APENDICE

Părinţii se întreabă

„Ce-aş putea face ca fiul sau fiica mea să-mi vorbească deschis?“

„Ar trebui să fiu mai ferm în ce priveşte ora la care să se întoarcă acasă?“

„Cum mi-aş putea ajuta fiica să aibă un punct de vedere echilibrat cu privire la dietă?“

Acestea sunt doar câteva dintre cele 17 întrebări la care se va răspunde în continuare. Apendicele este împărţit în şase părţi şi face referire la capitolele corespunzătoare din volumele I şi II ale cărţii Tinerii se întreabă — Răspunsuri practice.

Citeşte acest material. Dacă este posibil, analizează-l împreună cu partenerul tău. Apoi folosiţi sfaturile menţionate pentru a vă ajuta copiii. Răspunsurile pe care le veţi găsi aici sunt demne de încredere. Ele se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, nu pe înţelepciunea limitată a omului imperfect (2 Timotei 3:16, 17).

290  Comunicare

297  Reguli

302  Independenţă

307  Sex şi întâlniri

311  Probleme de natură afectivă

315  Spiritualitate

  COMUNICARE

Este chiar atât de rău dacă mă cert cu partenerul meu sau cu copiii?

În căsnicie, neînţelegerile sunt inevitabile. Însă modul în care le rezolvaţi depinde de voi. Certurile dintre părinţi lasă o amprentă adâncă asupra copiilor. Această chestiune merită toată atenţia, deoarece căsnicia voastră este un model pe care copiii îl vor urma, probabil, când se vor căsători. De aceea, când apar neînţelegeri, consideraţi-le ocazii de a le arăta copiilor cum se rezolvă un conflict. Încercaţi să aplicaţi următoarele sugestii:

Fiţi buni ascultători. Biblia ne spune ‘să fim prompţi la ascultare, înceţi la vorbire, înceţi la mânie’ (Iacov 1:19). Nu puneţi paie pe foc ‘întorcând rău pentru rău’ (Romani 12:17). Chiar dacă partenerul tău nu pare dispus să asculte, tu poţi face asta.

Nu criticaţi, ci străduiţi-vă să explicaţi. Spune-i în mod calm partenerului cum te afectează comportamentul lui („Mă doare când . . .“). Încearcă să nu acuzi şi să nu critici („Nu-ţi pasă de mine!“, „Niciodată nu asculţi ce spun!“).

Amânaţi discuţia. Uneori este bine să întrerupeţi discuţia şi s-o reluaţi după ce v-aţi liniştit. Biblia spune: „Începutul unei dispute este ca revărsarea unor ape, de aceea, pleacă înainte să izbucnească cearta“ (Proverbele 17:14).

 Cereţi-vă scuze unul altuia şi, dacă e cazul, copiilor. Iată ce spune Brianne, care are 14 ani: „Uneori, după ce se ceartă, părinţii ne cer scuze mie şi fratelui meu mai mare, deoarece ştiu cât de mult ne afectează certurile lor“. Când spuneţi cu umilinţă „Îmi pare rău“, îi învăţaţi pe copiii voştri o lecţie foarte valoroasă.

Dar ce puteţi face în cazul în care problema constă în certurile cu copiii? Gândiţi-vă dacă nu cumva, fără să vă daţi seama, puneţi paie pe foc. De exemplu, recitiţi scenariul de la începutul capitolului 2, pagina 15, din acest volum. Cum a alimentat cearta mama Ralucăi? Cum aţi putea evita certurile cu copilul vostru adolescent? Iată câteva sugestii.

● Nu faceţi afirmaţii de genul „Tu întotdeauna . . .“ sau „Tu niciodată . . .“. Astfel de afirmaţii provoacă o reacţie defensivă. În realitate, ele sunt doar exagerări, iar copilul vostru ştie asta. În plus, el îşi dă seama că vorbiţi aşa pentru că sunteţi supăraţi, nu pentru că el ar fi iresponsabil.

● În loc să faceţi afirmaţii lipsite de tact, care încep cu pronumele „tu“, străduiţi-vă să-i arătaţi copilului cum vă afectează comportamentul lui. Spuneţi ceva de genul: „Când tu . . . , mă simt . . .“. Deşi pare greu de crezut, sentimentele voastre sunt importante pentru copil. Dacă îi spuneţi ce simţiţi, el va fi probabil mai dispus să colaboreze. *

● Oricât de greu v-ar fi, vorbiţi cu el doar după ce v-aţi liniştit (Proverbele 29:22). Dacă motivul certei are legătură cu treburile casnice, discutaţi problema împreună. Aşterneţi în scris ce anume aşteptaţi de la el şi, dacă e necesar, menţionaţi clar care vor fi consecinţele în cazul în care nu se achită de sarcinile încredinţate. Ascultaţi cu răbdare ce are de spus, chiar dacă sunteţi de părere că nu are dreptate. Majoritatea adolescenţilor reacţionează mai bine când sunt ascultaţi decât atunci când li se ţine o predică.

 ● Nu vă grăbiţi să trageţi concluzia că fiul sau fiica voastră manifestă un spirit de răzvrătire. Ceea ce vedeţi nu este decât o etapă firească a procesului de maturizare. Poate vă contrazice doar ca să vă demonstreze că a crescut. Ar fi neînţelept să vă lansaţi într-o ceartă. Nu uitaţi: Copilul vostru va învăţa o lecţie valoroasă văzând cum reacţionaţi la provocări. Fiţi un exemplu în ce priveşte răbdarea şi îndelunga răbdare, iar fiul sau fiica voastră foarte probabil vă va imita (Galateni 5:22, 23).

VEZI VOLUMUL I, CAPITOLUL 2, ŞI VOLUMUL II, CAPITOLUL 24

Câte lucruri despre trecutul meu ar trebui să ştie copiii?

Imaginează-ţi următoarea situaţie: Iei masa împreună cu soţul tău, cu fiica ta şi cu nişte prieteni de familie. La un moment dat, prietena ta spune ceva despre tânărul cu care îţi dădeai întâlniri înainte de a-l cunoaşte pe soţul tău. Fiica ta aproape scapă furculiţa din mână. „Cum, ţi-ai dat întâlniri şi cu alt băiat?“, exclamă ea. Nu i-ai vorbit niciodată fiicei tale despre asta, iar acum vrea să ştie mai multe. Ce vei face?

Ca părinte, ar trebui să te bucuri când copilul îţi pune întrebări. La urma urmei, ori de câte ori copilul îţi pune întrebări şi ascultă ce-i spui, voi, de fapt, comunicaţi — lucru pe care şi-l doreşte orice părinte.

Dar cât de multe ar trebui să-i dezvălui copilului despre trecutul tău? Probabil că nu vrei să-i povesteşti unele întâmplări jenante. Totuşi, uneori ar fi util să-i spui cu ce încercări te-ai confruntat. De ce?

Gândeşte-te la exemplul apostolului Pavel. Iată ce a mărturisit el: „Când vreau să fac ce este drept, răul este prezent în mine. . . . Nenorocitul de mine!“ (Romani 7:21–24). Iehova Dumnezeu a inspirat aceste cuvinte, ele fiind consemnate în  Biblie spre folosul nostru. Şi cu siguranţă sunt spre folosul nostru, fiindcă toţi ne regăsim în aceste cuvinte sincere!

În mod asemănător, dacă le povesteşti copiilor tăi despre alegerile bune, dar şi despre greşelile pe care le-ai făcut, ei te vor putea înţelege mai bine. Este adevărat, tu ai crescut în alte vremuri. Însă, deşi timpurile s-au schimbat, natura umană şi principiile biblice au rămas aceleaşi (Psalmul 119:144). Dacă discuţi despre dificultăţile cu care te-ai confruntat şi despre modul în care le-ai depăşit, îi vei ajuta pe copiii tăi să facă faţă propriilor dificultăţi. „Când descoperi că şi părinţii tăi s-au confruntat cu probleme asemănătoare celor cu care te confrunţi tu, îţi dai seama că sunt oameni obişnuiţi“, spune un tânăr pe nume Cameron. „Data următoare când vei avea o problemă te vei întreba dacă n-au trecut şi părinţii tăi prin aşa ceva“, adaugă el.

Atenţie însă: Nu toate discuţiile trebuie să se termine cu un sfat. Poate că eşti îngrijorat deoarece nu doreşti ca fiul sau fiica ta să tragă o concluzie greşită sau să se simtă îndreptăţit să facă greşeli asemănătoare. Dar, în loc să închei conversaţia cu ceea ce ai vrea să înveţe din discuţie („Iată de ce tu nu trebuie niciodată să . . .“), spune-i în câteva cuvinte ce simţi tu („Privind în urmă, aş vrea să nu fi făcut cutare lucru, deoarece . . .“). Astfel, copilul va învăţa o lecţie valoroasă din experienţa ta fără să aibă sentimentul că i s-a ţinut o predică (Efeseni 6:4).

VEZI VOLUMUL I, CAPITOLUL 1

Ce aş putea face ca fiul sau fiica mea să-mi vorbească deschis?

Când erau mici, copiii voştri vă vorbeau probabil despre orice. Dacă le puneaţi o întrebare, ei vă răspundeau fără să ezite. De multe ori nici nu trebuia să puneţi întrebări, deoarece cuvintele ţâşneau cum ţâşneşte apa dintr-un gheizer. Acum însă, când sunt adolescenţi, poate că vi se pare  imposibil să-i faceţi să vorbească şi vă simţiţi ca şi cum aţi încerca să scoateţi apă dintr-o fântână secată. Probabil vă spuneţi: „Cu prietenii lor vorbesc. Atunci cu mine de ce nu vorbesc?“.

Nu consideraţi tăcerea lor o dovadă că v-au respins sau că nu vor să vă amestecaţi în viaţa lor. Adevărul este că ei au nevoie de ajutorul vostru acum mai mult ca oricând. Potrivit unor studii, majoritatea adolescenţilor apreciază sfaturile părinţilor mai mult decât sfaturile colegilor sau decât cele din mass-media, iar lucrul acesta este îmbucurător.

Atunci de ce nu vor să comunice cu voi? Observaţi de ce se reţin unii tineri să discute cu părinţii lor. Vă invităm să răspundeţi apoi la întrebările care apar după comentariile lor şi să căutaţi în Biblie versetele menţionate.

„Mi-e greu să încep o discuţie cu tata pentru că are întotdeauna multe pe cap — lucruri legate de muncă şi de congregaţie. Nu găsesc niciodată momentul potrivit pentru a vorbi cu el.“ (Andrew)

Transmit fără să vreau mesajul că sunt prea ocupat ca să stau de vorbă cu copiii mei? Dacă da, cum le pot arăta că sunt dispus să vorbesc cu ei? Mi-aş putea rezerva timp să discut cu ei în mod regulat? Când anume? (Deuteronomul 6:7)

„Cu lacrimi în ochi, i-am povestit mamei despre o ceartă pe care am avut-o la şcoală. Voiam doar să mă consoleze; în schimb, ea m-a mustrat. De atunci n-am mai discutat cu ea lucruri importante.“ (Kenji)

Cum reacţionez când copiii vor să discute cu mine despre o problemă? Chiar dacă trebuie să-i corectez, n-aş putea să-i ascult cu empatie înainte de a le da sfaturi? (Iacov 1:19)

„De fiecare dată când părinţii îmi spun că putem vorbi fără să se supere, până la urmă tot se supără. Un tânăr se simte trădat când se întâmplă asta.“ (Rachel)

 Când copilul meu îmi spune ceva ce mă supără, ce ar trebui să fac pentru a-mi păstra calmul? (Proverbele 10:19)

„Mi s-a întâmplat adesea să-i vorbesc mamei despre lucruri personale şi apoi să aflu că le-a spus imediat şi prietenelor ei. Multă vreme n-am mai avut încredere în ea.“ (Chantelle)

Arăt consideraţie faţă de sentimentele copilului meu, nedezvăluind chestiunile personale despre care mi-a vorbit? (Proverbele 25:9)

„Am o mulţime de lucruri despre care vreau să discut cu părinţii. Ce bine ar fi dacă ar începe ei conversaţia!“ (Courtney)

Aş putea lua iniţiativa să vorbesc cu copilul meu? Care ar fi cele mai potrivite momente pentru a face acest lucru? (Eclesiastul 3:7)

Ca părinte, ai numai de câştigat dacă faci tot ce poţi ca să comunici cu copilul tău. Să vedem în continuare ce spune o tânără de 17 ani din Japonia, pe nume Junko: „Odată, i-am mărturisit mamei că mă simţeam mai în largul meu cu colegii decât cu fraţii din congregaţie. Ziua următoare am găsit pe birou o scrisoare de la ea. Îmi spunea că şi ei i-a fost greu să-şi facă prieteni în rândul colaboratorilor creştini când era de vârsta mea. Mi-a amintit exemplul unor oameni din vechime, menţionaţi în Biblie, care i-au slujit lui Dumnezeu deşi nimeni nu-i susţinea. Mama mă lăuda în scrisoare pentru eforturile pe care le depusesem ca să leg prietenii sănătoase. Am fost surprinsă când am aflat că nu doar eu mă confruntam cu această problemă. Şi mama trecuse prin astfel de momente. Cuvintele ei m-au impresionat până la lacrimi. Mai mult, m-au încurajat şi mi-au dat puterea să fac ce este bine“.

Aşa cum a constatat mama lui Junko, adolescenţii vorbesc deschis cu părinţii lor numai când sunt siguri că gândurile şi  sentimentele lor nu vor fi criticate sau considerate ridicole. Dar ce puteţi face în cazul în care copilul vostru pare iritat sau chiar furios când vă vorbeşte? Străduiţi-vă să nu răspundeţi cu aceeaşi monedă (Romani 12:21; 1 Petru 2:23). Oricât de greu v-ar putea fi, arătaţi prin exemplul vostru ce mod de vorbire şi de comportare aşteptaţi din partea lui.

Nu uitaţi: Până la maturitate, adolescenţii se află într-un proces de tranziţie. Specialiştii au observat că, în această perioadă, adolescenţii au un comportament schimbător, uneori acţionând foarte matur, iar alteori, copilăreşte. Ce puteţi face dacă observaţi acest comportament la fiul sau fiica voastră, în special când el sau ea se comportă copilăreşte?

Străduiţi-vă să nu fiţi critici şi să nu vă lăsaţi antrenaţi într-o dispută copilărească. Consideraţi-l pe copilul vostru un adult în devenire (1 Corinteni 13:11). De exemplu, dacă fiul sau fiica voastră se comportă copilăreşte, iar apoi spune „De ce mă tot cicăliţi?“, aţi putea fi tentaţi să-i daţi o replică dură. Însă, dacă veţi proceda aşa, vă veţi pierde calmul, iar discuţia se va transforma foarte probabil într-o ceartă. În schimb, aţi putea spune: „Văd că eşti supărat. Poate ar fi bine să vorbim despre asta mai târziu, când te vei linişti“. În felul acesta, situaţia va fi sub control. Acum, cadrul este pregătit pentru o discuţie, nu pentru o ceartă.

VEZI VOLUMUL I, CAPITOLELE 1 ŞI 2

  REGULI

Ar trebui să fiu mai ferm în ce priveşte ora la care să se întoarcă acasă?

Pentru a putea răspunde la această întrebare, imaginaţi-vă că vă aflaţi în următoarea situaţie: A trecut o jumătate de oră de când fiul vostru trebuia să se întoarcă acasă. Deodată, uşa se deschide încet, iar voi vă spuneţi în gând: „Speră că ne-am dus la culcare“. Bineînţeles că nu aşa stau lucrurile. De când ştiaţi că trebuia să se întoarcă, nu v-aţi mişcat de lângă uşă. Iar când el intră în sfârşit în casă, privirile vi se întâlnesc. Ce veţi spune? Ce veţi face?

Există două extreme: fie să vă spuneţi „Aşa-s băieţii“ şi să treceţi cu vederea încălcarea regulii, fie să-i ziceţi „De-acum înainte nu mai mergi nicăieri“. Însă, în loc să acţionaţi sub impulsul momentului, ascultaţi mai întâi ce are de spus. Poate că a întârziat dintr-un motiv întemeiat. Folosiţi-vă de situaţie pentru a vă ajuta fiul să înveţe o lecţie valoroasă. Cum puteţi face aceasta?

Sugestie: Spuneţi-i copilului că veţi discuta a doua zi despre cele întâmplate. Apoi, găsiţi un moment potrivit şi spuneţi-i ce aveţi de gând să faceţi. Unii părinţi procedează astfel: Dacă fiul sau fiica lor întârzie, data viitoare va trebui să fie acasă cu o jumătate de oră mai devreme. Pe de altă parte, dacă fiul sau fiica voastră ajunge de fiecare dată la timp,  dovedindu-se astfel de încredere, i-aţi putea acorda mai multă libertate, dându-i uneori voie să vină mai târziu acasă. Este important ca fiul sau fiica voastră să ştie exact la ce oră trebuie să se întoarcă acasă şi care va fi pedeapsa dacă ajunge mai târziu. Bineînţeles, va trebui apoi să şi aplicaţi acea pedeapsă.

Însă Biblia spune: „Rezonabilitatea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii!“ (Filipeni 4:5). Aşadar, înainte de a stabili ora la care copilul vostru să se întoarcă acasă, aţi putea să discutaţi cu el şi să-l întrebaţi la ce oră ar vrea să se întoarcă şi de ce. Ţineţi cont de ceea ce spune. Iar dacă s-a dovedit o persoană responsabilă, îi puteţi îndeplini dorinţa, atât timp cât este una rezonabilă.

În viaţă, punctualitatea este foarte importantă. Prin urmare, fixarea unei ore la care copilul vostru să se întoarcă acasă nu are ca scop doar ocrotirea lui. O astfel de regulă îl va ajuta să cultive o calitate care îi va fi de folos şi după ce va părăsi casa părintească (Proverbele 22:6).

VEZI VOLUMUL I, CAPITOLUL 3, ŞI VOLUMUL II, CAPITOLUL 22

Cum aş putea aplana certurile din cauza îmbrăcămintei?

Gândiţi-vă la scenariul prezentat la pagina 77 din acest volum. Imaginaţi-vă că Hadasa este fiica voastră. Fireşte, observaţi că îmbrăcămintea ei este destul de sumară; se vede cam mult, după părerea voastră. Reacţionaţi imediat spunând: „Ştii ceva, domnişoară, ori te duci şi te schimbi, ori nu mai pleci nicăieri!“. „Ultimatumul“ va da, probabil, rezultate. La urma urmei, fiica voastră nu prea are de ales, trebuie să asculte. Însă cum o puteţi ajuta să-şi schimbe şi modul de gândire, nu doar vestimentaţia?

● În primul rând, nu uitaţi: Copilul vostru adolescent trebuie să fie preocupat la fel de mult ca voi, dacă nu chiar mai  mult, de consecinţele faptului de a purta o îmbrăcăminte indecentă. În adâncul inimii, el nu-şi doreşte să arate ridicol sau să atragă în mod nepotrivit atenţia celor din jur. Explicaţi-i cu răbdare că hainele indecente nu-l fac mai atrăgător. * Daţi-i soluţii concrete.

● În al doilea rând, fiţi rezonabili. Întrebaţi-vă: „Se încalcă vreun principiu biblic sau e doar o chestiune de gust?“ (2 Corinteni 1:24; 1 Timotei 2:9, 10). Dacă este doar o chestiune de gust, n-aţi putea face o concesie?

● În al treilea rând, ar fi bine nu doar să-i spuneţi copilului vostru ce nu este potrivit să poarte, ci şi să-l ajutaţi să-şi găsească haine adecvate. Pentru a discuta cu el, aţi putea folosi foile de lucru de la paginile 82 şi 83 din acest volum. Timpul şi eforturile vă vor fi cu siguranţă răsplătite!

VEZI VOLUMUL I, CAPITOLUL 11

Ar trebui să-i permit copilului meu să joace jocuri electronice?

Jocurile electronice nu mai sunt ca pe vremea când eraţi voi adolescenţi. Cum l-aţi putea ajuta pe copilul vostru să identifice posibilele pericole şi să le evite?

Nu veţi obţine mare lucru condamnând toate jocurile electronice sau afirmând categoric că acestea sunt o pierdere de timp. Reţineţi: Nu toate jocurile sunt rele! Totuşi, ele pot să creeze dependenţă. Prin urmare, observaţi cât timp petrece copilul vostru jucându-se pe calculator şi ce fel de jocuri preferă. Chiar l-aţi putea întreba:

● Ce joc le place colegilor tăi cel mai mult?

● Ce se întâmplă în joc?

● De ce crezi că le place colegilor tăi?

 S-ar putea să descoperiţi că fiul sau fiica voastră ştie despre jocurile electronice mai multe decât credeaţi. Probabil chiar a jucat unele jocuri pe care le consideraţi nepotrivite. Dacă aşa stau lucrurile, nu reacţionaţi exagerat. Acum aveţi ocazia de a-l ajuta pe copil să-şi dezvolte capacitatea de înţelegere (Evrei 5:14).

Puneţi-i întrebări care să-l ajute să înţeleagă de ce îl atrag unele jocuri nepotrivite. De exemplu, l-aţi putea întreba:

● Simţi că nu eşti acceptat de colegi deoarece nu ai voie să joci acel joc?

Unii tineri joacă un anumit joc electronic ca să aibă ce să discute cu colegii. Dacă aşa stau lucrurile şi în cazul copilului vostru, probabil că nu veţi aborda problema la fel ca în situaţia în care aţi şti că îl atrag jocurile sângeroase sau cu tentă imorală (Coloseni 4:6).

Dar ce veţi face dacă pe copilul vostru îl atrage ceea ce este negativ într-un anumit joc? Unii tineri s-ar putea justifica imediat spunând că pe ei nu-i afectează scenele sângeroase din jocurile pe calculator. „Dacă fac aceste lucruri într-un joc nu înseamnă că am să le fac şi în viaţa reală“, ar putea argumenta ei. Dacă şi copilul vostru reacţionează la fel, îndreptaţi-i atenţia spre Psalmul 11:5. Aşa cum reiese din verset, Iehova nu-i dezaprobă doar pe cei ce sunt violenţi, ci şi pe cei ce iubesc violenţa. Acest principiu se aplică, de asemenea, la imoralitatea sexuală, precum şi la orice conduită condamnată de Cuvântul lui Dumnezeu (Psalmul 97:10).

Dacă jocurile electronice constituie o problemă pentru copilul vostru, încercaţi următoarele:

● Nu-i permiteţi să joace jocuri electronice într-un loc retras, cum este dormitorul.

● Stabiliţi reguli clare. De exemplu, nu are voie să se joace înainte de a-şi termina temele, de a lua cina sau de a face alte lucruri importante.

 ● Subliniaţi importanţa activităţilor ce pretind mişcare.

● Supravegheaţi-l în timp ce se joacă sau chiar jucaţi-vă împreună cu el din când în când.

Bineînţeles, pentru a vă putea sfătui copiii în ce priveşte conţinutul unor jocuri electronice, trebuie să aveţi libertate de exprimare. Aşadar, întrebaţi-vă: Ce fel de emisiuni şi filme vizionez? Nu vă amăgiţi singuri: dacă aveţi două norme, copiii îşi vor da seama de asta!

VEZI VOLUMUL II, CAPITOLUL 30

Ce-aş putea face în cazul în care copilul meu este dependent de mobil, de calculator sau de alte aparate?

Petrece copilul vostru adolescent prea mult timp pe internet sau scriind şi citind SMS-uri? Ţine mai mult la MP3 playerul său decât la voi? Ce-aţi putea face în acest caz?

Aţi putea pur şi simplu să-i luaţi aparatul. Însă nu vă grăbiţi să trageţi concluzia că toate aparatele electronice sunt rele. La urma urmei, şi voi folosiţi unele aparate ce nu existau pe vremea părinţilor voştri. Aşadar, în loc să-i confiscaţi aparatul — exceptând cazul în care aveţi motive întemeiate să o faceţi —, ar fi mai bine să profitaţi de ocazie şi să-l învăţaţi să folosească astfel de mijloace de comunicare în mod înţelept şi echilibrat. Cum puteţi face acest lucru?

Discutaţi problema cu fiul sau fiica voastră. Mai întâi, spuneţi-i de ce sunteţi îngrijoraţi. Apoi, ascultaţi ce are de spus (Proverbele 18:13). După aceea, căutaţi împreună soluţii practice. Să nu vă fie teamă să fixaţi limite clare, dar fiţi şi rezonabili. „Când pierdeam prea mult timp cu SMS-urile, părinţii nu mi-au luat mobilul, ci mi-au stabilit nişte reguli de bază“, povesteşte o adolescentă pe nume Ellen. „Modul în care au abordat problema mă ajută să fiu echilibrată în privinţa SMS-urilor, chiar şi atunci când părinţii nu sunt în preajmă.“

 Dar dacă fiul sau fiica voastră reacţionează defensiv? Nu trageţi imediat concluzia că aţi vorbit în vânt. Aveţi răbdare şi lăsaţi-l să se gândească la ce i-aţi spus. E posibil să fie deja de acord cu voi şi, după un timp, să facă schimbările necesare. Mulţi tineri reacţionează la fel ca Hailey, care mărturiseşte: „M-am simţit jignită când părinţii mi-au zis că eram dependentă de calculator. Apoi însă, cu cât mă gândeam mai mult la ce mi-au spus, cu atât eram mai convinsă că aveau dreptate“.

VEZI VOLUMUL I, CAPITOLUL 36

 INDEPENDENŢĂ

Cât de multă independenţă ar trebui să-i acord copilului meu?

Această întrebare ar putea părea complicată când este vorba de intimitatea copilului. Să presupunem, de exemplu,  că fiul vostru se află în camera lui, iar uşa este închisă. Ar trebui oare să intraţi fără să bateţi? Sau să zicem că fiica voastră şi-a uitat mobilul acasă fiindcă a plecat la şcoală în grabă. Ar trebui oare să aruncaţi o privire peste SMS-urile ei?

E greu de răspuns la astfel de întrebări. Ca părinţi, aveţi dreptul să ştiţi ce se petrece în viaţa copilului vostru adolescent, precum şi obligaţia de a-l ocroti. Dar nu puteţi fi la nesfârşit un „părinte-poliţist“, urmărind cu suspiciune orice mişcare a copilului. Aşadar, cum puteţi da dovadă de echilibru?

În primul rând, trebuie să recunoaşteţi că, dacă un adolescent îşi doreşte mai multă intimitate, nu înseamnă neapărat că a dat de bucluc. Adesea, aceasta este un semn de maturizare. Intimitatea îi ajută pe adolescenţi „să-şi încerce aripile“ în timp ce leagă prietenii şi găsesc soluţii la probleme folosindu-şi „puterea raţiunii“ (Romani 12:1, 2). Ea îi ajută să-şi dezvolte capacitatea de gândire, o calitate esenţială pentru a deveni adulţi cu simţul răspunderii. În plus, le dă ocazia să reflecteze înainte de a lua decizii sau de a răspunde la unele întrebări dificile (Proverbele 15:28).

În al doilea rând, trebuie să fiţi conştienţi că, dacă veţi încerca să controlaţi tot ce face copilul vostru, în inima lui ar putea apărea resentimente şi dorinţa de răzvrătire (Efeseni 6:4; Coloseni 3:21). Înseamnă aceasta că n-ar mai trebui să vă implicaţi în viaţa lui? Nicidecum, căci rămâneţi părinţii lui. Totuşi, scopul vostru ar trebui să fie acela de a-l ajuta să-şi exerseze conştiinţa (Deuteronomul 6:6, 7; Proverbele 22:6). Adevărul este că îndrumarea e mai eficientă decât supravegherea.

În al treilea rând, este bine să discutaţi cu copilul vostru. Ascultaţi-l când îşi exprimă sentimentele. Există situaţii în care aţi putea ceda? Spuneţi-i că se va bucura de mai multă intimitate dacă nu vă înşală încrederea. Explicaţi-i care vor fi consecinţele în caz contrar şi ţineţi-vă de cuvânt când situaţia o  cere. Fiţi siguri că îi puteţi permite copilului să aibă mai multă intimitate fără a renunţa la rolul vostru de părinte grijuliu.

VEZI VOLUMUL I, CAPITOLELE 3 ŞI 15

Câte clase ar trebui să facă fiul sau fiica mea?

„Profesorii mă plictisesc îngrozitor!“ „Am prea multe teme de făcut!“ „Mă lupt să iau chiar şi note de trecere! Ce rost are să mă mai chinui?“ Din cauza unor astfel de dificultăţi, unii tineri sunt tentaţi să abandoneze şcoala înainte de a dobândi deprinderile necesare pentru a-şi câştiga existenţa. Ce aţi putea face dacă fiul sau fiica voastră vrea să se lase de şcoală? Încercaţi următoarele:

● Analizaţi-vă propria atitudine faţă de instruire. Aţi considerat şcoala o pierdere de vreme, un fel de „închisoare“ în care a trebuit să staţi până aţi putut urmări obiective mai importante? Dacă da, este posibil ca atitudinea voastră faţă de şcoală să-i fi influenţat pe copii. Totuşi, o bună instruire îi va ajuta să dobândească ‘înţelepciune practică şi capacitate de gândire’, calităţi de care vor avea nevoie ca să-şi atingă obiectivele (Proverbele 3:21).

● Asiguraţi-le un cadru potrivit. Unii copii ar putea lua note mai bune dacă ar şti cum să înveţe sau dacă ar avea un cadru adecvat. În acest sens, nu e nevoie decât de un birou pe care lucrurile să fie aşezate în ordine, de suficientă lumină şi de câteva instrumente de cercetare. Vă puteţi ajuta copilul să progreseze, atât pe plan şcolar, cât şi pe plan spiritual, asigurându-i un cadru potrivit pentru a medita (compară cu 1 Timotei 4:15).

● Implicaţi-vă. Consideraţi-i pe profesori şi pe consilierii şcolari aliaţi, nu duşmani. Faceţi cunoştinţă şi staţi de vorbă cu ei. Discutaţi despre obiectivele copilului vostru şi despre dificultăţile pe care le întâmpină. Dacă îi este greu să ia note bune, încercaţi să aflaţi cauza. De exemplu, crede cumva că,  dacă va fi un elev eminent, va ajunge ţinta hărţuielilor? Are probleme cu vreun profesor? Ce se poate spune despre materii? Programa şcolară ar trebui să-l ajute pe copil să-şi atingă potenţialul, nu să-l împovăreze. Sau e cumva vorba de o problemă de natură fizică, de exemplu o vedere slabă ori o tulburare de învăţare?

Cu cât vă veţi implica mai mult în instruirea şcolară şi spirituală a copilului vostru, cu atât şansele lui de reuşită vor fi mai mari (Psalmul 127:4, 5).

VEZI VOLUMUL I, CAPITOLUL 19

Cum pot şti când este pregătit copilul meu să plece de-acasă?

Serena, menţionată în capitolul 7 din acest volum, se gândeşte cu teamă la ziua în care va trebui să se mute singură. De ce? Ea mărturiseşte: „Chiar şi atunci când vreau să cumpăr ceva cu banii mei, tata nu mă lasă. Îmi zice că asta-i datoria lui. Aşa că ideea de a-mi plăti eu facturile mă sperie!“. Fără îndoială că tatăl Serenei are cele mai bune intenţii. Dar credeţi că, procedând astfel, îşi ajută fiica să fie pregătită pentru ziua în care va fi la casa ei? (Proverbele 31:10, 18, 27)

Sunteţi oare exagerat de grijulii cu copiii voştri? Dacă da, vor fi ei pregătiţi să trăiască pe propriile picioare? Cum vă puteţi da seama dacă procedaţi corect? Analizaţi, din perspectiva unui părinte, următoarele patru aspecte, menţionate şi în capitolul 7 la subtitlul „Sunt pregătit?“.

Administrarea banilor. Ştiu copiii voştri mai mari cum să completeze o declaraţie de venit sau ce trebuie să facă pentru a respecta legile fiscale? (Romani 13:7) Ştiu ei să folosească un card de credit cu simţul răspunderii? (Proverbele 22:7) Reuşesc să-şi întocmească un buget şi să nu cheltuiască mai mult decât câştigă? (Luca 14:28–30) Au avut bucuria de a-şi cumpăra ceva cu bani câştigaţi de ei? Au simţit  vreodată bucuria şi mai mare de a dărui din timpul şi resursele lor pentru a-i ajuta pe alţii? (Faptele 20:35)

Treburile casnice. Ştiu copiii voştri, atât fetele, cât şi băieţii, să gătească? I-aţi învăţat să-şi spele şi să-şi calce hainele? În cazul în care conduc, ştiu ei să facă unele lucruri simple pentru a întreţine maşina, de exemplu să schimbe o roată în caz de pană, o siguranţă sau uleiul?

Relaţiile cu alţii. Când între copiii voştri mai mari apar neînţelegeri, interveniţi întotdeauna ca arbitru soluţionând voi problema? Sau i-aţi învăţat să găsească împreună o soluţie paşnică la problemă şi apoi să vă anunţe ce au decis? (Matei 5:23–25)

Obiceiurile spirituale. Le spuneţi copiilor în ce să creadă sau le aduceţi argumente? (2 Timotei 3:14, 15) În loc să le răspundeţi la toate întrebările de natură religioasă sau morală, i-aţi putea învăţa să-şi dezvolte ‘capacitatea de gândire’ (Proverbele 1:4). Sunteţi un exemplu pentru copiii voştri în ce priveşte studierea Bibliei? Sau aţi vrea să-şi formeze obiceiuri mai bune de studiu? *

Cu siguranţă, pentru a-i instrui pe copii în domeniile amintite e nevoie de timp şi de multe eforturi. Însă, când va veni ziua în care, cu lacrimi de tristeţe, dar şi de bucurie, vă veţi lua rămas-bun de la ei, veţi vedea că a meritat!

VEZI VOLUMUL I, CAPITOLUL 7

  SEX ŞI ÎNTÂLNIRI

Ar trebui să vorbesc cu copilul meu despre sex?

Copiii vorbesc despre sex de la o vârstă fragedă. Biblia a profeţit cu mult timp în urmă că „în zilele din urmă“ vor fi „timpuri critice, cărora cu greu li se va face faţă“ şi că oamenii vor fi „fără stăpânire de sine“, „mai degrabă iubitori de plăceri decât iubitori de Dumnezeu“ (2 Timotei 3:1, 3, 4). Obiceiul foarte răspândit de a face sex ocazional este unul dintre multele indicii ale împlinirii acestei profeţii.

Lumea de azi este foarte diferită de lumea în care aţi crescut voi. În anumite privinţe, însă, problemele au rămas aceleaşi. Aşadar, să nu vă simţiţi copleşiţi sau speriaţi când vedeţi cu ce influenţe negative se confruntă copiii voştri. Fiţi mai degrabă hotărâţi să-i ajutaţi să facă ceea ce i-a îndemnat apostolul Pavel pe creştini acum 2 000 de ani: „Îmbrăcaţi-vă cu armura completă care provine de la Dumnezeu, ca să puteţi rămâne neclintiţi împotriva maşinaţiilor Diavolului“ (Efeseni 6:11). Adevărul este că mulţi tineri creştini merită laude pentru că luptă să facă ce este drept, în pofida influenţelor negative prezente la tot pasul. Cum îi puteţi ajuta pe copiii voştri să facă la fel?

O modalitate ar fi să începeţi discuţia folosind unele capitole din partea a 4-a a acestui volum şi din părţile 1 şi 7 din  volumul II. Aceste capitole conţin pasaje biblice care îndeamnă la meditare. Unele prezintă personaje reale care au făcut ce este drept şi au cules binecuvântări sau au nesocotit legile divine şi au plătit scump pentru asta. Altele conţin principii ce îi pot ajuta pe copiii voştri să înţeleagă privilegiul măreţ pe care îl au — şi pe care-l aveţi şi voi — de a trăi în armonie cu legile lui Dumnezeu. Încercaţi să analizaţi acest material cât mai curând.

VEZI VOLUMUL I, CAPITOLELE 23, 25 ŞI 32, ŞI VOLUMUL II, CAPITOLELE 4–6, 28 ŞI 29

Ar trebui să-i permit copilului meu să înceapă să-şi dea întâlniri?

Mai devreme sau mai târziu, va veni timpul când copiii voştri îşi vor da întâlniri. Phillip spune: „Nu trebuie să fac nimic! Fetele vin la mine şi-mi spun să ieşim undeva, iar eu mă întreb: «Ce să fac?» E greu să spui nu, fiindcă unele sunt chiar frumoase!“.

Cel mai bun lucru pe care l-aţi putea face ca părinţi este să vorbiţi cu copiii voştri adolescenţi despre întâlniri, probabil folosind ca bază pentru discuţie capitolul 1 din volumul II. Încercaţi să aflaţi cum consideră fiul sau fiica voastră problemele cu care se confruntă la şcoală sau chiar în congregaţie. Uneori, astfel de discuţii pot fi purtate ‘acasă sau pe drum’, adică într-un cadru mai puţin oficial (Deuteronomul 6:6, 7). Dar, oricare ar fi cadrul, nu uitaţi ‘să fiţi prompţi la ascultare, înceţi la vorbire’ (Iacov 1:19).

Dacă fiicei sau fiului vostru îi place deja de cineva de sex opus, nu intraţi în panică. O adolescentă spune: „Când tata a aflat că aveam un prieten, s-a supărat foc! A încercat să mă sperie punându-mi tot felul de întrebări despre căsătorie şi dacă eram pregătită pentru aşa ceva. Iar când eşti tânăr, asta te face să vrei să continui acea relaţie ca să le arăţi părinţilor că n-au dreptate!“.

 În cazul în care copilul consideră că pentru voi întâlnirile sunt un subiect tabu, e posibil să se întâmple ceva dureros: şi-ar putea da întâlniri pe ascuns. O tânără zice: „Când părinţii reacţionează exagerat, îi determină pe copii să-şi ascundă mai bine relaţia. Aceştia nu-i vor pune capăt, dimpotrivă, vor deveni mai şmecheri“.

Părinţi, veţi avea rezultate mai bune dacă veţi vorbi deschis cu copiii voştri! Brittany, care are 20 de ani, povesteşte: „Părinţii au discutat întotdeauna foarte deschis cu mine despre întâlniri. Pentru ei este important să ştie de cine îmi place şi cred că lucrul acesta nu-i rău deloc! Tata vorbeşte cu acea persoană. Când îi îngrijorează ceva, părinţii îmi spun. De obicei, îmi dau seama dacă mă interesează sau nu cineva înainte de a se pune problema întâlnirilor“.

Însă, după ce aţi citit capitolul 2 din volumul II, poate că vă întrebaţi dacă fiul sau fiica voastră şi-ar da întâlniri fără să vă spună. Observaţi comentariile câtorva tineri intervievaţi în legătură cu motivele pentru care unii sunt tentaţi să-şi dea întâlniri pe ascuns. Apoi, gândiţi-vă la întrebările ce însoţesc aceste comentarii.

„Unii tineri nu găsesc acasă sprijinul de care au nevoie şi îl caută la un prieten sau la o prietenă.“ (Wendy)

Părinţi, vă îngrijiţi în mod corespunzător de necesităţile afective ale copiilor voştri? Aţi putea face îmbunătăţiri? Care ar fi acestea?

„Când aveam 14 ani, un coleg venit din altă ţară m-a rugat să fiu prietena lui. Am fost de acord. Îmi plăcea ideea de a mă plimba cu un băiat de mână.“ (Diane)

Dacă Diane ar fi fiica voastră, cum aţi aborda acest subiect?

„Telefonul mobil te ajută foarte mult să-ţi dai întâlniri pe ascuns. Părinţii habar n-au ce faci!“ (Annette)

 Ce măsuri de precauţie puteţi lua în cazul în care copiii voştri au telefon mobil?

„E floare la ureche să-ţi dai întâlniri pe ascuns când părinţii habar n-au ce faci şi cu cine îţi petreci timpul.“ (Thomas)

Aţi putea să vă implicaţi mai mult în viaţa copiilor voştri, fără a fi totuşi prea restrictivi?

„De multe ori, copiii sunt singuri acasă. Alteori, părinţii sunt prea încrezători când le permit copiilor să iasă cu alţii.“ (Nicholas)

Gândiţi-vă la prietenii copiilor voştri. Chiar ştiţi ce fac când sunt împreună?

„Unii pot fi tentaţi să-şi dea întâlniri pe ascuns dacă părinţii sunt peste măsură de severi.“ (Paul)

Ce puteţi face ca „rezonabilitatea voastră să fie cunoscută“, fără a încălca totuşi legile sau principiile biblice? (Filipeni 4:5)

„În primii ani ai adolescenţei, aveam un respect de sine scăzut şi doream mult să mi se acorde atenţie. Am început să vorbesc prin mailuri cu un băiat dintr-o congregaţie apropiată şi m-am îndrăgostit de el. Mă făcea să mă simt specială.“ (Linda)

Cum credeţi că puteau fi satisfăcute mai bine necesităţile Lindei în familie?

Aţi putea folosi capitolul 2 din volumul II, precum şi această parte din apendice pentru a discuta cu fiul sau cu fiica voastră. Cea mai bună modalitate de a vă asigura că nu va face nimic pe ascuns este să comunicaţi sincer şi deschis (Proverbele 20:5).

VEZI VOLUMUL II, CAPITOLELE 1–3

  PROBLEME DE NATURĂ AFECTIVĂ

Cum ar trebui să reacţionez dacă fiul sau fiica mea vorbeşte despre sinucidere?

În unele părţi ale lumii se observă un fenomen îngrijorător: cazurile de suicid în rândul adolescenţilor sunt tot mai frecvente. În Statele Unite, de exemplu, sinuciderea este a treia cauză de deces în rândul tinerilor cu vârsta cuprinsă între 15 şi 25 de ani, iar numărul sinuciderilor în rândul copiilor cu vârsta cuprinsă între 10 şi 14 ani s-a dublat în ultimele două decenii. Cei mai expuşi riscului sunt tinerii care suferă de o tulburare mintală, care au avut în familie cazuri de suicid şi care au mai încercat să se sinucidă. Iată câteva semne de avertizare ce ar putea indica faptul că un tânăr se gândeşte să-şi ia viaţa:

● se izolează de familie şi de prieteni,

● nu mai are aceleaşi obiceiuri alimentare şi de somn,

● îşi pierde interesul faţă de activităţi care înainte îi plăceau,

● prezintă schimbări vizibile de personalitate,

● se droghează sau consumă alcool în exces,

● renunţă la obiecte pe care înainte le preţuia,

● vorbeşte despre moarte sau îl preocupă subiecte ce au legătură cu moartea.

 Una dintre cele mai mari greşeli pe care le poate face un părinte este să ignore aceste semne de avertizare. Toate ameninţările trebuie luate în serios. Nu vă grăbiţi să trageţi concluzia că fiul sau fiica voastră este doar într-o pasă proastă.

De asemenea, nu trebuie să vă fie ruşine să cereţi ajutor pentru copilul vostru adolescent dacă acesta suferă de depresie gravă sau de o altă tulburare mintală. Iar dacă suspectaţi că intenţionează să-şi ia viaţa, puneţi-i întrebări în legătură cu intenţiile lui. Unii cred că, dacă vorbeşti cu un adolescent despre sinucidere, îl încurajezi să treacă la fapte. Această concepţie este falsă. Mulţi tineri acceptă să vorbească despre asta când părinţii deschid subiectul. Prin urmare, dacă fiul sau fiica voastră recunoaşte că s-a gândit la sinucidere, încercaţi să aflaţi dacă a pus la cale un plan şi, eventual, cât este de detaliat. Cu cât planul este mai detaliat, cu atât mai repede trebuie să interveniţi.

Nu trageţi concluzia că depresia va dispărea de la sine. Şi chiar dacă pare că a dispărut, să nu credeţi că problema s-a rezolvat. Dimpotrivă, acesta ar putea fi cel mai critic moment. De ce? Deoarece un adolescent care trece printr-un episod de depresie gravă nu are suficientă putere pentru a-şi duce la îndeplinire gândurile suicidare. Însă, când episodul trece şi adolescentul îşi revine, el are puterea de a trece la fapte.

Este într-adevăr tragic că unii tineri cuprinşi de disperare se gândesc să-şi pună capăt vieţii. Luând în seamă semnele de avertizare şi reacţionând la ele, părinţii şi alţi adulţi iubitori ‘le vorbesc consolator sufletelor deprimate’ şi sunt asemenea unui loc de refugiu pentru tineri (1 Tesaloniceni 5:14).

VEZI VOLUMUL I, CAPITOLELE 13 ŞI 14, ŞI VOLUMUL II, CAPITOLUL 26

Ar trebui să-mi ascund durerea faţă de copii?

Pierderea în moarte a partenerului de viaţă este o experienţă extrem de dureroasă. Din nefericire, această tragedie  s-a întâmplat când copilul tău aflat la vârsta adolescenţei are nevoie de ajutorul tău. Cum ai putea să-l ajuţi să facă faţă durerii, fără a-ţi ignora însă propriile sentimente? * Iată câteva sugestii:

● Nu încerca să-ţi ascunzi sentimentele. Fiul tău a învăţat cele mai valoroase lecţii de viaţă de la tine. De această dată, el va învăţa cum să facă faţă durerii. Prin urmare, nu-ţi ascunde durerea gândindu-te că trebuie să fii tare pentru copil, căci, procedând astfel, îl vei determina să facă la fel. Dimpotrivă, când îţi exprimi durerea sufletească, fiul tău învaţă că este mai bine să-şi exprime sentimentele decât să şi le reprime şi că e normal să fie trist, dezamăgit sau chiar furios.

● Îndeamnă-l să vorbească. Încurajează-ţi fiul să-şi deschidă inima în faţa ta, însă fără să-l forţezi. Dacă vezi că ezită, încearcă să discuţi împreună cu el capitolul 16 din acest volum. Vorbeşte-i despre momentele frumoase pe care le-ai petrecut alături de partenerul tău. Recunoaşte că-ţi este greu să mergi înainte. Dacă te va auzi exprimându-ţi sentimentele, fiul tău va învăţa să facă la fel.

● Recunoaşte-ţi limitele. Este normal să vrei să-i acorzi fiului tău sprijin într-o perioadă grea ca aceasta. Nu uita însă că moartea partenerului te-a afectat profund. O vreme, nu vei mai avea aceeaşi tărie emoţională, mintală şi fizică (Proverbele 24:10). De aceea, s-ar putea să ai nevoie de ajutorul unor membri adulţi ai familiei sau al unor prieteni maturi. E o dovadă de maturitate să ceri ajutor. În Proverbele 11:2 se spune: „Înţelepciunea este cu cei modeşti“.

Însă cel mai bun ajutor pe care-l poţi primi vine de la Iehova Dumnezeu, care le promite închinătorilor săi: „Eu, Iehova, Dumnezeul tău, te iau de mâna dreaptă, eu, Cel care-ţi spune: «Nu te teme! Eu te voi ajuta!»“ (Isaia 41:13).

VEZI VOLUMUL I, CAPITOLUL 16

 Cum mi-aş putea ajuta fiica să aibă un punct de vedere echilibrat cu privire la dietă?

Ce puteţi face dacă fiica voastră suferă de o tulburare alimentară? * Mai întâi, încercaţi să înţelegeţi de ce a recurs fiica voastră la acest comportament.

S-a observat că multe tinere cu tulburări alimentare au un respect de sine scăzut şi sunt perfecţioniste, aşteptând prea mult de la propria persoană. Asiguraţi-vă că nu încurajaţi aceste atitudini. Ajutaţi-o să-şi recapete încrederea în sine (1 Tesaloniceni 5:11).

De asemenea, analizaţi-vă propria atitudine faţă de mâncare şi greutate. Aţi pus, fără să vă daţi seama, prea mare accent pe aceste chestiuni, fie prin cuvinte, fie prin propriul exemplu? Nu uitaţi că adolescentele sunt foarte preocupate de înfăţişarea lor. Chiar şi simplul fapt de a tachina o fată spunându-i că este „grăsuţă“ sau că a crescut ca din apă îi poate crea complexe, dacă este uşor influenţabilă.

După ce aţi meditat sub rugăciune la această problemă, purtaţi o discuţie sinceră cu fiica voastră. Iată câteva sugestii în acest sens:

● Gândiţi-vă bine la ce veţi spune şi când veţi spune.

● Exprimaţi-vă fără ocolişuri îngrijorarea şi dorinţa de a o ajuta.

● Nu fiţi surprinşi dacă prima reacţie va fi defensivă.

● Ascultaţi cu răbdare.

Dar, ceea ce este şi mai important, fiţi alături de fiica voastră în lupta ei cu tulburarea alimentară. Luptaţi ca familie!

VEZI VOLUMUL I, CAPITOLUL 10, ŞI VOLUMUL II, CAPITOLUL 7

   SPIRITUALITATE

Cum pot să le insuflu copiilor mei valori spirituale şi în perioada adolescenţei?

Biblia spune că Timotei a fost instruit din punct de vedere spiritual „din pruncie“. Probabil că şi voi, în calitate de părinţi, aţi procedat astfel în cazul copiilor voştri (2 Timotei 3:15). Însă, când copiii devin adolescenţi, s-ar putea să fie nevoie să vă adaptaţi metodele de predare. În această perioadă, copiii încep să înţeleagă mai bine noţiuni complexe, abstracte, pe care nu le puteau percepe când erau mai mici. Acum, mai mult ca oricând, trebuie să faceţi apel la capacitatea lor de a raţiona (Romani 12:1).

Când i-a scris lui Timotei, Pavel a menţionat lucrurile pe care Timotei ‘le învăţase şi pe care fusese convins să le creadă’ (2 Timotei 3:14). Poate că acum copiii voştri trebuie să fie ‘convinşi să creadă’ adevărurile biblice pe care le cunosc din pruncie. Pentru a le atinge inima, nu e suficient să le spuneţi pur şi simplu ce să facă sau în ce să creadă. Ei trebuie să se convingă singuri de aceste lucruri. Cum îi puteţi ajuta? Creaţi-le ocazii să mediteze şi să răspundă la întrebări precum:

● De ce pot fi convins că Dumnezeu există? (Romani 1:20)

● Cum pot şti dacă ceea ce m-au învăţat părinţii din Biblie este adevărat? (Faptele 17:11)

 ● Cum pot fi sigur că principiile biblice sunt spre binele meu? (Isaia 48:17, 18)

● De ce pot fi convins că profeţiile biblice se vor împlini? (Iosua 23:14)

● Ce anume mă convinge de ‘valoarea inestimabilă a cunoştinţei despre Cristos Isus’? (Filipeni 3:8)

● Ce înseamnă pentru mine jertfa lui Cristos? (2 Corinteni 5:14, 15; Galateni 2:20)

Poate că vă reţineţi să-i îndemnaţi pe copii să mediteze la astfel de întrebări de teamă că nu vor reuşi să răspundă la ele. Dar procedând astfel ar fi ca şi cum aţi ezita să vă uitaţi la indicatorul de combustibil de teamă că va arăta că rezervorul este aproape gol. În acest caz, e mai bine să ştiţi din timp, cât încă se poate remedia situaţia! În mod asemănător, acum — când copiii încă locuiesc cu voi — este timpul să-i ajutaţi să-şi analizeze credinţa şi ‘să se convingă’ de lucrurile pe care le-au învăţat. *

Să nu vi se pară ciudat dacă fiul sau fiica voastră vă întreabă „De ce să cred asta?“. Diane, care are 22 de ani, îşi aminteşte că şi ea a procedat astfel când era adolescentă. Ea spune: „Nu voiam să am îndoieli cu privire la convingerile mele. După ce am găsit răspunsuri clare la întrebările pe care mi le puneam, mi-am dat seama că-mi plăcea să fiu o Martoră a lui Iehova! Când eram întrebată de ce nu făceam anumite lucruri, în loc să răspund «Nu-mi permite religia», spuneam «Nu cred că e bine». Cu alte cuvinte, îmi însuşisem punctul de vedere biblic“.

Sugestie: Cum vă puteţi ajuta copilul să raţioneze pe baza principiilor biblice? Când apare o problemă, rugaţi-l să-şi imagineze că el este părintele. De exemplu, să presupunem că fiica voastră vă cere permisiunea să meargă la o petrecere  despre care voi (dar şi ea probabil) ştiţi că nu e potrivită. În loc să răspundeţi pur şi simplu „nu“, aţi putea spune ceva de genul: „Aş vrea să te pui în locul meu. Gândeşte-te la petrecerea la care vrei să mergi, fă cercetări (de exemplu, capitolul 37 din acest volum sau capitolul 32 din volumul II) şi discutăm mâine. Eu voi juca rolul tău şi îţi voi cere voie să merg la petrecere, iar tu, în calitate de părinte, îmi vei spune dacă este sau nu o idee bună“.

VEZI VOLUMUL I, CAPITOLUL 38, ŞI VOLUMUL II, CAPITOLELE 34–36

Copilul nostru şi-a pierdut interesul faţă de lucrurile spirituale. Ce putem face?

În primul rând, nu vă grăbiţi să trageţi concluzia că a respins religia voastră. De multe ori, problema este alta. De exemplu, copilul vostru probabil:

● se confruntă cu presiuni din partea colegilor şi ezită să arate că respectă principiile biblice, întrucât asta l-ar face diferit;

● vede că alţi tineri (chiar fraţii săi) sunt creştini exemplari şi se gândeşte că e imposibil să fie ca ei;

● tânjeşte după prieteni, dar se simte singur sau nu-şi găseşte locul printre tinerii creştini;

● vede că alţi tineri „creştini“ duc o viaţă duplicitară;

● se străduieşte să-şi formeze propria identitate şi, prin urmare, se simte obligat să examineze valorile la care ţineţi;

● vede că ceilalţi colegi fac lucruri rele şi pare să le meargă bine;

● încearcă să câştige aprobarea părintelui necredincios.

Este important să reţineţi că problemele de genul acesta nu au legătură cu principiile ce stau la baza credinţei voastre. Ele au legătură  mai degrabă cu situaţiile care, cel puţin pentru moment, ne îngreunează eforturile de a duce o viaţă de creştin. Aşadar, ce puteţi face pentru a-l încuraja pe copil?

Faceţi concesii, dar nu şi compromisuri. Încercaţi să înţelegeţi ce anume îl descurajează pe copilul vostru şi faceţi schimbările necesare, astfel încât el să se afle într-un mediu care să-i permită să crească pe plan spiritual (Proverbele 16:20). De exemplu, chenarul „Presiuni din partea colegilor — plan“, de la paginile 132 şi 133 din volumul II, îl poate ajuta să aibă mai multă încredere în el şi mai mult curaj când se confruntă cu presiuni la şcoală. Sau, dacă se simte singur, poate că va trebui să-l ajutaţi în mod concret să-şi facă prieteni buni.

Alegeţi-i un mentor. Uneori tinerii pot fi încurajaţi de un adult care nu face parte din familie. Cunoaşteţi un creştin al cărui mod de viaţă ar putea fi un model pentru copilul vostru? Încercaţi să faceţi în aşa fel încât fiul sau fiica voastră să petreacă timp cu această persoană. Asta nu înseamnă că vă neglijaţi responsabilităţile pe care le aveţi în calitate de părinţi. Gândiţi-vă la Timotei. El a avut mult de câştigat fiind în compania apostolului Pavel, dar şi Pavel a avut mult de câştigat pentru că Timotei a fost însoţitorul lui (Filipeni 2:20, 22).

Cât timp copilul locuieşte cu voi, aveţi dreptul să-i cereţi să respecte programul vostru spiritual. Însă trebuie să aveţi obiectivul de a-i sădi în inimă iubirea pentru Dumnezeu, nu de a-l determina să acţioneze în mod mecanic. Pentru a vă ajuta copilul să accepte religia adevărată, fiţi voi înşivă un exemplu. În plus, fiţi rezonabili în aşteptările voastre. Îngrijiţi-vă ca el să aibă un mentor şi să se bucure de prietenii sănătoase. Probabil că şi copilul vostru va spune într-o zi, asemenea psalmistului: „Iehova este stânca mea, fortăreaţa mea şi Cel ce mă scapă“ (Psalmul 18:2).

VEZI VOLUMUL I, CAPITOLUL 39, ŞI VOLUMUL II, CAPITOLELE 37 ŞI 38

[Note de subsol]