Cartea biblică numărul 60 — 1 Petru

Scriitorul: Petru

Locul scrierii: Babilon

Data încheierii scrierii: aprox. 62–64 e.n.

1. De ce trebuiau să suporte creştinii încercări, şi de ce a fost oportună Prima scrisoare a lui Petru?

PRIMII creştini proclamau virtuţile lui Dumnezeu, iar lucrarea Regatului prospera şi se extindea în tot Imperiul Roman. Apăruseră însă unele idei greşite cu privire la acest grup zelos. Un motiv era că religia lor provenea de la Ierusalim şi de la iudei, iar unii îi confundau pe creştini cu zeloţii, nişte iudei care făceau politică şi erau nemulţumiţi de jugul roman. Ei constituiau o permanentă sursă de probleme pentru guvernatorii locali. În afară de aceasta, creştinii se deosebeau de ceilalţi oameni pentru că refuzau să-i aducă ofrande împăratului sau să ia parte la ceremoniile religioase păgâne din timpul acela. Ei erau vorbiţi de rău şi trebuiau să suporte multe încercări din cauza credinţei lor. Exact la timp şi cu o clarviziune care făcea dovada inspiraţiei divine, Petru şi-a scris prima scrisoare pentru a-i încuraja pe creştini să stea fermi şi pentru a le da sfaturi în legătură cu modul în care trebuiau să se comporte sub domnia lui Nero, cezarul de atunci. Această scrisoare s-a dovedit foarte oportună întrucât la scurt timp după aceea creştinii au fost ţinta unor aprige persecuţii.

2. Ce anume arată că Petru este scriitorul primei scrisori ce îi poartă numele, şi cui a fost adresată ea?

² Cuvintele introductive arată că scriitorul este Petru. În plus, Ireneu, Clement din Alexandria, Origene şi Tertulian citează din această scrisoare şi i-o atribuie lui Petru. * Autenticitatea ei este la fel de bine atestată ca în cazul celorlalte scrisori inspirate. Eusebiu ne spune că bătrânii bisericii au folosit de multe ori această scrisoare. Prin urmare, pe timpul său nu exista niciun dubiu cu privire la autenticitatea acesteia (aprox. 260–aprox. 340 e.n.). Ignatie, Hermas şi Barnaba, de la începutul secolului al II-lea, fac şi ei referire la această scriere. * Prima scrisoare a lui Petru este în deplină armonie cu restul Scripturilor inspirate şi le transmite un mesaj puternic creştinilor iudei şi neiudei, care erau ‘locuitori temporari, răspândiţi în Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia’, regiuni din Asia Mică (1 Pet. 1:1).

3. Ce dovezi există cu privire la perioada când a fost scrisă prima scrisoare a lui Petru?

³ Când a fost scrisă această scrisoare? Din conţinutul ei reiese că la data aceea creştinii se confruntau cu încercări, fie din partea păgânilor, fie din partea iudeilor neconvertiţi, dar că nu începuse încă valul de persecuţii declanşat de Nero în 64 e.n. Este evident că Petru a scris scrisoarea chiar înainte de aceasta, probabil între anii 62 şi 64 e.n. Faptul că Marcu se afla încă împreună cu Petru întăreşte această concluzie. În timpul primei detenţii a lui Pavel la Roma (aprox. 59–61 e.n.), Marcu fusese cu Pavel şi urma să plece în Asia Mică, iar în timpul celei de-a doua detenţii a lui Pavel (aprox. 65 e.n.), Marcu se pregătea să meargă din nou la Pavel la Roma (1 Pet. 5:13; Col. 4:10; 2 Tim. 4:11). Este posibil ca în acest interval el să fi fost cu Petru în Babilon.

4, 5. a) Ce anume contrazice afirmaţia că Petru ar fi scris prima sa scrisoare la Roma? b) De unde reiese că a scris-o chiar în Babilon?

⁴ Unde a fost scrisă această scrisoare? În timp ce comentatorii biblici sunt de aceeaşi părere în ce priveşte autenticitatea, canonicitatea şi data aproximativă a redactării scrierii, precum şi în ce priveşte identitatea scriitorului, părerile lor diferă în ce priveşte locul redactării. Potrivit propriei mărturii, Petru şi-a scris prima scrisoare în Babilon (1 Pet. 5:13). Unii afirmă însă că a scris-o la Roma, explicând că  „Babilon“ era un nume simbolic pentru Roma. Dovezile nu susţin însă această ipoteză. Nicăieri în Biblie nu se spune că numele Babilon se referă în mod explicit la Roma. Întrucât Petru s-a adresat creştinilor din Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, care erau literalmente denumirile unor regiuni geografice, concluzia logică este că, menţionând Babilonul, el se referă la locul care purta literalmente acest nume (1:1). Existau motive întemeiate ca Petru să se afle în Babilon. Lui i se încredinţase ‘vestea bună pentru cei circumcişi’, iar în vechiul Babilon şi în împrejurimile acestuia era o comunitate numeroasă de iudei (Gal. 2:7–9). Făcând referire la compilarea Talmudului babilonian, o enciclopedie menţionează „marile academii [rabinice] din Babilon“, care existau la începutul erei noastre. *

⁵ Scripturile inspirate, inclusiv cele două scrisori ale lui Petru, nu arată că el s-ar fi dus la Roma. Pavel spune despre sine că a fost la Roma, dar nu spune niciodată că Petru ar fi fost acolo. Deşi în scrisoarea către Romani Pavel menţionează 35 de nume şi transmite salutări la 26 de persoane, cărora le menţionează numele, el nu menţionează numele lui Petru. De ce? Pur şi simplu pentru că Petru nu se afla atunci acolo (Rom. 16:13–15). ‘Babilonul’, unde a scris Petru prima sa scrisoare, era literalmente oraşul Babilon, aflat pe malurile fluviului Eufrat, în Mesopotamia.

CONŢINUTUL PRIMEI SCRISORI A LUI PETRU

6. Despre ce speranţă scrie Petru, şi ce anume a făcut posibil ca ei să fie „născuţi din nou“ la această speranţă?

⁶ Naşterea din nou la o speranţă vie prin Cristos (1:1–25). Încă de la început, Petru îndreaptă atenţia cititorilor săi spre faptul că ‘au fost născuţi din nou la o speranţă vie’ şi la o moştenire nepieritoare care le era rezervată în ceruri. Acest lucru este potrivit îndurării lui Dumnezeu prin învierea lui Isus Cristos. Prin urmare, „cei aleşi“ se bucură mult, deşi sunt mâhniţi prin diferite încercări, pentru ca încercarea credinţei lor „să fie găsită drept motiv de laudă, glorie şi onoare la revelarea lui Isus Cristos“. Profeţii din vechime şi chiar îngerii au fost interesaţi de această salvare. Aşadar, cei aleşi trebuie să-şi încingă mintea pentru activitate şi să-şi pună speranţa în această bunătate nemeritată, fiind sfinţi în toată purtarea lor. Este cât se poate de potrivit să procedeze astfel, întrucât au fost eliberaţi nu cu lucruri pieritoare, ci „cu un sânge preţios, ca al unui miel fără defect şi fără pată“. Ei au fost „născuţi din nou“ prin cuvântul Dumnezeului viu şi veşnic, Iehova, cuvânt care dăinuie pentru totdeauna şi care le-a fost anunţat ca veste bună (1:1, 3, 7, 19, 23).

7. a) Ce fel de casă sunt creştinii, şi cu ce scop sunt zidiţi astfel? b) Ca locuitori temporari, ce purtare trebuie să aibă ei?

⁷ Să aveţi o purtare excelentă printre naţiuni (2:1—3:22). În calitate de pietre vii, creştinii sunt zidiţi drept casă spirituală, ca să ofere jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos, piatra unghiulară de temelie, care a devenit o piatră de poticnire pentru cei neascultători. Manifestând credinţă, ei au devenit o ‘preoţie regală, o naţiune sfântă, ca să anunţe pretutindeni virtuţile celui care i-a chemat din întuneric la lumina sa minunată’. Ca locuitori temporari printre naţiuni, ei trebuie să se abţină de la dorinţele carnale, să aibă o purtare excelentă şi să fie supuşi „oricărei creaţii omeneşti“, fie regelui, fie guvernatorilor lui. De asemenea, trebuie să ‘onoreze oameni de orice fel, să iubească întreaga comunitate a fraţilor, să se teamă de Dumnezeu şi să dea onoare regelui’. În mod asemănător, servitorii trebuie să le fie supuşi stăpânilor lor, cu o conştiinţă curată, suportând suferinţele nedrepte. Chiar şi Cristos, care n-a comis păcat, a suportat insulta şi suferinţa, lăsându-le „un model“, ca să calce cât mai exact pe urmele lui (2:9, 13, 17, 21).

8. a) Ce sfaturi sănătoase li se dau soţilor şi soţiilor? b) Ce trebuie să facem pentru a dobândi o conştiinţă bună înaintea lui Dumnezeu?

⁸ Şi soţiile trebuie să fie supuse. Printr-o conduită castă, plină de un respect profund, ele pot chiar să-şi câştige soţii necredincioşi fără cuvânt. Preocuparea lor n-ar trebui să fie podoabele exterioare, ci, imitând exemplul de supunere al Sarei, ele ar trebui să acorde atenţie ‘persoanei ascunse a inimii în veşmântul nepieritor al unui spirit blând şi liniştit, care este de mare valoare în ochii lui Dumnezeu’. Soţii trebuie să le dea onoare soţiilor lor ca unor ‘vase mai slabe’ şi ca unora care sunt ‘moştenitoare cu ei ale favorii nemeritate a vieţii’. Toţi creştinii trebuie să manifeste iubire frăţească. „Cine iubeşte viaţa . . . să se depărteze de rău şi să facă binele, să caute pacea şi s-o urmărească. Pentru că ochii lui Iehova sunt peste cei drepţi.“ Ei nu trebuie să se teamă de oameni, ci trebuie să fie întotdeauna gata să-şi apere speranţa. Este mai bine să sufere pentru că fac binele, dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu, decât pentru că fac răul. „De fapt, însuşi Cristos a murit o dată pentru totdeauna pentru păcate, un om drept pentru cei nedrepţi, ca să vă conducă la Dumnezeu, fiind omorât în carne, dar făcut viu în spirit.“ Credinţa lui Noe, demonstrată prin construirea arcei, a dus la păstrarea vieţii lui şi a familiei lui. În mod asemănător, cei care, pe baza credinţei în Cristos cel înviat, se dedică lui Dumnezeu, se botează ca simbol al acestei credinţe şi continuă să înfăptuiască voinţa lui Dumnezeu sunt salvaţi şi primesc de la Dumnezeu o conştiinţă bună (3:4, 7, 10–12, 18).

9. Ce dispoziţie a minţii trebuie să aibă creştinii, şi în pofida căror lucruri?

⁹ În calitate de creştini, să găsim bucurie în  înfăptuirea voinţei lui Dumnezeu, în pofida suferinţelor (4:1—5:14). Creştinii trebuie să aibă aceeaşi dispoziţie a minţii ca şi Cristos, trăind numai ca să înfăptuiască voinţa lui Dumnezeu şi încetând să mai îndeplinească voia naţiunilor, chiar dacă acestea îi insultă fiindcă nu mai aleargă cu ele „spre aceeaşi cloacă de depravare“. Întrucât sfârşitul tuturor lucrurilor s-a apropiat, ei trebuie să aibă o minte sănătoasă, să fie treji în vederea rugăciunilor şi să aibă o iubire profundă unii faţă de alţii, făcând toate lucrurile pentru ca Dumnezeu să fie glorificat. Când apar încercări, ei nu trebuie să se tulbure, ci trebuie să se bucure fiindcă sunt părtaşi la suferinţele lui Cristos. Însă niciunul nu trebuie să sufere ca răufăcător. Întrucât judecata începe cu casa lui Dumnezeu, „cei care suferă după voinţa lui Dumnezeu să-şi încredinţeze sufletul Creatorului fidel în timp ce fac binele“ (4:4, 19).

10. Ce sfaturi li se dau bărbaţilor în vârstă şi bărbaţilor mai tineri, şi cu ce puternică asigurare se încheie Prima scrisoare a lui Petru?

¹⁰ Bătrânii trebuie să păstorească turma lui Dumnezeu de bunăvoie şi cu înflăcărare. Faptul de a fi exemple pentru turmă le va garanta coroana gloriei, care nu se poate veşteji şi pe care o vor primi când va fi dezvăluit păstorul principal. Bărbaţii mai tineri trebuie să le fie supuşi bărbaţilor în vârstă, toţi manifestând umilinţă, fiindcă „Dumnezeu li se împotriveşte celor trufaşi, dar le dă bunătate nemeritată celor umili“. Ei trebuie să fie tari în credinţă şi să fie atenţi la ‘leul care răcneşte’, Diavolul. După aceste îndemnuri, Petru încheie, dând din nou o puternică asigurare: „Dar, după ce veţi suferi puţin timp, Dumnezeul oricărei bunătăţi nemeritate, care v-a chemat la gloria sa veşnică în unitate cu Cristos, va desăvârşi el însuşi formarea voastră, vă va face neclintiţi, vă va întări. A lui să fie puterea pentru totdeauna! Amin!“ (5:5, 8, 10, 11).

DE CE ESTE DE FOLOS

11. Cum întăreşte Petru sfaturile lui Isus şi ale lui Pavel când le dă îndemnuri supraveghetorilor?

¹¹ Prima scrisoare a lui Petru conţine îndemnuri sănătoase pentru supraveghetori. În armonie cu sfaturile lui Isus din Ioan 21:15–17 şi cu cele ale lui Pavel din Faptele 20:25–35, Petru arată din nou că lucrarea unui supraveghetor este o lucrare de păstorire, care trebuie făcută de bunăvoie, cu altruism şi cu înflăcărare. Supraveghetorul este un subpăstor, care îi slujeşte cu supunere ‘păstorului principal’, Isus Cristos. El este răspunzător în faţa lui pentru turma lui Dumnezeu, de care trebuie să se îngrijească cu toată umilinţa şi să fie un exemplu pentru ea (5:2–4).

12. a) Ce fel de supunere trebuie să li se acorde conducătorilor şi stăpânilor? b) Ce sfaturi dă Petru cu privire la supunerea soţiei şi la autoritatea de cap a soţului? c) Ce calitate creştină este scoasă în evidenţă pe parcursul întregii sale scrisori?

¹² Scrisoarea lui Petru menţionează multe alte aspecte ale supunerii creştine şi dă îndemnuri excelente. În 1 Petru 2:13–17, creştinii sunt sfătuiţi să manifeste supunerea cuvenită faţă de conducători, cum ar fi faţă de un rege şi faţă de guvernatori. Însă aceasta trebuie să fie o supunere relativă, de dragul Domnului, în timp ce ‘se tem de Dumnezeu’, ai cărui sclavi sunt. Servitorii sunt îndemnaţi să le fie supuşi stăpânilor lor şi să suporte când trebuie să sufere „deoarece caută să aibă o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu“. Şi soţiile primesc îndemnuri valoroase cu privire la supunerea faţă de soţii lor, chiar faţă de cei necredincioşi, dovedind astfel că purtarea lor castă şi plină de respect este „de mare valoare în ochii lui Dumnezeu“ şi poate chiar să-i câştige pe soţii lor de partea adevărului. Pentru a scoate în evidenţă acest lucru, Petru se foloseşte aici de exemplul de supunere fidelă a Sarei faţă de Avraam (1 Pet. 2:17–20; 3:1–6; Gen. 18:12). La rândul lor, soţii trebuie să-şi exercite autoritatea de cap manifestând consideraţia corespunzătoare faţă de soţie, care este un „vas mai slab“. În legătură cu acest subiect, Petru mai îndeamnă: „Tot aşa, voi, bărbaţi mai tineri, să le fiţi supuşi bărbaţilor în vârstă“. Apoi, el accentuează necesitatea umilinţei, sau a smereniei, calitate creştină care este scoasă în evidenţă pe parcursul întregii sale scrisori (1 Pet. 3:7–9; 5:5–7; 2:21–25).

13. a) Cum clarifică Petru în scrisoarea sa scopul pentru care Dumnezeu a instituit congregaţia creştină? b) Spre ce fericită moştenire îndreaptă atenţia Petru, şi cine o va primi?

¹³ Petru a dat o puternică încurajare într-un moment când asupra creştinilor începuseră să se abată din nou aprige încercări şi persecuţii, iar scrisoarea lui este cu adevărat valoroasă pentru toţi cei ce se confruntă în prezent cu asemenea încercări. Să remarcăm că el are la bază Scripturile ebraice când citează cuvintele lui Iehova: „Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt!“ (1 Pet. 1:16; Lev. 11:44). Apoi, din nou, într-un pasaj în care face de multe ori referire la alte versete inspirate, el arată cum congregaţia creştină este o casă spirituală, zidită din pietre vii, având ca temelie pe Cristos. Cu ce scop? Petru răspunde: „Voi sunteţi un neam ales, o preoţie regală, o naţiune sfântă, un popor care să fie o proprietate specială, ca să anunţaţi pretutindeni virtuţile celui care v-a chemat din întuneric la lumina sa minunată“ (1 Pet. 2:4–10; Is. 28:16; Ps. 118:22; Is. 8:14; Ex. 19:5, 6; Is. 43:21; Os. 1:10; 2:23). Acestei ‘preoţii regale’, adică preoţia generală care cuprinde întreaga naţiune sfântă a lui Dumnezeu, Petru îi prezintă promisiunea Regatului cu privire la „o moştenire nepieritoare, neîntinată şi care nu se veştejeşte“, şi anume „coroana gloriei, care nu se poate veşteji“, ‘gloria veşnică în unitate cu Cristos’. Astfel, membrii acestei preoţii sunt puternic încurajaţi să continue să se bucure, ca să poată să se ‘bucure şi să exulte şi în timpul revelării gloriei sale’ (1 Pet. 1:4; 5:4, 10; 4:13).

[Note de subsol]

[Întrebări de studiu]