să facă, fă cu toată puterea ta, căci nu există nici lucrare, nici planuri, nici cunoştinţă, nici înţelepciune în seol (la morţi, Luther; în infern, Allioli) locul unde te duci“ (Eclesiastul 9:10).

„Căci nu seolul (morţii, Luther; infernul Allioli) este acela care te poate lăuda; moartea însăşi nu te poate lăuda. Cei ce se pogoară în groapă nu pot să privească plini de nădejde la veracitatea (adevărul) Ta. Cel viu, cel viu este acela care te poate lăuda, ca şi mine în ziua aceasta“ (Isaia 38:18, 19).

In consecinţă, seolul este, evident locul, în care ajung morţii. El nu este o groapă individuală, ci groapa comună a oamenilor morţi în general în care încetează orice activitate conştientă. Acest lucru îl confirmă şi New Catholic Encyclopedia, căci acolo se vorbeşte despre semnificaţia biblica a cuvîntului „seol“;

“In Biblie se denumeşte prin locul de totală inactivitate, în care ajung fiecare, fie drept, fie nedrept, bogat sau sărac, cînd moare“ (Vol. 13, pagina 170).

O altă dovadă a faptului că în decursul întregului timp cuprins în Scripturile ebraice n-a existat nici un loc de supliciu (tortură) prin foc, este faptul că pentru neascultare, niciodată nu au fost folosite chinurile. Naţiunii lui Israel nu i s-a cerut să aleagă între viaţă şi chinuri, ci între viaţă şi moarte. Moise i-a spus: „Ti-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvîntarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi sămînţa ta, iubind pe Iehova Dumnezeul tău, ascultînd de glasul lui şi lipindu-te de el“ (Deuteronomul 30:19, 20).

De asemenea cîns a invitat mai tîrziu, pe israeliţii necredincioşi să se căiască, prin aceasta nu i-a ferit de chinuri, ci de o moarte timpurie. Iehova a declarat prin profetul Ezechiel: „Eu nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Intoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi, voi casa lui Israel?“ (Ezechiel 33:11).

HADES SI SEOL — UNUL SI ACELASI LUCRU

Cineva ar putea să întrebe acum: „N-a survenit cu venirea lui Isus Cristos pe pămînt o schimbare în această privinţă? Nu, Dumnezeu nu-şi schimbă personalitatea sau principiile sale drepte. Prin profetul său Maleachi el a spus: „Eu sînt Iehova; eu nu Mă schimb“ (Maleachi 3:6). Iehova nu a schimbat nimic în ce priveşte pedeapsa pentru neascultare. El are răbdare cu oamenii pentru ca ei să poată scăpa de nimicire — nu de chinuri. Apostolul Petru a scris fraţilor săi de credinţă: „Iehova nu întîrzie în împlinirea făgăduinţei lui, cum cred unii; ci are îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte că nici unul să nu piară, ci toţi să ajungă la căinţă.“ (2 Petru 3:9).

Deoarece moartea a rămas ca pedeapsă pentru neascultare, locul care în Scripturile greceşti creştine (cunoscute ca „Noul Testament“), este arătat ca locul, în care ajung morţii, nu se deosebeşte de „seol“ amintit în Scripturile ebraice (Romani 6:23). Aceasta reiese clar dintr-o comparaţie a Scripturilor ebraice cu Scripturile creştine gredeşti, în care apare cuvîntul grecesc háides (citeşte: hades) avînd în esenţă, aceeaşi semnificaţie ca şi cuvîntul ebraic scheóhl. (Compară Matei 11:23; 16:18; Luca 10:15; 16:23 * Fapte 2:27,31; Apocalips 1:18; 6:8; 20:13, 14). [Dacă în traducerea pe care o foloseşti tu, cuvîntul „iad“ sau „hades“ nu se găseşte în toate aceste texte,  vei constata, totuşi, că expresiile folosite pentru aceasta nu se referă la un loc al chinului]). Examinează următorul exemplu:

In Psalmul 16:10 citim: „Căci tu (Iehova) nu vei lăsa sufletul meu în seol (în iad, Luther, 1905). Tu nu vei permite ca cel loial ţie să vadă groapa [româneşte: putrezirea]“. Apostolul Petru a arătat într-o cuvîntare că acest psalm a avut o semnificaţie profetică. El a spus: „Fiindcă David era profet şi ştia că Dumnezeu îi făgăduise cu jurămînt că va ridica pe unul din urmaşii săi pe scaunul lui de domnie, el a văzut dinainte şi a vorbit despre învierea lui Isus, cînd a zis că sufletul lui nu va fi lăsat în hades (în iad, Luther, 1905), şi trupul lui nu va vedea putrezirea“ (Fapte 2:30, 31). Aici a fost folosit cuvîntul grecesc háides în locul cuvîntul ebraic sheohl. Aceasta arată că termenul „hade“ corespunde termenului „seol“.

In explicaţia cuvintelor la Nouvelle Version, editată de Societatea biblică franceză,sub cuvîntul titlu: „împărăţia morţilor“ se spune:

„Prin acest termen este redat cuvîntul gredesc hades, care corespunde cuvîntului ebraic seol. Acesta este locul de şedere al morţilor, în care rămîn pînă la învierea lor (Luca 16:23; Fapte 2:27, 31; Apoc. 20:13, 14). In anumite traduceri acest cuvînt a fost greşit redat cu iad.“

DE UNDE PROVINE DOGMA DESPRE FOCUL IADULUI

Referinţa din Biblie la seol şi la hades, evident că nu este aşadar, nici un sprijin pentru dogma focului iadului. Revista catolică Commonweal (15 ianuarie 1971) recunoaşte că această dogmă nu este creştină, ba chiar contrazice spiritul creştinismului. Ea scris:

„Pentru mulţi oameni, chiar şi pentru unii filozofi, iadul satisface o necesitate a fanteziei omeneşti — el este un fel de replică a lui Nicholas . . . Care dintre cei drepţi n-ar dori ca cei nedrepţi să fie pedepsiţi oarecum după merit? Si dacă nu în viaţa prezentă, pentru ce nu în cea viitoare? Această părere nu este compatibilă, însă, cu Noul Testament, care învită pe oameni să trăiască şi să iubească.“

Apoi în această revistă, s-a arătat, de unde a provenit, eventual, dogma aceasta:

„Un element în plus, care a putut să contribuie la formarea reprezentării creştine tradiţionale despre iad se găseşte în lumea romană. După cum nemurirea inerentă omului a fost în general o premiză a filozofiei greceşti, tot aşa şi la romani dreptatea a fost una din cele mai importante virtuţi, mai ales cînd a început creştinismul să înflorească . . . Prin legătura acestor două puncte de vedere — acela al grecilor înclinaţi spre filozofie şi acela al romanilor iubitori de dreptate — a luat naştere, pe semne, simetria teologică între cer şi iad: Dacă spiritul bun va fi răsplătit, cel rău trebuie pedepsit. Pentru a găsi confirmare pentru credinţa lor în pedeapsa dreaptă a celor nedrepţi, romanii aveau nevoie doar să ia în mînă „Eneida „lui Virgilius şi să vadă ce se spune în ea despre fericiţii din Cîmpiile Elizee şi despre condamnaţii din Tartar, care erau înconjuraţi de foc şi unde domnea teama de pedeapsă.“

Se admite, de asemenea, că dogma despre un iad cu foc aparţine oamenilor înstrăinaţi de Dumnezeu. Ea poate fi denumită pe bună dreptate, „Dogma demonilor“ (1 Timot. 4:1), pentru că ea îşi are originea în minciuna, că omul în realitate nu moare, şi ea reoglindeşte gîndirea josnică, condamnabilă şi brutală a demonilor. (Compară Marcu 5:2–13). Nu i-a umplut această dogmă pe mulţi oameni în mod inutil de frică şi de groază? Nu reprezintă pe Dumnezeu cu totul fals? Iehova se descopere în Cuvîntul său ca un Dumnezeu al iubirii (1 Ioan 4:8). Prin dogma  iadului el este, însă defăimat; El este învinuit greşit prin aceasta de cele mai rele grozăvii, pe care şi le poate închipui cineva.

Adepţii dogmei iadului îl calomniază aşadar pe Dumnezeu. Preoţii ar putea, într-adevăr, să motiveze că nu cunosc dovezile biblice; ei ar trebui, însă, să le cunoască. Deoarece ei pretind a vesti mesajul lui Dumnezeu, ar trebui să ştie ce stă scris în Biblie. Ei ştiu foarte precis că ceea ce ei fac şi spun, poate să influenţeze puternic viaţa acelora care se lasă învăţaţi de ei. De aceea ar trebui ei să fie foarte atenţi la ceea ce învaţă. Fiecare reprezentare falsă a lui Dumnezeu poate să facă pe oameni să părăsească închinarea adevărată, ceea ce ar avea o influenţă dezavantajoasă asupra lor.

Fără îndoială că Iehova Dumnezeu nu găseşte nici o plăcere în învăţăturile false. Asupra conducătorilor religioşi necredincioşi ai poporului lui Israel, el a pronunţat următoarea sentinţă: „De aceea şi eu vă voi face să fiţi dispreţuiţi şi înjosiţi înaintea întregului popor, pentru că n-aţi păzit căile mele“ (Maleahi 2:9). Noi putem fi convinşi că învăţătorilor de erezii religioase ai timpurilor de astăzi li se aplică o sentinţă asemănătoare. Biblia arată că, în curînd ei vor fi destituiţi din funcţiile lor de către elementul politic al acestei lumi şi vor fi privaţi de influenţa lor (Apoc. 17:15 pînă la 18). Susţinătorilor sistemelor religioase, care învaţă minciuni, nu le va merge mai bine. Isus Cristos a spus: „Dacă . . . un orb conduce pe alt orb, amîndoi cad în groapă“ (Matei 15:14).

Faţă de acest fapt, ai dori tu să sprijineşti în continuare un sistem religios care învaţă un iad cu foc? Cum te-ai fi simţit dacă tatăl tău ar fi fost calomniat în mod ruşinos? I-ai socoti tu, în continuare pe calomniatori drept prietenii tăi? Nu ai rupe mai degrabă orice legătură cu ei? Să nu rupem oare orice legătură cu aceia, care au defăimat pe tatăl nostru ceresc?

A servi pe Dumnezeu de frica chinurilor, nu ar fi corect. El doreşte ca noi să ne închinăm lui din dragoste. Inima noastră ar trebui să ne îndemne la aceasta. Cunoaşterea că morţii sînt fără cunoştinţă şi că nu se găsesc într-un loc, unde suferă chinuri îngrozitoare în flăcările pîlpîitoare, ci că ei sînt în groapa comună a oamenilor morţi, unde domneşte liniştea şi unde nu există nici un fel de viaţă, poate înlătura bariera care a putut să împiedice pînă acum să dovedim această iubire faţă de Dumnezeu.

[Note de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 46]

Scene din iad, după concepţia budiştilor.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 47]

Scene din iad din „Divina Comedie“ a catolocului Dante.