Capitolul 6

Spiritul care se întoarce la Dumnezeu

Pentru fiecare cercetător al Bibliei este absolut sigur, că ceea ce e denumit în Biblie prin „suflet“, nu este o parte componentă nemuritoare a omului, care, după moartea trupului, ar exista mai departe ca ceva conştient. Cu toate acestea, există persoane care, cînd li se aduc multe dovezi despre ceea ce este sufletul în realitate, aduc alte obiecţii, pentru a sprijini credinţa că în om există ceva, ce trăieşte mai departe după moarte.

Un text biblic, care este citat deseori în acest scop, este Eclesiastul 12:7. El sună: „Apoi ţărîna se întoarce în pămînt, aşa cum a fost, iar spiritul se întoarce la Dumnezeul adevărat, care l-a dat.“ Adam Clarke, un teolog metodist-wesleyan, scrie în al său „Commentary“ despre acest verset: „In acest pasaj, înţeleptul face o deosebire cu totul clară între trup şi suflet: Trupul nu este acelaşi ca sufletul; numai trupul este material, sufletul nu. Trupul, care este material se întoarce acolo, unde a fost la origine: ţărînă; dar spiritul, care este nematerial, se întoarce la Dumnezeu.“ Ceva asemănător se spune în opera „A Catholic Commentary on Holy Scripture“: „Sufletul se întoarce la Dumnezeu.“ Aceste două comentarii dau aşadar de înţeles că sufletul şi spiritul sînt unul şi acelaşi lucru.

Dar este interesant de a stabili că există chiar şi savanţi catolici şi protestanţi, care susţin cu totul o altă concepţie. In „Glossary of Biblical Theology Terms“, un catalog al expresiilor teologice din New American Bible, catolică, (editat de P.J. Kenedy and Sons, New York, 1970), citim: „Dacă se foloseşte ‘spiritul’ în opoziţie cu ‘carne’, . . . astfel, prin aceasta, nu se intenţionează să se separe o parte integrantă materială de o parte integrantă nematerială a omului . . ‘spiritul’ nu este suflet.“ In această traducere în Eclesiastul 12:7 nu se foloseşte cuvîntul „spirit“, ci expresia „suflare de viaţă“. In opera protestantă „Interpreter’s Bible“ se spune despre autorul cărţii „Eclesiastul“: „Qoheleth nu este de părere că personalitatea omului ar trăi mai departe.“ Se ajunge, aşadar, la concluzii cu totul deosebite. Este posibil, cu toate acestea, să ştim cu siguranţă ce este spiritul şi în ce sens se întoarce el la Dumnezeu?

In Eclesiastul 12:1–7 se ilustrează în limbaj poetic urmările bătrîneţii şi ale morţii. După moarte, în sfîrşit, trupul putrezeşte şi devine, din nou, o parte integrantă din ţărîna pămîntului. Spiritul dimpotrivă, se întoarce la Dumnezeu cel adevărat.“ Moartea omului se aduce, aşadar, în legătură cu întoarcerea spiritului la Dumnezeu, ceea ce înseamnă că viaţa omului, dintr-un anumit punct de vedere depinde de acest spirit.

In textul original, cuvîntul ebraic din Eclesiastul 12:7, care a fost redat cu „spirit“ sau „suflare de viaţă“ este ruach. Cuvîntul grecesc corespunzător este pneuma. Viaţa noastră depinde, într-adevăr de procesul de respiraţie, dar cuvîntul „suflare“ sau „respiraţie“ (după cum redau mulţi traducători adeseori cuvintele ruach şi pneuma) nu se potriveşte întotdeauna ca sinonim pentru cuvîntul „spirit“. Apoi mai sînt traduse şi alte cuvinte ebraice şi greceşti (şi anume neshamáh [ebraic] şi pnoé [grecesc]), prin „suflare“ sau „respiraţie“ (vezi Genesa 2:7 şi Fapte 17:25). Dar cu toate acestea, este demn de amintit că traducătorii, care uneori în loc de „spirit“ întrebuinţează cuvintele „suflare“ sau „respiraţie“, arată prin aceasta că cuvintele corespunzătoare în textul originar se referă la ceva ce nu are personalitate, care, însă, este indispensabil pentru menţinerea vieţii.

CE ESTE SPIRITUL

In Biblie se spune în mod expres că viaţa omului depinde de spirit (ruach sau pneuma). Citim: „Dacă tu (Iehova) le iei spiritul (ruach), ele mor şi se întorc în ţărîna lor“ (Psalm 104:29). „Trupul fără spirit  (pneuma) este mort“ (Iacob 2:26). Spirit este, prin urmare, ceea ce însufleţeşte trupul.

Dar această forţă însufleţitoare nu este numai suflare. De ce nu? Deoarece viaţa mai rămîne încă scurt timp în celulele trupului după ce respiraţia a încetat. De aceea încercările de reanimare sînt, uneori, reuşite, şi, de aceea, se pot transplanta organe ale corpului uman de la un om la altul. Dar totul trebuie să se petreacă repede. De îndată ce forţa de viaţă din celulele corpului a cedat, străduinţele de a păstra viaţa nu mai folosesc la nimic. Cu respiraţia lumii întregi nu s-ar putea reanima nici o singură celulă. Astfel privite lucrurile, „spiritul“ trebuie să fie o forţă de viaţă nevăzută, care este activă în fiecare celulă a corpului uman.

Este această forţă de viaţă activă numai în om? Ceea ce citim în Biblie, poate să ne ajute să tragem concluzii corecte în această privinţă. Despre nimicirea oamenilor şi a animalelor, printr-un potop mondial în Biblie se relatează: „Tot ce răsufla, tot ce avea suflare [neshamáh] de forţă de viaţă în nări [în ebraică, pentru „forţă“ este „ruach“, spirit] tot ce era pe faţa pămîntului, a murit“ (Gen. 7:22). In Eclesiastul 3:19, în legătură cu moartea, se face o constatare asemănătoare: „Pentru că există o eventualitate privitoare la fiii omenirii şi o eventualitate privitoare la animal, şi ei au aceeaşi eventualitate. Cum moare unul, aşa moare şi celălalt; şi ei toţi au doar un spirit, astfel încît nu există superioritate a omului faţă de animal, pentru că totul este inutilitate.“ Prin urmare, privitor la spiritul care însufleţeşte corpul, omul nu-i este superior animalului. Om şi animal, amîndoi au acelaşi spirit nevăzut sau aceeaşi forţă de viaţă.

Spiritul sau forţa de viaţă, care este activă în animale şi în oameni, s-ar putea compara într-o privinţă cu electronii curgători sau curentul electric, care alimentează o maşină sau un aparat. Curentul electric invizibil poate să acţioneze diferit, în funcţie de felul maşinii sau aparatului care este alimentat cu el. Astfel un cuptor poate să producă căldură, un ventilator — un curent de aer, un computer poate să rezolve probleme matematice, iar un televizor poate să redea imagini şi melodii, precum şi alte sunete. Aceeaşi forţă nevăzută care poate face ca tonul să fie redat, poate face, de asemenea să se producă căldură sau să fie rezolvate probleme numeric complicate. Dar îşi însuşeşte oare vreodată, curentul electric, caracteristicile adesea complicate ale maşinilor sau aparatelor care sînt alimentate sau acţionate cu acesta? Nu, el rămîne neîncetat pur şi simplu curent electric — o forţă sau formă de energie.

Astfel şi omul ca şi animalul au „numai un spirit“ sau numai o forţă activă. Spiritul sau forţa de viaţă, care înlesneşte omului să-şi menţină funcţiunile vieţii, nu se deosebeşte în nici un fel de spiritul care face posibil animalelor să-şi menţină funcţiunile vieţii. Acest spirit nu păstrează nici una dintre caracteristicile celulelor corpului mort. Spiritul nu reţine, spre exemplu, informaţia introdusă în celulele creierului şi nu continuă procesul de gîndire independent de aceste celule. Cu privire la oameni citim în Biblie: „Spiritul său (ruach) trece, el se întoarce în pămînt; în aceeaşi zi îi pier în realitate şi planurile lui“ (Psalm 146:4).

Deoarece aceasta este aşa, întoarcerea „ruach“-ului sau a spiritului la Dumnezeu poate să nu însemne pur şi simplu, nici o continuare a existenţei, legată de conştiinţă. Spiritul nu continuă procesul de gîndire omenesc. El nu este decît o forţă de viaţă, pentru care nu există nici o altă existenţă în continuare, independentă de corp, legată de conştiinţă.

CUM SE INTOARCE SPIRITUL LA DUMNEZEU

Cum se întoarce această forţă sau acest spirit, care este nevăzut şi impersonal, la Dumnezeu? Ajunge el în prezenţa literală a lui Dumnezeu,  în ceruri?

Cuvîntul „a se întoarce“ nu se întrebuinţează în Biblie întotdeauna cu sensul unei mişcări literale — dintr-un loc în altul. Israeliţilor necredincioşi, de pildă li s-a spus: „Intoarceţi-vă la mine şi eu mă voi întoarce la voi, vorbeşte Cel Veşnic al oştirilor (Mal. 3:7, Zunz). Aceasta n-a însemnat, evident, că israeliţii ar fi trebuit să părăsească pămîntul şi să se ducă în prezenţa lui Dumnezeu. Si n-a însemnat nici că Dumnezeu ar părăsi cerul ca să locuiască la israeliţi, pe pămînt. Expresia că Israeliţii trebuie să se „întoarcă“ la Iehova, a însemnat că ei trebuia să se întoarcă de pe calea lor falsă şi să umble din nou în armonie cu căile drepte ale lui Dumnezeu. Si cuvintele „Eu mă voi întoarce la voi „au însemnat că Iehova îşi va îndrepta din nou atenţia în mod binevoitor spre poporul său. In ambele cazuri întoarcerea se referă la o atitudine şi nu la mişcare literală dintr-un loc geografic la altul.

Aceasta se poate simboliza după cum urmează: O întreprindere sau o proprietate trece din posesiunea unuia în posesiunea altuia. Intr-o anumită ţară, căile ferate ar putea de pildă, să treacă de la un proprietar particular în posesiunea statului. La trecerea în posesiunea statului, instalaţiile căilor ferate şi chiar toate mijloacele de bază pot să rămînă pe loc. Ceea ce se schimbă, este autoritatea.

Tot aşa este şi cu spiritul sau forţa de viaţă. Dacă omul moare, spiritul nu trebuie să se deplaseze literal de pe pămînt în domeniul ceresc pentru a se întoarce la Dumnezeu. Dar darul de a trăi ca o creatură dotată cu raţiune, un cadou, pe care cel decedat l-a posedat în trecut, se întoarce acum la Dumnezeu. Ceea ce este necesar spre a însufleţi persoane, adică spiritul sau forţa de viaţă, este în mîna lui Dumnezeu (Psalm 31:5; Luca 23:46).

Situaţia este asemănătoare cu un acuzat, care îi spune judecătorului: „Viaţa mea este în mîinile dvs.“ El înţelege prin aceasta că ar depinde de judecător cum va decurge viaţa mai departe. Acuzatul nu poate el însuşi să hotărască cu privire la aceasta. Nu stă în puterea sa.

Asemănător este şi cu un decedat: El nu are nici o putere peste spiritul său sau peste forţa sa de viaţă. Cineva poate să spună că depinde de Dumnezeu dacă mai tîrziu va trăi din nou. Depinde de Dumnezeu să hotărască dacă celui decedat i se va reda spiritul sau forţa de viaţă.

Se exclude, neapărat, orice posibilitate pentru o viaţă după moarte? N-ar trebui să mai luăm în considerare şi altceva?

CUM STAU LUCRURILE CU RENASTEREA SAU REINCARNAREA?

Milioane de oameni, care reprezintă concepţii de credinţă radical diferite — „creştine“ şi necreştine — sînt convinşi că oamenii, înainte de viaţa lor de acum, ar mai fi trăit deja o dată şi că după  moartea lor, vor trăi mai departe. Ideile lor se deosebesc, într-adevăr, foarte mult unele de altele, însă toţi cred că o parte componentă a omului va renaşte într-o altă creatură sau va trece într-un corp nou.

In cartea „A Manual of Buddhism“ se spune rpintre altele, în favoarea credinţei într-o renaştere, următoarele: „Uneori trăim întîmplări remarcabile, care se pot explica numai prin renaştere. Cît de des întîlnim persoane care nu sînt cu totul străine, şi, totuşi, avem sentimentul categoric că le cunoaştem! Cît de des ajungem undeva pentru prima dată şi avem impresia că am cunoaşte această împrejurime!“ Ti s-a întîmplat şi ţie aşa ceva? Ai avut tu vreodată impresia, după ce ai văzut pe cineva pentru prima dată că îl cunoşteai încă demult? Cum se poate explica o asemenea experienţă?

Există multe asemănări. Probabil ai devenit conştient, după ce ai reflectat puţin, că persoana respectivă, în particularitatea ei şi după înfăţişarea ei, seamănă cu ruda sau prietenul tău. Poate ai locuit într-un anumit oraş sau ai văzut fotografii ale acestuia. Dacă, apoi vizitezi un alt oraş, ar putea să te izbească anumite asemănări, astfel încă să ai impresia că de fapt împrejurimea, nu ţi-ar fi deloc străină sau necunoscută.

Astfel nu este oare raţională concluzia că impresia de a cunoaşte persoane şi locuri care se văd pentru prima dată, nu de aceea ne mişcă pentru că deja am mai fi trăit altădată, ci se datorează experienţelor, pe care le-am fi avut în viaţa de acum? Dacă toţi oamenii ar fi trăit de mai multe ori, n-ar trebui atunci să fie cu toţii conştienţi de asta? Pentru ce milioane de oameni nu au nici cea mai mică impresie, că au mai trăit deja o dată, sau măcar cea mai mică amintire despre aceasta? Inafară de aceasta, cum poate să evite o persoană greşeli, pe care le-a făcut într-o viaţă anterioară, dacă ea nici nu-şi poate măcar aduce aminte de aceasta? La ce ar servi o astfel de viaţă anterioară (de mai înainte)?

Unul sau altul ar putea să explice prin aceasta că viaţa ar fi o povară dacă, oamenii şi-ar putea aduce aminte de amănunte din viaţa anterioară. Mohandas K. Gandhi a exprimat aceste idei după cum urmează: „Este de atribuit bunătăţii naturii faptul că, nu ne aducem aminte de originea noastră din trecut. In ce ar consta foloasele de a ne aduce aminte de nenumăratele naşteri, pe care le-am trăit? Viaţa ar fi o povară dacă ne-am aminti atît de multe lucruri. Un om inteligent uită dinadins multe. Astfel un avocat, uită de pildă, amănuntele unui caz, pe care l-a rezolvat de curînd.“ Aceasta este o declaraţie interesantă. Este ea însă întemeiată?

Noi nu ne putem aduce aminte de toate cîte le-am trăit, dar, hotărît, nici n-am uitat totul. Un avocat poate să uite amănuntele precise ale unui anumit caz, dar experienţa pe care a cîştigat-o prin tratarea acestui caz va fi o parte componentă a cunoştinţei sale. Ar fi un mare dezavantaj pentru el, dacă ar uita totul. Mai departe, trebuie să de pună întrebarea: Ce cauzează o mîhnire mai mare: o memorie slabă sau una bună? Nu va fi mult mai bine pentru un bărbat în vîrstă care are o memorie bună şi poate să-şi folosească prin urmare bine, cunoştinţa şi experienţa, decît pentru un bărbat în vîrstă care, ca să spunem aşa, a uitat totul?

S-ar putea vorbi, într-adevăr, despre „bunătate“ dacă tot ce ar fi învăţat cineva într-o viaţă anterioară ar trebui să înveţe din nou? Ai so coti tu ca o „bunătate a naturii“ dacă neîncetat, după aproximativ zece ani, ai uita, ca să spunem aşa, totul, tot ce ai ştiut şi ar trebui să începi cin nou, să înveţi o limbă şi să aduni cunoştinţe, precum şi experienţe, numai pentru ca, apoi să le pierzi din nou pe toate din memorie? N-ar fi lucrul acesta dezamăgitor? N-ar fi aceasta o pagubă enormă? De ce să acceptăm atunci că lucrul acesta se petrece tot la şaptezeci sau optzeci de ani? Poţi tu să-ţi imaginezi că un Dumnezeu iubitor ar fi făcut dintr-o asemenea renaştere o parte componentă a scopului său cu omenirea?

 Mulţi aderenţi ai dogmai despre renaştere cred că persoanele, care au dus o viaţă imorală, ar renaşte într-o castă (clasă socială) inferioară, sau ca insectă, pasăre sau mamifere. Dar de ce se înregistrează astăzi, cînd crimele şi actele de violenţă se extind într-o măsură fără precedent, o astfel de creştere în oameni, o asemenea explozie a populaţiei?

Apoi de ce membrii castei celei mai de jos dau dovadă de realizări excelente, dacă li se oferă şanse de educaţie? Ziarul New York Times a publicat, de pildă, în ediţia sa din 26 octombrie 1973, că o fată de 16 ani, care aparţinea unei caste inferioare, ar fi cea mai inteligentă din şcoala din Kallipaschim (India). Ea este mai talentată decît o fată care aparţine castei celei mai înalte, casta Brahmanilor. Cum se poate explica lucrul acesta? Nu-i aşa că dogma despre renaştere sau reîncarnare nu poate explica astfel de lucruri într-un mod satisfăcător?

Să se reflecteze apoi, de asemenea, de ce fel de roade a dat dovadă această dogmă. N-au fost vîrîţi mulţi oameni cu forţa într-o viaţă de care ei n-au fost demni, trebuind să execute lucrări inferioare în condiţii proaste, de abia avînd posibilitatea să-şi îmbunătăţească soarta printr-o educaţie?

INVATA BIBLIA DESPRE RENASTERE?

Poate unele persoane arată că concluziile logice nu exclud neapărat posibilitatea unei renaşteri. La argumentele amintite, ei ar putea să răspundă: „Chiar şi în Biblie se învaţă despre renaştere. Acesta nu este singurul dintre multele lucruri, pe care oamenii nu le pot explica pe de-a-ntregul.“

Deoarece aderenţii dogmei despre renaştere aduc Biblia în discuţie, am dori să tratăm ce se spune în ea. Ce texte biblice se citează pentru a dovedi dogma despre o renaştere? In cartea „What Is Buddhism?“ se dă următorul răspuns: „Noi dorim să-i arătăm cititorului creştin că dogma despre renaştere este clar de înţeles din fragmentele trunchiate ale învăţăturilor lui Cristos, care mai există încă. O dovadă sînt zvonurile larg răspîndite că Isus ar fi Ioan Botezătorul, Ieremia sau Ilie, reveniţi. (Matei 16:13–16). Chiar şi Irod credea evident că Isus ar fi ‘Ioan Botezătorul înviat din morţi.’“

Ce e de spus la aceste argumente? A susţinut oare Isus Cristos însuşi că el ar fi Ioan Botezătorul, Ieremia sau Ilie? Nu, aceste păreri au fost emise de persoane, care nu credeau că Isus a fost Mesia sau Cristos cel promis. Isus nu putea să fi fost Ioan Botezătorul, deoarece el la circa treizeci de ani, a fost botezat de Ioan, care era mai în vîrstă decît el. (Mat. 3:13–17; Luca 3:21–23) Regele Irod a exprimat părerea neraţională că Isus ar fi Ioan înviat din morţi, deoarece el a poruncit ca Ioan să fie executat şi din această cauză, era torturat de puternice sentimente de vinovăţie.

Dar nu există exprimări directe ale lui Isus Cristos, care să fie privite ca puncte de sprijin, pentru credinţa în renaştere sau în reîncarnare? Da există o asemenea exprimare. Cu o ocazie Isus Cristos l-a adus pe Ioan Botezătorul în legătură cu Ilie, profetul evreu, care a trăit în timpul din vechime. El a zis: „Ilie deja a venit . . . şi nu l-au recunoscut, ci au făcut cu el ce au voit . . . Atunci au înţeles ucenicii că le vorbea despre Ioan Botezătorul“ (Matei 17:12, 13). A înţeles Isus Cristos prin cuvintele „Ilie deja a şi venit“ că Ioan Botezătorul ar fi fost Ilie născut din nou?

Răspunsul la această întrebare trebuie să se dea pe baza a ceea ce spune Biblia ca întreg. La timpul cînd Isus a activat pe pămînt, mulţi iudei credeau că Ilie ar veni literalmente din nou. Si profetul Maleahi arată spre timpul cînd Iehova Dumnezeu va trimite pe profetul Ilie (Maleahi 4:5). Ioan Botezătorul s-a considerat pe sine însuşi, dar nu în persoana ca Ilie şi nici ca o reîncarnare a a cestui profet evreu. Cu o ocazie anumiţi iudei l-au întrebat: „Tu eşti Ilie?“ La aceasta Ioan a răspuns: „Nu sînt eu“ (Ioan 1:21). Se profeţise însă că  Ioan va pregăti calea înaintea lui Mesia „cu spiritul şi puterea lui Ilie“ (Luca 1:17). Prin urmare, cînd Isus l-a pus pe Ioan Botezătorul în legătură cu Ilie, el a arătat doar cum s-a împlinit profeţia asupra lui Ioan, care a făcut o asemenea lucrare, ca şi Ilie în vechime.

Un alt text biblic, pe care-l aduc persoanele, care cred într-o reîncarnare, este Romani 9:11–13: „Pe cînd încă ei (Esau şi Iacob) nu fuseseră născuţi şi nu făcuseră nici bine, nici rău — pentru ca hotărîrea lui Dumnezeu cu privire la alegere să rămînă dependentă nu de fapte, ci de Acela care cheamă — i s-a zis (Rebecii): ‘Cel mai mare va fi robul celui mai mic, aşa, după cum este scris (în Maleahi 1:2, 3): ‘Pe Iacob  l-am iubit, dar pe Esau l-am urît.“ Nu arată acest pasaj că Dumnezeu a făcut alegerea sa pe baza a ceea ce au făcut Iacob şi Esau în viaţa lor anterioară, înainte ca Rebeca să-i nască?

Pentru ce să nu citim încă o dată textul? Să se observe că acesta spune accentuat că Dumnezeu şi-a făcut alegerea sa, înainte ca cei doi să fi făcut bine sau rău. Dumnezeu nu şi-a făcut aşadar, alegerea să pe baza faptelor lor într-o viaţă anterioară.

Pe ce s-a bazat Dumnezeu în sfîrşit, la alegerea sa, pe care el a făcut-o, înainte ca cei doi tineri să fi fost născuţi? Din Biblie reiese că Dumnezeu poate vedea embrionul şi, de aceea, deja înainte de naştere cunoaşte aptitudinile unui copil (Psalm 139:16). Deoarece Dumnezeu s-a folosit de capacitatea sa de a cunoaşte dinainte ceva, el a ştiut cum se vor forma cei doi copii, ce fel de sentiment şi ce fel de personalitate vor avea; de aceea a putut el să aleagă pe acela care ar fi fost cel mai potrivit pentru diferitele binecuvîntări. Viaţa celor doi a confirmat cît de înţelept a ales Dumnezeu. Iacob  s-a interesat de lucruri spirituale şi a crezut în promisiunile lui Dumnezeu. Esau dimpotrivă, a manifestat înclinaţii materialiste şi nu a arătat nici o apreciere pentru lucrurile sfinte (Evrei 11:21; 12:16, 17).

Chiar şi cuvintele, pe care apostolul Pavel le-a citat din Maleahi, anume că Dumnezeu ar fi iubit pe Iacob şi a urît pe Esau, se referă la faptul cum Iehova, bazat pe aptitudinile lor, a judecat pe cei doi. Maleahi a scris aceste cuvinte cu multe secole după moartea lui Iacob şi a lui Esau, şi ele au confirmat ceea ce a arătat Dumnezeu despre copii, înainte de naşterea lor.

Pentru a sprijini dogma reîncarnării, se pune de către unii încă o întrebare, pe care au pus-o ucenicii lui Isus. Cu privire la orbul din naştere, ucenicii au pus întrebarea: „Cine a păcătuit, acesta sau părinţii săi, de s-a născut orb? (Ioan 9:2). Nu arată aceste cuvinte că bărbatul a trebuit să trăiască deja o dată?

Nu! Isus Cristos nu a comunicat presupunerea că acest om ar fi păcătuit înainte ca el să se fi dezvoltat ca copil în pîntecele mamei sale şi apoi s-a născut. Isus a zis: „Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci aceasta s-a întîmplat pentru ca lucrările lui Dumnezeu să se facă de cunoscut prin cazul său“ (Ioan 9:3). Aceasta înseamnă că imperfecţiunile sau cusururile omeneşti — de exemplu orbirea acestui om — au dat ocazie pentru ca lucrările lui Dumnezeu să fie făcute de cunoscut în forma unei vindecări minunate. Dacă nimeni nu s-ar fi născut orb, oamenii n-ar fi aflat că Dumnezeu poate face pe un orb din naştere să vadă. Dumnezeu a permis să se nască o omenire păcătoasă, şi imperfecţiunile şi cusururile oamenilor i-au dat ocazie să le arate ceea ce putea face el pentru ei.

Unele persoane ar putea să creadă că anumite texte biblice ar sprijini părerea despre o renaştere. Dacă le cercetează cineva mai de aproape, constată că ele nu fac aceasta. Nici unde în Biblie nu se spune ceva despre o renaştere sau despre o metempsihoză (transmigraţia sufletului), sau despre altceva ce ar trăi mai departe după moarte. Există persoane, care au încercat „să citească“ în Sfintele Scripturi idei despre o renaştere sau despre reîncarnare. O învăţătură biblică despre aceasta, însă nu există.

Biblia arată clar că nu există nici o existenţă în continuare, legată  de conştiinţă cu ajutorul unui suflet sau al unui spirit, care, la moarte părăseşte corpul şi ar trăi mai departe. Cînd Dumnezeu a condamnat la moarte pe primul om din cauza neascultării acestuia, nu i-a pus nici o perspectivă înainte în legătură cu renaşterea sau reîncarnarea. Lui Adam i s-a spus: „In sudoarea feţei tale îţi vei mînca pîinea, pînă te vei întoarce în pămînt, căci din el ai fost luat. Căci ţărînă eşti şi în ţărînă te vei întoarce“ (Genesa 3:19). Omul a trebuit aşadar, să se întoarcă în ţărîna fără viaţă a pămîntului.

Inseamnă aceasta că se sfîrşeşte totul cu viaţa de acum? Sau există o posibilitate pentru viaţa viitoare, care se primeşte în alt mod? Cere aceasta ca cei vii să ajute pe cei morţi, sau cei vii nu pot să facă nimic pentru cei morţi?

[Legenda ilustraţiei de la pagina 27]

Spiritul se compară cu curentul electric, care acţionează asupra diferitelor aparate ca ele să funcţioneze, dar niciodată nu preia caracteristicile acestor aparate.