Salt la conţinut

Salt la cuprins

Pentru ce mulţi din cei ce trăiesc acum, au perspectiva de a nu trebui să moară niciodată?

Pentru ce mulţi din cei ce trăiesc acum, au perspectiva de a nu trebui să moară niciodată?

Capitolul 18

Pentru ce mulţi dintre cei ce trăiesc acum, au perspectiva de a nu trebui să moară niciodată?

Timpul, cînd împărăţia lui Dumnezeu, începe să administreze pe deplin şi total afacerile pămîntului, s-a apropiat. Poate vei fi şi tu prezent cînd se vor revărsa prin împărăţie asupra oamenilor incomparabile binecuvîntări. Aceasta nu este o susţinere neîntemeiată. Există multe lucruri care pot servi ca dovadă, — inclusiv întîmplările pe care le-ai trăit şi tu.

In urmă cu multe secole Iehova Dumnezeu a dezvăluit timpul hotărît cînd el îi va transmite domnia Acestuia, pe care l-a ales pentru aceasta, ca să fie Rege al lumii umane. El a folosit pentru aceasta simboluri şi a transmis o parte a informatiei printr-un vis.

Felul în care Dumnezeu a comunicat oamenilor aceasta informaţie importantă, nu ar trebui să dea naştere la îndoială. Să ne gîndim doar cum transmite omul modern ştirile. El transmite codificat ştiri secrete prin spaţiul cosmic. După aceea, aceste anunţuri codificate se descifrează de oameni sau maşini. Acest mod de transmitere a mesajelor este plin de înţeles. Conţinutul mesajului rămîne prin aceasta ascuns persoanelor care nu sînt împuternicite să-l afle.

Tot la fel şi Dumnezeu, nu fără un scop hotărît s-a folosit de simbolic, o înţelegere a reprezentărilor simbolice se obţine numai prin studiu sîrguincios. Dar mulţi oameni nu sînt gata să-şi folosească timpul pentru aceasta, deoarece nu au iubire adevărată faţă de Dumnezeu şi faţă de adevăr. De aceea „sfintele taine ale împărăţiei“, le rămîn ascunse (Matei 13:11–15).

UN VECHI VIS PROFETIC

Una dintre aceste „taine sfinte“ se găseşte în cartea biblică a lui Daniel. Această carte cuprinde date importante pentru stabilirea momentului, în care va primi autoritate de guvernare regele desemnat de Dumnezeu. In capitolul al patrulea al acestei cărţi se poveşteşte un vis, pe care Dumnezeu l-a lăsat să-l vadă Nebucadneţar, regele Babilonului. De s-a intenţionat sau ce s-a urmărit cu acest vis şi cu împlinirea lui? Noi citim în darea de seamă:

„Ca să ştie cei vii că Cel Prea Inalt stăpîneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place, şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni“ (Daniel 4:17).

In vis era vorba, în fond, despre următoarele: Un copac foarte mare a fost tăiatdin ordinul unui „sfînt“, al unui înger. Imprejurul trunchiului au fost puse lanţuri, pentru a-l împiedeca să dea lăstari din nou. Inconjurat de lanţuri trebuia să fie lăsat „şapte timpuri“ în iarba cîmpului (Daniel 4:13–16).

Ce a însemnat acest vis? Sub acţiunea spiritului lui Dumnezeu, profetul Daniel  l-a explicat lui Nebucadneţar, după cum urmează:

„Copacul, pe care l-ai văzut . . . eşti tu, împărate, care ai ajuns mare şi puternic, a cărui grandoare a crescut şi s-a înălţat pînă la ceruri, şi a cărui stăpînire se întinde pînă la marginile pămîntului.

Impăratul a văzut pe un străjer sfînt coborîndu-se şi zicînd: ‘Tăiaţi copacul şi nimiciţi-l; dar trunchiul cu rădăcinile lui lăsaţi-l în pămînt, şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de aramă, în iarba de pe cîmp, ca să fie udat de roua cerului şi să stea la un loc cu fiarele cămpului, pînă vor trece şapte vremuri peste el’. Iată tîlcuirea acestui fapt împărate, iată hotărîrea Celui Prea Inalt, care se va împlini asupra domnului meu împăratul. Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, vei locui la un loc cu fiarele cîmpului şi îţi vor da să mănînci iarbă ca la boi, vei fi udat de roua cerului şi şapte vremuri vor trece peste tine, pînă vei cunoaşte că Cel Prea Inalt stăpîneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea.

Porunca să lase trunchiul cu rădăcinile copacului, înseamnă că împărăţia ta îţi va rămînea ţie, îndată ce vei recunoaşte că cerurile guvernează“ (Daniel 4:20–26).

Acest vis s-a împlinit prima dată asupra regelui Nebucadneţar. Căci Nebucadneţar a fost în decursul a „şapte timpuri“, sau şapte ani literali, nebun. Totuşi împărăţia sa i-a rămas lui; cînd i-a revenit raţiunea a exercitat din nou funcţia sa ca rege. (Daniel 4:29–37).

IMPARATIA CELUI MAI DE JOS DINTRE OAMENI

Dar acest vis despre tăierea copacului, care este descris atît de amănunţit, nu s-a împlinit numai asupra regelui Nebucadneţar. De unde ştim noi aceasta? Deoarece, după cum s-a spus în vedenie, se referă la împărăţia lui Dumnezeu, precum şi la domnia acesteia, pe care Dumnezeu o va hotărî. Si pe cine va alege Dumnezeu pentru împărăţie? Răspunsul, pe care l-a primit regele Nebucadneţar, a sunat: „Cel mai de jos dintre oameni“ (Daniel 4:17).

Nu pot fi contestate faptele istorice că oamenilor care au funcţionat ca stăpînitori politici, toţi ceilalţi le-au fost supuşi. Nu trebuie deci să ne surprindă că Biblia compară guvernele sau împărăţiile omeneşti împerfecte cu fiare sălbatice şi arată că ele, pînă la urmă îşi vor pierde toată domnia (Daniel 7:2–8). Din următoarele cuvinte ale profetului Daniel,  care au fost păstrate în Biblie, reiese prin cine vor fi ele înlocuite:

„M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor, a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrînit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpînire, slavă şi putere împărătească pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpînirea lui este o stăpînire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia lui nu va fi nimicită niciodată“ (Dan. 7:13, 14).

Aici nu este descris nimeni altcineva decît Isus Christos, care, în Sfînta Scriptură este denumit atît ca „Fiu al omului“, cît şi ca „Regele regilor, şi Domnul domnilor“ (Matei 25:31; Apocalips 19:16). El a renunţat de bunăvoie la înalta sa poziţie din cer şi a devenit om, adică a devenit ‘cu puţin mai prejos decît îngerii’ (Evrei 2:9; Filip. 2:6–8). Ca om, Isus Christos a rămas „blînd şi smerit cu inima“ cu toate că el a fost provocat pînă la extrem (Matei 11:29). „Cînd era insultat nu răspundea cu insulte; şi cînd era chinuit nu ameninţa, ci se supunea dreptului judecător“ (1 Petru 2:23).

Oamenii l-au desconsiderat pe Isus şi au refuzat să-l cinstească după cum se cuvenea. S-a întîmplat exact ceea ce prezisese profetul Isaia: „Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la el, şi noi nu I-am băgat în seamă“ (Isaia 53:3).

Fără îndoială descrierea: „Cel mai prejos dintre oameni“ se potriveşte absolut exact asupra lui Isus. Visul profetic despre copacul care a fost tăiat, trebuie să se refere, aşadar, la timpul, cînd Isus primeşte stăpînirea peste lumea umană. Aceasta trebuie să fie după expirarea celor „şapte timpuri“. Cît durează aceste „timpuri“? Cînd încep ele? Cînd se termină?

DURATA CELOR „SAPTE TIMPURI“

Isus Christos a apărut la mai bine de şase secole după ce Nebucadneţar avusese visul amintit pe scena lumii şi a propovăduit: „Impărăţia cerurilor s-a apropiat“ (Matei 4:17). El a putut să spună aceasta, deoarece el, regele în perspectivă era prezent. Dar el n-a primit atunci domnia regală peste omenire. Cînd unele persoane au ajuns odată la credinţa falsă că „împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată“, Isus Christos a spus o parabolă din care reiese că va mai trece mult timp, pînă cînd va primi el puterea regală (Luca 19:11–27). Aceasta lasă să se cunoască clar că cele „şapte timpuri“ ale profeţiei lui Daniel  în împlinirea mai mare nu vor dura numai şapte ani, ci multe secole.

Cela „şapte timpuri“ corespund cu 2 520 de zile, adică şapte ani profetici a cîte 360 de zile fiecare. Acest lucru este confirmat prin alte texte biblice, în care se vorbeşte de „timpuri“, „luni“ şi „zile“. In Apoc. 11:2 se aminteşte de „patruzeci şi două de luni“ sau trei ani şi jumătate. In versetul următor este denumită aceeaşi perioadă de timp ca „o mie două sute şasezeci“ de zile. Dacă se împart 1 260 de zile la 42 de luni, rezultă 30 de zile pentru fiecare lună. Un an de 12 luni ar avea, aşadar, 360 de zile. Prin urmare, „şapte timpuri“ sau şapte ani corespund cu 2 520 de zile (7x360).

Exactitatea acestei socoteli este confirmată în Apoc. 12:6, 14, unde se arată că 1 260 de zile corespund cu un timp, timpuri şi o jumătate de timp sau ‘trei timpuri şi jumătate’ (‘trei ani şi jumătate’, NT 68). Deoarece şapte este dublul lui trei şi jumătate, „şapte timpuri“ corespund cu 2 520 de zile (2x1 260).

Natural că, în cele „şapte timpuri“ ale profeţiei lui Daniel,  este vorba de o perioadă de timp mult mai lungă decît numai 2 520 de zile de 24 de ore fiecare, deoarece ele stau în armonie cu timpul, în care Isus primeşte stăpînirea regală. Există vreo posibilitate de a afla lungimea fiecăreia din aceste „zile“? Da, regula biblică pentru lungimea unei zile profetice sună: „O zi pentru un an“ (Numeri 14:34; Ezech. 4:6). Dacă aplicăm această regulă la cele „şapte timpuri“, rezultă 2 520 de ani.

INCEPUTUL CELOR „SAPTE TIMPURI“

Deoarece ştim acum cît durează cele „şapte timpuri“, putem să cercetăm cînd încep ele. Să ne îndreptăm atenţia din nou spre Nebucadneţar şi spre ceea ce i s-a întîmplat lui în împlinirea visului profetic despre copacul, care a fost tăiat. Să se ţină seamă de situaţie:

La timpul cînd Nebucadneţar şi-a pierdut mintea, el era în posesiunea dominaţiei mondiale, căci Babilonul era, pe atunci, cel mai puternic imperiu pe pămînt. Cu referire la Nebucadneţar, tăierea copacului simbolic a însemnat, că el nu-şi va putea exercita cîtva timp puterea ca domnitor mondial.

In ceea ce a făcut Dumnezeu în cazul lui Nebucadneţar, totul s-a petrecut numai de dragul domniei Regelui ales de Dumnezeu. Faptul că Nebucadneţar n-a putut să-şi exercite domnia în decursul celor „şapte timpuri“, trebuie, aşadar, să simbolizeze ceva. Ce anume? O întrerupere, ordonată de Dumnezeu, în exercitarea domniei sau a puterii supreme, căci Iehova Dumnezeu a fost Acela, care a permis, ca Nebucadneţar să devină domnitor mondial, şi pe care, după aceea, l-a destituit temporar din acest serviciu, după cum însuşi regele a mărturisit (Daniel 4:34–37). Ceea ce i s-a întîmplat lui Nebucadneţar, aşadar trebuie să fi simbolizat că o împărăţie a lui Dumnezeu a pierdut suveranitatea. Copacul însuşi era deci, un simbol al domniei peste întreg pămîntul.

Guvernul care altădată avusese sediul în Ierusalim, era o împărăţie a lui Dumnezeu. Despre domnitorii din linia regală a lui David s-a spus că ei ar şedea pe „tronul lui Iehova“, şi ei erau obligaţi prin lege să domnească după legea sa (1 Cron. 29:23). De aceea, Ierusalimul era simbol al sediului lui Dumnezeu.

Cînd deci, babilonienii, sub Nebucadneţar, au distrus Ierusalimul, iar teritoriul lui de domnie a devenit complet pustiu, dominaţia mondială în calea căreia acum nu se mai găsea nici o împărăţie care să reprezinte Suveranitatea lui Iehova, a trecut în mîinile păgînilor. Suveranitatea supremă s-a reţinut să-şi exercite, în acest mod domnia. Că Dumnezeu s-a reţinut să-şi exercite puterea prin împărăţia sa, este reprezentat prin lanţurile, care au fost puse în jurul trunchiului copacului. „Călcarea în picioare“ a oraşului Ierusalim a început, cînd el — capitala şi simbolul puterii suverane a lui Iehova — a fost dărîmat şi complet pustiit. Aceasta înseamnă, aşadar, că cele „şapte timpuri“ au început, cînd Nebucadneţar a dărîmat Ierusalimul şi cînd ţara lui Iuda a fost complet pustiită. Cînd s-a întîmplat aceasta?

Cu ajutorul Bibliei şi al istoriei mondiale se poate afla că aceasta s-a întîmplat în anul 607 î.e.n. * Ca dovadă cităm următoarele:

De comun acord istoricii lumeşti declară că Babilonul a fost dat lui Cir persanul în anul 539 î.e.n. Această dată este confirmată de toate dările de seamă istorice existente. Din Biblie reiese că Cir a dat un decret, în primul an al domniei sale, prin care s-a permis prizonierilor israeliţi să se întoarcă la Ierusalim şi să rezidească templul. Deoarece înainte de Cir a domnit scurt timp peste Babilon, Darius medul, primul an al guvernării lui Cir trebuie să fi durat de la 538 pînă la 537 î.e.n. (Daniel 5:30, 31). Dacă se ţine seamă de faptul că drumul era considerabil de lung, israeliţii se aflau cu siguranţă în jurul „lunii a şaptea“ a anului 537 î.e.n. (şi nu 538 î.e.n.) din nou în oraşele lor, fapt prin care pustiirea Ierusalimului şi a ţării lui Iuda a ajuns la capăt (Ezra 3:1, 6). Ei erau încă tot sub domnia păgînilor, de aceea ziceau ei despre ei însuşi că ar fi ‘sclavi în propria lor ţară’ (Neemia 9:36, 37).

Cartea biblică „2 Cronici“ (36:19–21) arată că de la dărîmarea Ierusalimului şi pustiirea teritoriului său de guvernămînt pînă la restatornicire, au trecut şapte zeci de ani. Citim:

„Au ars (Nebucadneţar cu babilonienii) Casa adevăratului Dumnezeu, au dărîmat zidurile Ierusalimului, au pus foc tuturor caselor lui şi au nimicit toate lucrurile scumpe. Pe cei ce au scăpat de sabie, Nebucadneţar i-a dus prinşi la Bablilon. Ei au fost supuşi lui şi fiilor lui, pînă la stăpînirea împărăţiei perşilor, ca să se împlinească cuvîntul lui Iehova rostit prin gura lui Ieremia; pînă ce ţara şi-a ţinut sabatele ei, şi s-a odihnit tot timpul cît a fost pustiită, pînă la împlinirea celor şaptezeci de ani.“

Dacă, începînd de la anul 537 î.e.n. anul in care israeliţii s-au întors în oraşele lor, se numără înapoi şaptezeci de ani, se ajunge la anul 607 î.e.n. In acel an au început naţiunile păgîne să calce în picioare Ierusalimul simbolul sediului guvernului lui Dumnezeu.

SFIRSITUL CELOR „SAPTE TIMPURI“

Isus Christos s-a referit la această călcare în picioare a Ierusalimului, cînd a spus ucenicilor săi: „Ierusalimul va fi călcat în picioare de naţiuni, pînă se vor împlini timpurile hotărîte ale naţiunilor“ (Luca 21:24). Aceste timpuri hotărîte trebuie să sfîrşească cu 2 520 de ani după anul 607 î.e.n. Aceasta, ar fi în anul 1914 e.n. A încetat oare atunci călcarea în picioare a Ierusalimului?

În oraşul pămîntesc Ierusalim n-a fost instalat în anul 1914 e.n. nici un rege din linia regală a lui David. Dar aceasta nici nu era de aşteptat. Pentru ce nu? Oraşul pămîntesc Ierusalim nu mai era un oraş sfînt în ochii lui Dumnezeu. Cînd a fost Isus Christos pe pămînt a spus: „Ierusalime, Ierusalime, cel care ucizi pe profeţi şi omori cu pietre pe cei trimişi la tine; de cîte ori am vrut să strîng pe fii tăi cum îşi strînge găina puii sub aripi; şi n-aţi vrut! Iată că vi se va lăsa casa pustie“ (Luca 13:34, 35). In afară de aceasta, împărăţia sub Isus Christos, nu este un guvern pămîntesc a cărui capitală ar fi Ierusalimul sau vreun alt oraş. Ea este o împărăţie cerească.

De aceea lucrurile întîmplate ca împlinire a Apocalipsului 11:5 în anul 1914 e.n. s-au petrecut în cerurile invizibile: „Impărăţia lumii a trecut în mîinile Domnului nostru şi ale Christosului său. Si el va împărăţi în vecii vecilor.“ Incepînd de la această dată, ceea ce a simbolizat Ierusalimul, adică guvernul mesianic care domneşte cu aprobarea lui Dumnezeu, n-a mai fost călcat în picioare. Acum există din nou un rege din neamul regal a lui David, care, instalat de Dumnezeu în serviciul său, administrează afacerile omenirii. Ceea ce s-a întîmplat de la 1914 e.n. pe pămînt şi prin care se împlinesc profeţiile bibliei, dovedeşte că aşa stau lucrurile.

Una din aceste profeţii se găseşte în capitolul 6 din cartea biblică „Apocalips“. Acolo se reprezintă în limbaj simbolic cum primeşte Isus Christos puterea regală şi ceea ce se întîmplă după aceea.

Cum a fost îmbrăcat Isus cu puterea regală, se descrie în darea de seamă, după cum urmează: „Iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el, avea un arc; i s-a dat o cunună şi a ieşit biruitor, şi ca să biruiască“ (Apoc. 6:2). Intr-un capitol ulterior al cărţii „Apocalips“ arată clar despre cine este vorba în legătură cu călăreţul de pe acest cal: Iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă „credincios“ şi „Cel adevărat“, şi El judecă şi se luptă cu dreptate. . . . Pe haină şi pe coapse are scris numele acesta: Regele regilor şi Domnul domnilor“ (Apoc. 19:11–16).

Despre ceea ce s-a întîmplat pe pămînt după ce Isus şi-a primit „coroana“ sau după ce a devenit Regele în acţiune al lumii umane, citim, de asemenea, în Revelaţia capitolul 6:

„Si s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pămînt, pentru ca oamenii să se junghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare. Cînd a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicînd: ‘Vino şi vezi’! M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mînă o cumpănă . . . Cînd a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicînd: ‘Vino şi vezi!’ M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea, şi împreună cu el venea după el Hades-ul. Si s-a dat putere peste a patra parte a pămîntului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pămîntului“ (Versetele 4–8).

N-au intrat aceste cuvinte în faza de împlinire? Nu s-a dezlănţuit de la anul 1914 sabia în formă de războaie mondiale? Categoric! In primul război mondial şi-au pierdut atîţia oameni viaţa, ca niciodată înainte într-un singur război. Numărul soldaţilor, care au căzut în luptă, care au murit datorită rănilor, bolilor sau ca urmare a altor cauze, s-a ridicat la mai mult de 9 milioane. De acemenea, pierderile în populaţie civilă, ca urmare directă sau indirectă a războiului, s-au ridicat la milioane. Cel de al doilea război mondial, a cerut şi mai multe vieţi omeneşti. Pierderile în rîndul trupelor luptătoare şi în rîndul populaţiei civile, s-ar putea cifra la circa 55 milioane.

N-a fost bîntuit pămîntul de foamete, simbolizată prin calul negru? Da, în multe teritorii din Europa a domnit foametea în primul război mondial şi după aceea. In Rusia au căzut milioane de oameni victime ale foametei. După cel de al doilea război mondial, după cum scrie opera — The World Book Encyclopedia (1973) —, s-a ajuns la „cea mai mare foamete din istorie“. Si astăzi ne găsim în faţa unei crude realităţi că fiecare al treilea locuitor este fie subalimentat, fie că moare lent prin înfometare.

Chiar şi plăgile mortale şi-au cerut tributul lor. Astfel în 1918-1919 în decurs de cîteva luni, numai de gripă au murit cam 20 000 000 de oameni. Pînă aici, încă n-a existat niciodată o catastrofă, în care moartea să obţină o recoltă aşa de mare.

Aceste întîmplări au fost prea bătătoare la ochi, ca să rămînă neluate în seamă. Joseph Carter scrie în cartea sa 1918 Year of Crisis, Year of Change: „In toamna anului 1918 s-au îngrămădit grozăviile, căci trei din cei patru călăreţi –războiul, foametea şi molimele– erau pe drum.“ Pînă astăzi, aceşti călăreţi simbolici n-au descălecat de pe caii lor.

Aşadar, există dovadă vizibilă că lanţurile care au fost puse în jurul trunchiului simbolic al copacului, pe care-l văzuse Nebucadnetăr în vis, pentru a-l împiedica să dea lăstari, în 1914 e.n. au fost îndepărtate. Iehova Dumnezeu a început să-şi exercite puterea prin împărăţia Fiului său, Domnul Isus Christos. Dar pentru ce nu s-au îmbunătăţit, de atunci, condiţiile pe pămînt? Pentru ce timpul, cînd Christos şi-a primit puterea, ca să domnească peste omenire, a fost un timp de strîmtorare?

Aceasta este aşa, deoarece Satan Diavolul, este un împotrivitor al împărăţiei lui Dumnezeu, conduse de Christos. Cînd această împărăţie a primit puterea ca să domnească peste omenire, Satan s-a luptat împotrivă. Dar el a pierdut lupta şi a fost aruncat din cerurile sfinte împreună cu demonii săi. Mînios din cauza aceasta, el şi demonii săi au început să provoace atîta nenorocire cît a fost posibil, pentru a nimicii totul. De aceea, se spune în Biblie, inclusiv în descrierea războiului din cer şi a sfîrşitului său: „Bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pămînt şi mare! Căci Diavolul s-a coborît la voi, cuprins de o mînie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme“ (Apoc. 12:7–12).

Cît de scurt e răgazul, care mai rămîne duşmanului împărăţiei? Isus Christos a descoperit că generaţia de oameni care va trăi la venirea sa în slava împărăţiei sale, vor apuca să vadă şi înlăturarea sistemului rău de lucruri. El a declarat: „Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta, pînă nu se vor întîmpla toate aceste lucruri“ (Matei 24:3–42).

Aşadar, membri generaţiei care a trăit în 1914 e.n. trebuie să fie dintre aceia care să apuce să vadă sfîrşitul biruinţei lui Christos şi timpul, cînd va guverna peste întregul pămînt. Aceasta mai înseamnă de asemenea că mulţi oameni, care trăiesc astăzi, au perspectiva de a nu trebui să moară niciodată. Cum aşa?

PENTRU CE MULTI CARE TRAIESC ACUM NU VOR TREBUI SA MOARA

Regele Isus Christos va lua măsuri, cînd biruinţa sa va fi un fapt împlinit, numai împotriva acelora, care nu vor să se supună domniei sale. Cînd apostolul Pavel a voit să mîngîie pe fraţii săi de credinţă care au fost persecutaţi, a sris sub inspiraţia spiritului lui Dumnezeu: „Aceasta are în vedere că este drept din partea lui Dumnezeu să le răsplătească prin adîncă mîhnire celor ce vă produc mîhnire adîncă, dar vouă, care suferiţi adîncă mîhnire, să vă dea mîngîiere împreună cu noi la revelaţia (dezvăluirea) Domnului Isus cu îngerii săi puternici, într-un foc învăpăiat, aducînd răzbunarea asupra celor ce nu-l cunosc pe Dumnezeu şi asupra celor ce nu ascultă vestea bună despre Domnul Isus. Aceştia vor suporta pedeapsa judecătorească a unei distrugeri veşnice de la faţa Domnului şi de la gloria puterii sale“. (2 Tes. 1:6–9).

Cu siguranţă că nu toţi oamenii refuză să „cunoască“ autoritatea lui Dumnezeu, adică să o recunoască în viaţa lor. Nu toţi refuză să asculte ‘vestea bună despre Isus Christos’. Există o grupă de creştini — chiar dacă în comparaţie cu populaţia mondială, sînt doar puţini — care se străduiesc să se dovedească ca servi devotaţi ai lui Dumnezeu şi ucenici loiali ai lui Isus Christos. Toţi aceia care, în ziua cînd Dumnezeu va executa sentinţa sa, sînt predaţi exclusiv lui Dumnezeu, pot fi siguri că atunci, nu vor fi nimiciţi. Citim în Biblie:

„Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sîngele Mielului. De aceea stau ei înaintea scaunului şi-i slujesc zi şi noapte în Templul său. Cel ce şade pe scaunul de domnie, îşi va întinde peste ei cortul său. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor“ (Apoc. 7:14–17). [Trad. Nouă Română]

Membrilor marii mulţimi de oameni, care vor supravieţui necazul cel mare, le stă în perspectivă nu moartea, ci viaţa. „Mielul“, adică Domnul Isus Christos, îi va duce la „izvoarele apelor vieţii“. Aceasta nu va fi o viaţă de numai şaptezeci sau optzeci de ani, ci viaţă veşnică. Isus Christos va lăsa să le parvină binefacerile jertfei sale de ispăşire, aşa că ei vor fi eliberaţi de păcate şi de efectele lor aducătoare de moarte. Deoarece aceşti oameni se vor dovedi atunci ca ascultători şi primesc ajutorul său, vor dobîndi perfecţiune şi nu vor mai trebui să moară.

Satan şi hoardele sale de demoni nu vor putea să împiedice progresul lor. După ce sistemul pămîntesc rău de lucruri îşi va fi găsit sfîrşitul în „necazul cel mare“ urmează întemniţarea lui Satan în abis pentru o mie de ani. Biblia reprezintă aceasta în limbaj simbolic, după cum urmează: „Apoi am văzut coborîndu-se din cer un înger, care ţinea în mînă cheia Adîncului şi un lanţ mare. El a pus mîna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satan şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în adînc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile“ (Apoc. 20:1–3).

Biblia arată dar că prin generaţia care a trăit în 1914 e.n. se înţelege generaţia care va fi martoră oculară şi a începerii timpului în care împărăţia va domni, fără ca Satan să se poată amesteca. De aceea mulţi din cei ce trăiesc astăzi, au perspectiva de a nu trebui să moară. Ei vor supravieţui nimicirea prezentului sistem rău de lucruri; după aceea, încetul cu încetul, vor fi eliberaţi de păcat şi vor ajunge la perfecţiune. Ca oameni fără păcat, nu vor trebui să plătească plata păcatului — moartea (Rom. 6:23).

De aceea este urgent necesar ca tu să iei poziţie de partea Regelui Isus Christos — în măsura în care n-ai făcut-o încă — şi să duci acum o viaţă ca un supus al său. Martorii creştini ai lui Iehova se străduiesc să trăiască astfel şi sînt îndemnaţi din inima lor să ajute şi pe alţii să facă la fel.

[Notă de subsol]

^ par. 34 In general, scriitorii istoriei mondiale, nu dau anul 607 î.e.n. ca dată pentru acest eveniment, dar ei sînt îndemnaţi spre scrierile unor persoane, care au trăit cu sute de ani după acest eveniment. Biblia, dimpotrivă, conţine darea de seamă a martorilor oculari şi menţionează factori pe care scriitorii lumeşti îi ignorează. Mai departe, data se dovedeşte, fără doar şi poate prin ceea ce s-a întîmplat după expirarea celor „şapte timpuri“. Motivele pentru care datele din Biblie sînt mai de încredere decît la istoricii lumeşti, le găseşte cititorul în cartea „Aid to Bible Understanding“, pag. 322–348.