Capitolul 3

Omul a fost creat pentru a trăi

Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a trăi. Aceasta reiese din descrierea din Biblie, care arată cum s-a îngrijit Dumnezeu de strămoşii omenirii, Adam şi Eva. In Biblie se raportează că Iehova Dumnezeu a permis primilor doi oameni să locuiască într-un Paradis, o grădină frumoasă, într-un ţinut numit „Eden“. In acest Paradis exista tot ce aveau ei nevoie ca să poată trăi. In cartea Genesa, cea dintîi carte a Bibliei, citim despre aceasta: „Iehova Dumnezeu a făcut să răsară din pămînt tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni la mîncare şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului“ (Genesa 2:9).

Să se observe că în acest Paradis încîntător nu exista nici un „pom al morţii“, dar era, în schimb un „pom al vieţii“. „Pomul vieţii“ a oferit fiecăruia, care era îndreptăţit să mănînce din el, o garanţie nestrămutată de a putea rămîne în viaţă. Adam şi Eva n-au avut nici un motiv de a avea o teamă bolnăvivioasă de posibilitatea morţii. Atît timp cît ar fi ascultat de Creatorul lor şi ar fi respectat porunca Sa de a nu mînca din „pomul cunoştinţei binelui şi al răului“, ei ar fi rămas în viaţă (Gen. 2:16, 17).

Dar oare ceea ce citim în Biblie şi anume că omul ar fi fost creat să trăiască veşnic, este în armonie cu experienţa noastră în legătură cu viaţa? Nu este oare o realitate că oamenii au murit încontinuu în decursul miilor de ani trecuţi? Da, de acord. Stii tu însă că în propriul tău organism există dovada că tu, de fapt, ar trebui să trăieşti mai mult decît trăieşte în general omul astăzi?

Ca exemplu, ia seama la creierul uman. Este el construit numai pentru o viaţă de 70 sau 80 de ani? E interesant ceea ce scrie biochimistul Isaac Asimov în studiul său despre capacitatea creierului. El remarcă faptul că sistemul său de înmagazinare, ar face faţă perfect oricărei pretenţii prin procesul de învăţare şi amintire, ba chiar e în stare să realizeze încă de un miliard de ori mai mult.

Ar fi raţional a înzestra pe om cu un creier care ar putea înmagazina de un miliard de ori mai multe informaţii, decît le-ar putea procura în decursul vieţii sale obişnuite? N-ar permite creierul uman mai degrabă să se recunoască faptul că omul a fost creat pentru o durată a vieţii, care necesită un creier cu o capacitate de memorie nemărginită?

Dar aceasta nu este totul.

NUMAI OMUL ARE O NOTIUNE DESPRE „VIITOR“

O particularitate, care merită să fie luată în seamă, este faptul că conform Bibliei, numai omul — nici o altă creatură de pe pămîntare privilegiul vieţii fără sfîrşit. In această carte chiar se spune că singur omul are o noţiune despre „timpul nesfîrşit“ din trecut şi din viitor sau despre „veşnicie“. Scriitorul inspirat al cărţii Biblice „Eclesiastul“ a spus: „Am văzut preocuparea pe care a dat-o Dumnezeu fiilor oamenilor, cu care să fie ocupaţi. El a făcut totul frumos la timpul său. El a pus în inima lor chiar şi timp nelimitat.“ (Ecles. 3:10, 11).

Dacă ceea ce spune Biblia despre oameni este aşa, ar trebui să vedem dovezi corespunzătoare pentru aceasta. Există ele? Se deosebeşte omul clar şi desluşit de animale? Nu meditează numai omul în mod serios despre viitor, nu se preocupă numai el cu aceasta şi nu lucrează numai el pentru aceasta? Reacţionează el altfel la moarte decît animalul, ceea ce ar arăta că numai el cunoaşte ceea ce a însemnat pentru el viaţa în trecut şi ce ar putea însemna ea pentru el în viitor?

Nu se poate nega faptul că toate creaturile vii ţin la viaţă. Animalele, care sînt vînate de alte animale, încearcă, instinctiv să scape de urmăritorii lor, întrucît fug sau se ascund. Multe animale luptă împotriva unui duşman care e cu mult mai puternic decît ele, ca să-şi  scape puii de moarte. Intr-o astfel de situaţie iepurii de casă pot da lovituri atît de violente, încît chiar şi urşii spălători sînt doborîţi în mod deplorabil. In vestul Statelor Unite ale Americii a fost observată o antilopă, care şi-a apărat cu succes puii împotriva unui lup. Ea şi-a îndreptat partea dinapoi cu copitele-i ascuţite ca un cuţit gata de atac şi i-a rupt dinţii. Cînd el a vrut să fugă, s-a aruncat asupra lui şi l-a călcat în picioare pînă la omorît.

Asemenea reacţii instinctive în primejdie de moarte au jucat un rol important în menţinerea vieţii animalelor. Inseamnă însă aceasta că ele ar avea, ca şi omul, o înţelegere pentru trecut şi viitor?

Noi ştim că omul poate să mediteze asupra trecutului şi să facă planuri pentru viitor. In liniştea căminului său el poate medita la copilăria sa — la poznele sale, la dezamăgirile sale, la insuccesele sale, la succesele sale şi la prietenii săi. El poate face planuri în legătură cu ceea ce voieşte să facă în viitor: să construiască o casă nouă, să cumpere mobilă, să hotărască ce fel de educaţie să dea copiilor săi etc. Poate, însă, un cîine să mediteze la timpul cînd era încă tînăr, la copiii cu care se juca atunci, la timpul cînd era capabil să se înmulţească şi s-a împerecheat? In cartea sa: „Animalele sînt cu totul altfel“, Hans Bauer relatează cu privire la rezultatul cercetărilor în această privinţă:

„El (cîinele) va avea nevoie, de la caz la caz, de o senzaţie reală, pentru a evoca episoade de mai înainte. Cineva l-a luat odată cu sine într-un oraş străin, în care acesta avusese întîmplări importante. Acasă, aceste impresii nu vor mai juca nici un rol pentru el. Dar ele devin din nou vii în el, cînd se întoarce la faţa locului. Faptul că conţinutul memoriei sale nu este legat de necesităţile zilnice ci se dizolvă în fluxul general al construcţiei, este tocmai una dintre particularităţile şi unul din avantajele structurii sufleteşti a omului faţă de animal.“

Aşa dar, în contrast cu omul, animalele nu pot să-şi amintească, după plac, întîmplările din trecut.

Dar animalele nu pot face planuri de viitor? Ariciul, anumite furnici, veveriţele şi alte animale nu-şi fac ele oare provizii de mîncare? Nu se îngrijesc ele oare de viitor, pentru a evita ca să facă foame în timpul iernii? Autorul amintit mai sus neagă aceasta şi ca dovadă expune următoarea realitate:

„Ele nu ştiu ce fac şi pentru ce fac aceasta. Ele procedează după un instinct înnăscut şi dovada pentru aceasta este că şi animalele care în cea mai fragedă tinereţe au fost capturate de la părinţii lor şi vîrîte în cuşcă, toamna încep să ‘adune’. Ele nu au cunoscut niciodată iarna şi nu suferă nici o lipsă în lunile următoare. Cu toate acestea ele ‘strîng’ cu nesaţ pur şi simplu de dragul de a strînge.“

Despre deosebirea dintre om şi animal el scrie un rezumat:

„Lumea animalelor este, aşa dar, absolut prezentul şi anume în înţeles strict de moment. Căci ele se lasă uşor abătute chiar de la lucruri ademenitoare, prin altele de o mai mare actualitate, fără ca mai tîrziu să revină la cele dintîi.“

Prin urmare, numai omul are o reprezentare despre „timpul nelimitat“, numai el are capacitate de a medita la trecut, de a privi spre viitor şi de a face planuri pentru acesta.

Deoarece animalele trăiesc exclusiv pentru prezent, moartea pentru ele evident, nu este o tragedie ca pentru oameni. Reacţia animalului în faţa morţii arată că el o acceptă ca pe ceva natural.

In Serengeti — Nationalpark — a fost observată odată o leoaică ce avea trei pui. In timp ce leoaica era plecată, puiii stăteau ascunşi în desiş. Dintr-un alt sector au apărut atunci doi lei. Ei au găsit puii  de leu ascunşi şi i-au ucis pe toţi trei. Pe unul l-au mîncat, pe al doilea l-au tîrît cu ei, iar pe al treilea l-au lăsat acolo. Ce a făcut leoaica cînd s-a întors şi a mai găsit numai un pui de leu mort? Nimic n-a trădat că ea ar fi fost tristă din cauza puiului, părea că nu este mişcată, ci doar a mirosit cadavrul puiului ei ce i-a mai rămas — şi după aceea, l-a mîncat.

In afară de aceasta, mai este remarcabil că animalele ce constituie prada leului, nu intră în panică, dacă zăresc, la o anumită depărtare un leu. De îndată ce leul şi-a sfîşiat prada, turmele animalelor ce sînt prada leilor, pasc liniştite mai departe. Animalele ce constituie prada pentru lei se apropie de un leu, pe care-l văd uneori pînă la 40 de metri.

OMUL VEDE IN MOARTE CEVA NENATURAL

Cît de diferit reacţionează omul în faţa morţii! Pentru majoritatea oamenilor, moartea tovarăşei de căsătorie, a tovarăsului de căsătorie, sau a unui copil este o experienţă, care, de cele mai multe ori îi descumpăneşte. Omul, după ce moartea i-a smuls un om iubit, este încă profund mult timp după aceea zdruncinat.

Chiar şi persoanele care susţin că „moartea ar fi pentru oameni ceva natural“, se împacă greu cu gîndul că propria lor moarte ar însemna sfîrşitul oricărui lucru pentru ele. In revista „The Journal of Legal Medicine se spune: „Psihiatrii sînt în general de acord că omul inconştient, tăgăduieşte moartea, chiar şi atunci cînd ea stă evident înaintea sa.“ Un tînăr ateist de exemplu a scris înaintea execuţiei sale: „Raţional, eu am aşteptat de la moarte sfîrşitul definitiv al unei existenţe, care, ce-i drept, a fost foarte scurtă dar intensă. Totuşi este greu pentru mine, ba chiar de-a dreptul imposibil să admit că ea nu trebuia să servească chiar la nimic că totul trebuie să se prăbuşească în neant.“

Atît de puternică este dorinţa omului de a avea parte de ceea ce se va face în viitor, încît un număr de persoane au întreprins toate cele necesare, pentru ca mai tîrziu cadavrele lor să fie congelate (îngheţate). Preţul de bază pentru aceasta poate săse ridice pînă la suma de 8 500 dolari şi pentru fiecare an de păstrare a cadavrului urmează să se plătească o altă sumă de 1 000 dolari. Motivul pentru care oamenii s-au hotărît să lase să li se congeleze cadavrul a fost speranţa ca mai tîrziu, să fie aduşi din nou la viaţă de către savanţi. In prezent, natural, savanţii sînt foarte departe de a putea să facă ceva. Totuşi, deja gîndul că o dată aceasta ar fi posibil a fost suficient ca unele persoane, în ciuda cheltuielilor ridicate să ia hotărîrea să lase cadavrele lor să fie congelate.

Deoarece le este greu oamenilor să accepte moartea ca sfîrşitul tuturor lucrurilor, ei se străduiesc pretutindeni să păstreze vie amintirea morţilor şi să-i înmormînteze în mod ceremonios. In cartea Funeral Customs the World Over (Obiceiurile funerare în întreaga lume) se spune:

„Nu există nici un popor indiferent cît de primitiv sau de civilizat ar putea fi, care, dacă i se permite să nu-şi înmormînteze ceremonios pe morţii săi, conform posibilităţilor pe care le are. Ingroparea morţilor a fost, în toate timpurile legată de un cult. Această datină este atît de universală, încît în mod raţional ar trebui să se tragă concluzia din aceasta că ea se trage din natura omenească. Ea este ‘naturală’, normală, raţională. Ea satisface o pornire intimă general răspîndită. Ingroparea morţilor este privită ca ceva ‘drept’, a nu face aceasta, mai ales pentru persoane cu care cineva a fost legat strîns prin legături de familie, afecţiune, convieţuire, evenimente comune sau alte legături, este privit ca ‘nedrept’, ca o neglijenţă împotriva naturii, ca ceva pentru care ar trebui să-şi ceară scuze sau de care să-i fie ruşine.“

 Ce fel de concluzie trage autorul acestei cărţi din faptul că înmormîntarea morţilor este, peste tot, un obicei? Citim:

„Este atît de adevărat acest fapt, încît la diferitele definiţii ale noţiunii ‘om’, s-ar putea adăuga încă una în plus; El este o fiinţă, care-şi îngroapă morţii în mod solemn.“

Dar, în ciuda tuturor acestor lucruri în decursul timpului în care generaţiile vin şi pleacă, morţii sînt uitaţi. Insăşi de bărbaţii, care au intrat în istorie cu secole în urmă, astăzi de abia dacă-şi mai aduce cineva aminte de ei în general. Aceşti bărbaţi celebri altădată, nu mai exercită nici o influenţă asupra altora. Domnitori puternici din antichitate ca Nabucodonosor, Alexandru cel Mare şi Iuliu Cezar; care, altădată, au influenţat viaţa a milioane de contemporani ai lor, nu influenţează mai mult viaţa noastră. Realitatea dură că, în decursul timpului morţii sînt uitaţi, a recunoscut-o chiar şi scriitorul cu minte ageră al cărţii biblice „Eclesiastul“: „Nu există nici o aducere aminte a persoanelor din timpurile de odinioară şi nu va exista nici despre aceia care vor veni mai tîrziu. Se va dovedi că nu există nici o aducere aminte chiar nici printre cei care vor veni încă şi mai tîrziu“ (Ecles. 1:11). Faptul că omul face tot ce-i stă în putere ca să rămînă în amintire, cu toate că el ştie că, în cele din urmă, va fi uitat, arată că dorinţa de a trăi, măcar şi numai în amintire, este înnăscută în el.

MOARTEA OMULUI PARE NERATIONALA

Oare reacţia omului în faţa morţii, minunatele sale capacităţi de învăţare şi de amintire, precum şi cunoştinţa sa despre veşnicie, nu arată clar că el a fost creat ca să trăiască? Numai dacă acceptăm declaraţia biblică, după care, iniţial, scopul lui Dumnezeu n-a fost ca omul să moară, ne va face inteligibil ceea ce altfel ar rămîne de neînţeles. Să ne gîndim de exemplu la anumite plante şi animale, a căror durată de viaţă depăşeşte cu mult pe aceea a omului.

Un copac poate să fie de sute de ani vîrstă, da există copaci care ajung chiar pînă la vîrsta de mii de ani, de exemplu copacii sequoia şi arborii coniferi. Si nu rareori broaştele ţestoase uriaşe trăiesc peste 150 ani. Pentru ce este aceasta aşa? Pentru ce copaci şi chiar şi animale ca broaştele ţestoase deci fiinţe vii, care nu sînt înzestrate cu raţiune ca omul, ajung să trăiască mult mai mult decît el?

In afară de aceasta, nu este moartea omului o pierdere înspăimîntătoare? Un om poate dă altora mai departe o fracţiune din ştiinţa şi experienţa sa, totuşi cea mai mare parte din ele, în generaţiile de mai tîrziu se pierde. Ca exemplu servesc următoarele: Cineva ar putea să fie un savant excepţional, un arhitect eminent sau un muzician, pictor sau sculptor desăvîrşit. El a putut de asemenea, să instruiască şi alte persoane. Dar cînd el moare, nu se găseşte nimeni care să dispună de toate talentele şi de o astfel de experienţă, după cum le-a avut el. Poate el era pe punctul de a produce ceva nou, după ce a învins multe probleme. Urmaşii săi, care ar fi putut trage foloase din ştiinţa şi experienţa sa, trebuie acum, eventual, să facă mereu încercări pentru a învăţa şi probabil şi ei vor fi împiedicaţi prin moarte de a-şi desăvîrşi opera. Pentru ce a trebuit omul să lupte cu obstacolul de a pierde mereu prin moarte oameni cu experienţă, de vreme ce totuşi domeniile ştiinţei sînt atît de cuprinzătoare?

Mai departe, cineva poate să fie de părere că întrucît omul trăieşte numai puţini ani pe pămînt şi apoi moare, aceasta n-ar fi în armonie cu credinţa într-un Creator plin de iubire. Pentru ce nu? Pentru că aceasta ar însemna că Creatorul s-ar fi interesat mai mult de anumite plante şi animale, vieţuitoare care nu sînt înzestrate cu raţiune, decît de om, care poate exprima iubire şi recunoştinţă. Ar însemna şi că Creatorul ar avea puţină milă faţă de om, care este lovit de moarte cel mai puternic dintre toate formele de viaţă de pe pămînt.

 Cum am putea să-l iubim noi într-adevăr pe Dumnezeu dacă totul s-ar sfîrşi cu viaţa actuală şi dacă aşa ar fi prevăzut el? Cum ne-am putea simţi noi atraşi spre un Creator care ar fi făcut imposibil faptul de a ne folosi pe deplin de talentele noastre? N-ar semăna cu o lipsă de iubire să îndeplineşti condiţia de a do bîndi o cantitate infinită de cunoştinţe, dar apoi să fi împiedicat să ajungi s-o utilizezi?

Dacă însă, omul a fost creat pentru a trăi, atunci trebuie să se răspundă la întrebarea: Pentru ce moare omul? Si trebuie să primească un răspuns satisfăcător care să-l ajute să înţeleagă pentru ce a permis Dumnezeu ca timp de mii de ani oamenii să moară. Prin aceasta se va înlătura probabil un mare obstacol care, într-un mod sau altul i-a făcut imposibil omului să ajungă în relaţii bune cu Creatorul, să vadă un sens în viaţa sa şi să aibă bucurie în viaţă.

Dar cum putem să ştim în mod sigur pentru ce trebuie să murim?

[Legenda ilustraţiei de la pagina 13]

PENTRU CE ESTE VIATA OMULUI ATIT DE SCURTA?

In ciuda uimitoarelor sale capacităţi de învăţare, omul trăieşte numai 70 pînă la 80 ani.

Chiar şi lebedele trăiesc peste 80 de ani.

Broaştele ţestoase nu sînt înzestrate cu raţiune, totuşi ele trăiesc peste 150 de ani.

Există copaci care trăiesc mii de ani.