Studii asupra Scripturilor inspirate şi a cadrului lor

Studiul numărul 6 — Textul grecesc al Sfintelor Scripturi

Copierea textului Scripturilor greceşti; transmiterea lui în greacă şi în alte limbi până în zilele noastre; autenticitatea textului actual.

1. Cum a fost iniţiat programul creştin de instruire?

PRIMII creştini au predat şi au răspândit în toată lumea ‘cuvântul scris al lui Iehova’. Ei au luat în serios cuvintele rostite de Isus chiar înainte de înălţarea sa: „Veţi primi putere când spiritul sfânt va veni peste voi şi-mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până în cea mai îndepărtată parte a pământului“ (Is. 40:8; Fap. 1:8). După cum prezisese Isus, primii 120 de discipoli au primit spiritul sfânt, care le-a dat multă forţă. Aceasta s-a întâmplat la Penticosta din 33 e.n. În aceeaşi zi, Petru a iniţiat noul program de instruire, depunând o mărturie temeinică. Drept urmare, mulţi au acceptat din inimă mesajul şi în jur de 3 000 de persoane au fost adăugate la congregaţia creştină nou-formată (Fap. 2:14–42).

2. Ce veşti bune au fost proclamate, şi ce a devenit această lucrare de mărturie?

² Stimulaţi la acţiune, cum nu mai fusese niciun alt grup din istorie, aceşti discipoli ai lui Isus Cristos au instituit un program de instruire care, în cele din urmă, a fost extins în întreaga lume cunoscută la acea dată (Col. 1:23). Într-adevăr, aceşti martori devotaţi ai lui Iehova au mers cu pas vioi din casă în casă şi din oraş în oraş, ba chiar dintr-o ţară în alta, pentru a anunţa „veşti bune despre lucruri bune“ (Rom. 10:15). Aceste veşti bune făceau referire la răscumpărarea plătită de Cristos, la speranţa învierii şi la Regatul promis de Dumnezeu (1 Cor. 15:1–3, 20–22, 50; Iac. 2:5). Niciodată nu se mai prezentase omenirii o asemenea mărturie despre lucruri nevăzute. Aceasta a devenit ‘o demonstrare evidentă a realităţilor care totuşi nu se văd’, o formă de manifestare a credinţei, pentru mulţimea care l-a acceptat pe Iehova ca Domn Suveran pe baza jertfei lui Isus (Evr. 11:1; Fap. 4:24; 1 Tim. 1:14–17).

3. Prin ce s-au remarcat creştinii din secolul I e.n.?

³ Aceşti creştini, bărbaţi şi femei, erau slujitori ai lui Dumnezeu, pe care el îi luminase. Ei ştiau să scrie şi să citească. Ei cunoşteau Sfintele Scripturi şi erau la curent cu evenimentele care se petreceau în lume. Totodată, obişnuiau să călătorească. Asemenea unor lăcuste, ei n-au permis niciunui obstacol să-i împiedice să răspândească vestea bună (Fap. 2:7–11, 41; Ioel 2:7–11, 25). În secolul I e.n., ei şi-au efectuat lucrarea în mijlocul unor oameni care semănau în multe privinţe cu cei din zilele noastre.

4. Ce scrieri au fost redactate sub inspiraţie divină şi sub îndrumarea lui Iehova în zilele congregaţiei creştine din secolul I?

⁴ Ca predicatori activi ai ‘cuvântului vieţii’, primii creştini au dat o bună utilizare tuturor sulurilor Bibliei pe care le-au putut procura (Filip. 2:15, 16; 2 Tim. 4:13). Patru dintre ei, şi anume Matei, Marcu, Luca şi Ioan, au fost inspiraţi de Iehova să aştearnă în scris ‘vestea bună despre Isus Cristos’ (Mar. 1:1; Mat. 1:1). Unii dintre ei, cum ar fi Petru, Pavel, Ioan, Iacov şi Iuda, au scris scrisori sub inspiraţie divină (2 Pet. 3:15, 16). Alţii au copiat aceste mesaje inspirate, pe care congregaţiile, tot mai multe la număr, le citeau pe rând spre folosul lor (Col. 4:16). În plus, sub îndrumarea spiritului lui Dumnezeu, „apostolii şi bătrânii din Ierusalim“ au luat decizii cu privire la doctrină, care au fost aşternute în scris pentru a fi folosite mai târziu. De asemenea, acest corp de guvernare central a trimis scrisori prin care au fost date instrucţiuni congregaţiilor aflate în locuri îndepărtate (Fap. 5:29–32; 15:2, 6, 22–29; 16:4). Iar pentru aceasta a trebuit să se folosească de curieri.

5. a) Ce este codexul? b) Cât de mult au folosit primii creştini codexul, şi care au fost avantajele?

⁵ Pentru ca Scripturile să fie distribuite mai repede şi să fie consultate mai uşor, primii creştini au început la scurt timp după aceea să folosească manuscrisele sub formă de codex în locul sulurilor. Codexul seamănă cu o carte, având pagini ce pot fi răsfoite cu uşurinţă pentru a găsi un verset, spre deosebire de sul, care deseori trebuia derulat foarte mult. În plus, codexul făcea posibilă legarea laolaltă a scrierilor canonice, în timp ce sulurile erau păstrate de obicei fiecare separat. Primii creştini au fost pionieri în ce priveşte folosirea codexului. Este posibil chiar ca ei să-l fi inventat. În timp ce scriitorii necreştini au adoptat târziu  codexul, marea majoritate a papirusurilor creştine din secolele al II-lea şi al III-lea sunt sub formă de codex. *

6. a) Care a fost perioada limbii greceşti clasice, ce a inclus ea, şi când s-a format koiné, sau greaca comună? b) Cum şi în ce măsură a intrat koiné în uzul general?

⁶ Koiné (greaca comună) ca mijloc de comunicare. Aşa-numita perioadă a limbii greceşti clasice a durat din secolul al IX-lea î.e.n. până în secolul al IV-lea î.e.n. Aceasta a fost perioada dialectelor atic şi ionic. În acel timp, dar mai ales în secolele al V-lea şi al IV-lea î.e.n., s-au afirmat numeroşi dramaturgi, poeţi, oratori, istorici, filozofi şi oameni de ştiinţă greci, cum ar fi Homer, Herodot, Socrate, Platon şi alţii. În perioada cuprinsă aproximativ între secolele al IV-lea î.e.n. şi al VI-lea e.n., limba folosită în mod curent a fost koiné, sau greaca comună. Formarea ei s-a datorat în mare măsură campaniilor militare ale lui Alexandru cel Mare, a cărui armată era alcătuită din soldaţi originari din toate părţile Greciei, unde se vorbeau diverse dialecte. Prin amestecul acestor dialecte s-a format un dialect comun, koiné, care a intrat în uzul general. Alexandru a cucerit Egiptul şi Asia, ajungând până în India. Astfel, koiné s-a răspândit la multe popoare şi a fost limbă internaţională multe secole. Vocabularul Septuagintei provenea din greaca koiné vorbită în Alexandria (Egipt) în secolele al III-lea şi al II-lea î.e.n.

7. a) Cum confirmă Biblia că pe timpul lui Isus şi al apostolilor săi se vorbea koiné? b) De ce a fost greaca koiné foarte potrivită pentru comunicarea Cuvântului lui Dumnezeu?

⁷ În zilele lui Isus şi ale apostolilor, koiné era limba internaţională vorbită pe teritoriul Imperiului Roman. Chiar Biblia confirmă lucrul acesta. Când Isus a fost pironit pe stâlp, inscripţia care s-a pus deasupra capului său a fost scrisă nu doar în ebraică, limba iudeilor, ci şi în latină, limba oficială a ţării, şi în greacă, limba care se vorbea pe străzile Ierusalimului aproape la fel de mult ca la Roma, Alexandria sau chiar Atena (Ioan 19:19, 20; Fap. 6:1). În Faptele 9:29 se spune că Pavel le-a predicat vestea bună iudeilor din Ierusalim care vorbeau greaca. La data aceea, koiné era o limbă dinamică, vie şi bogată, o limbă accesibilă şi potrivită pentru realizarea scopului măreţ al lui Iehova de a comunica în continuare Cuvântul său.

TEXTUL GRECESC ŞI TRANSMITEREA LUI

8. De ce examinăm acum rezervorul manuscriselor Scripturilor greceşti?

⁸ Din studiul precedent am aflat că Iehova a păstrat apele adevărului într-un rezervor de documente scrise: Scripturile ebraice inspirate. Dar ce se poate spune despre Scripturile scrise de apostoli şi de alţi discipoli ai lui Isus Cristos? Au fost păstrate ele cu aceeaşi grijă până astăzi? O examinare a vastului rezervor de manuscrise existente în greacă şi în alte limbi demonstrează lucrul acesta. După cum s-a spus deja, această parte a canonului Bibliei cuprinde 27 de cărţi. Vom analiza modul în care a fost transmis textul celor 27 de cărţi şi vom vedea cum a fost păstrat până în zilele noastre textul original grecesc.

9. a) În ce limbă au fost scrise Scripturile creştine? b) În ce privinţă este Matei o excepţie?

⁹ Sursa manuscriselor greceşti. Cele 27 de cărţi canonice ale Scripturilor creştine au fost scrise în greaca comună din acel timp. Însă cartea Matei a fost scrisă, după cât se pare, mai întâi în ebraica biblică, pentru a fi folosită de iudei. Ieronim, un traducător al Bibliei care a trăit în secolul al IV-lea, spune că această carte a fost tradusă mai târziu în greacă. * Este posibil ca Matei însuşi să fi făcut această traducere. Într-adevăr, întrucât fusese funcţionar public roman şi încasator de impozite, el cunoştea fără îndoială ebraica, latina şi greaca (Mar. 2:14–17).

10. Cum au ajuns până la noi scrierile Bibliei?

¹⁰ Marcu, Luca, Ioan, Pavel, Petru, Iacov şi Iuda, ceilalţi scriitori creştini ai Bibliei, şi-au redactat scrierile în koiné, limba vie, comună, care era înţeleasă atât de creştini, cât şi de mulţi alţi oameni din secolul I. Ultima dintre scrierile originale a fost redactată de Ioan în jurul anului 98 e.n. Din câte se ştie, niciunul dintre cele 27 de manuscrise originale în koiné n-a supravieţuit până în zilele noastre. Însă din această sursă au ajuns la noi copii: copii ale scrierilor originale, copii ale unor copii şi familii de copii, care alcătuiesc un imens rezervor de manuscrise ale Scripturilor greceşti creştine.

11. a) Ce tezaur de copii este disponibil astăzi? b) Ce contrast este între acestea şi operele autorilor clasici în ce priveşte numărul şi vechimea?

¹¹ Un rezervor de peste 13 000 de manuscrise. Astăzi dispunem de un tezaur impresionant de copii ale celor 27 de cărţi canonice. Unele dintre acestea conţin porţiuni mari din Scripturi, altele sunt doar fragmente. Potrivit unei estimări, există peste 5 000 de manuscrise în greaca originară. În plus, există peste 8 000 de manuscrise în alte limbi, ceea ce înseamnă un total de peste 13 000 de manuscrise. Ele datează din perioada cuprinsă între secolele al II-lea e.n. şi al XVI-lea e.n. şi ajută la stabilirea textului autentic, original. Cel mai vechi dintre aceste numeroase manuscrise este un fragment pe papirus al evangheliei lui Ioan, aflat la Biblioteca John Rylands din Manchester (Anglia), cu  numărul P⁵². El datează din prima jumătate a secolului al II-lea, probabil din jurul anului 125 e.n. * Astfel, doar un sfert de secol desparte această copie de originalul ei. Dacă ne gândim că pentru stabilirea textelor majorităţii autorilor clasici dispunem doar de câteva manuscrise, iar acestea rareori sunt din acelaşi secol cu scrierile originale, putem înţelege cât de multe dovezi există pentru a ajunge la un text autorizat al Scripturilor greceşti creştine.

12. Pe ce materiale au fost scrise primele manuscrise?

¹² Manuscrise pe papirus. Asemenea copiilor mai vechi ale Septuagintei, primele manuscrise ale Scripturilor greceşti creştine au fost scrise pe papirus, material folosit pentru manuscrisele biblice până în jurul secolului al IV-lea e.n. De asemenea, se pare că scriitorii Bibliei au folosit papirusul când le-au trimis scrisori congregaţiilor creştine.

13. Ce descoperire importantă de papirusuri a fost făcută publică în 1931?

¹³ Un mare număr de scrieri pe papirus au fost descoperite în provincia Fayyūm, din Egipt. La sfârşitul secolului al XIX-lea au fost scoase la lumină mai multe papirusuri biblice. Una dintre cele mai importante descoperiri de manuscrise din perioada modernă a fost făcută publică în 1931. Este vorba despre fragmente din 11 codexuri, ce conţin porţiuni din opt cărţi ale Scripturilor ebraice şi din 15 cărţi ale Scripturilor greceşti creştine, toate în greacă. Aceste papirusuri au fost scrise între secolele al II-lea şi al IV-lea e.n. Cea mai mare parte a fragmentelor ce conţin Scripturile greceşti creştine descoperite cu acea ocazie fac parte în prezent din colecţia Chester Beatty şi sunt înregistrate cu P⁴⁵, P⁴⁶ şi P⁴⁷, simbolul P însemnând „papirus“.

14, 15. a) Care sunt câteva manuscrise importante pe papirus ale Scripturilor greceşti creştine, menţionate în chenarul de la pagina 313? b) Arătaţi cum a folosit Traducerea lumii noi aceste manuscrise. c) Ce dovedesc primele codexuri scrise pe papirus?

¹⁴ Între anii 1956 şi 1961 au fost publicate la Geneva (Elveţia) papirusuri dintr-o altă colecţie renumită. Cunoscute sub numele de papirusurile Bodmer, acestea conţin texte vechi din două evanghelii (P⁶⁶ şi P⁷⁵) şi datează de la începutul secolului al III-lea e.n. Chenarul care precedă acest studiu enumeră câteva dintre cele mai importante papirusuri biblice vechi ale Scripturilor ebraice şi ale celor greceşti creştine. Pe ultima coloană, sunt menţionate pasaje din Sfintele Scripturi — Traducerea lumii noi care au la bază aceste manuscrise pe papirus, după cum este indicat la notele de subsol corespunzătoare acestor versete.

¹⁵ Descoperirea acestor papirusuri arată că încheierea canonului Bibliei a avut loc foarte devreme. Printre papirusurile Chester Beatty se află două codexuri, dintre care unul (P⁴⁵) cuprinde părţi din cele patru evanghelii şi din Faptele, iar celălalt (P⁴⁶) conţine nouă dintre cele 14 scrisori ale lui Pavel, ceea ce arată că Scripturile greceşti creştine au fost strânse laolaltă la scurt timp după moartea apostolilor. Întrucât era nevoie de timp pentru ca aceste codexuri să fie puse în circulaţie şi să ajungă până în Egipt, se pare că aceste Scripturi au fost grupate în forma lor definitivă cel târziu în secolul al II-lea. Astfel, nu există nicio îndoială că spre sfârşitul secolului al II-lea canonul Scripturilor greceşti creştine era încheiat, completând canonul întregii Biblii.

16. a) Ce manuscrise unciale ale Scripturilor greceşti creştine au supravieţuit până în zilele noastre? b) În ce măsură s-au folosit manuscrisele unciale în Traducerea lumii noi, şi de ce?

¹⁶ Manuscrise pe velin şi piele. Aşa cum s-a arătat în studiul precedent, începând cu aproximaţie din secolul al IV-lea e.n., manuscrisele au fost scrise pe velin, un fel de pergament fin şi mai rezistent, obţinut din piele de viţel, de miel sau de capră. Câteva manuscrise biblice foarte importante, disponibile astăzi, sunt scrise pe velin. Am discutat deja despre manuscrisele pe velin şi piele ale Scripturilor ebraice. Chenarul de la pagina 314 prezintă câteva dintre cele mai importante manuscrise pe velin şi piele atât ale Scripturilor greceşti creştine, cât şi ale Scripturilor ebraice. Manuscrisele Scripturilor greceşti menţionate în acest chenar au fost scrise în întregime cu litere majuscule şi se numesc unciale. Un dicţionar biblic menţionează 274 de manuscrise unciale ale Scripturilor greceşti creştine, datând din secolul al IV-lea e.n. până în secolul al X-lea e.n. Urmează apoi cele peste 5 000 de manuscrise, numite cursive, sau minuscule, şi redactate cu scriere continuă. * Acestea au fost scrise tot pe velin, începând din secolul al IX-lea e.n. până la inventarea tiparului. Datorită vechimii şi exactităţii pe care o au în general, manuscrisele unciale au fost folosite în mare măsură de Comitetul Traducerii lumii noi pentru redarea cât mai fidelă a textului grecesc. Lucrul acesta se poate vedea în chenarul „Manuscrise importante pe velin şi piele“.

ERA CRITICII ŞI ÎMBUNĂTĂŢIRII TEXTULUI

17. a) Care sunt cele două evenimente care au dus la studierea mai aprofundată a textului grecesc al Bibliei? b) Datorită cărei lucrări a devenit cunoscut Erasmus? c) Cum se realizează un text de referinţă?

¹⁷ Textul lui Erasmus. De-a lungul Evului Mediu, când latina a fost limba dominantă, iar partea  de vest a Europei s-a aflat sub stăpânirea opresivă a Bisericii Catolice, erudiţia şi cultura au fost în declin. Însă, odată cu inventarea tiparului cu litere mobile, în secolul al XV-lea, şi cu Reforma, la începutul secolului al XVI-lea, a existat mai multă libertate şi a reînviat interesul pentru limba greacă. La începutul acestei renaşteri culturale, renumitul umanist olandez Desiderius Erasmus a publicat prima ediţie a unui text grecesc de referinţă al „Noului Testament“. (Un asemenea text de referinţă se realizează comparând cu mare atenţie mai multe manuscrise şi alegând termenii recunoscuţi ca autentici în majoritatea manuscriselor. În partea de jos a paginii, acest text conţine deseori note cu diferite redări folosite în unele manuscrise.) Această primă ediţie a fost tipărită în 1516, la Basel (Elveţia), cu un an înainte ca Reforma să înceapă în Germania. Această ediţie conţinea multe greşeli, dar în ediţiile ulterioare, cele din 1519, 1522, 1527 şi 1535, textul a fost îmbunătăţit. Erasmus a avut la dispoziţie doar câteva manuscrise cursive dintr-o epocă târzie pentru a compila şi a realiza textul său de referinţă.

18. Ce realizare a fost posibilă datorită textului lui Erasmus, şi cine i-a dat o bună utilizare?

¹⁸ Textul grecesc îmbunătăţit al lui Erasmus a stat la baza unor traduceri mai bune în unele limbi vorbite în vestul Europei. Acesta a permis realizarea unor versiuni calitativ superioare celor ce fuseseră făcute până atunci după Vulgata. Primul care a folosit textul lui Erasmus a fost Martin Luther, în Germania. În 1522, el a terminat de tradus Scripturile greceşti creştine în germană. A urmat apoi William Tyndale, în Anglia. Deşi a întâmpinat multă opoziţie, el a făcut o traducere în engleză a Bibliei după textul lui Erasmus, pe care a terminat-o în 1525, în timp ce se afla în exil pe continentul european. Antonio Brucioli a tradus în 1530 textul lui Erasmus în italiană. Odată cu apariţia textului grecesc al lui Erasmus a început era criticii de text. Critica de text este metoda folosită pentru reconstituirea şi restabilirea textului biblic original.

19. Cum s-a ajuns la împărţirea Bibliei în capitole şi versete, şi ce a fost astfel posibil?

¹⁹ Împărţirea pe capitole şi versete. Robert Estienne, sau Stephanus, a fost un renumit tipograf şi editor care a trăit la Paris în secolul al XVI-lea. Ca editor, el a înţeles cât de practic ar fi fost un sistem de capitole şi versete pentru o căutare rapidă şi, astfel, în 1551 a introdus acest sistem în ediţia sa Noul Testament grec-latin. Primii care au împărţit Scripturile ebraice în versete au fost masoreţii, dar Biblia franceză editată de Stephanus în 1553 este prima care a introdus împărţirea actuală pentru întreaga Biblie. Această împărţire a fost făcută apoi şi în Bibliile apărute ulterior în limba engleză. Astfel a fost posibilă realizarea de concordanţe biblice, cum a fost cea a lui Alexander Cruden în 1737 şi cele două concordanţe exhaustive pentru versiunea King James — cea a lui Robert Young, publicată prima dată la Edinburgh în 1873, şi cea a lui James Strong, publicată la New York în 1894.

20. Ce a fost Textus Receptus, şi la baza căror traduceri a stat el?

²⁰ Textus Receptus. Stephanus a publicat, de asemenea, mai multe ediţii ale „Noului Testament“ în greacă. Acestea aveau la bază în principal textul lui Erasmus, corectat după Biblia Poliglotă Complutensă din 1522 şi după 15 manuscrise cursive târzii, datând din secolele precedente. În 1550, Stephanus a publicat a treia ediţie a textului său grecesc. Acesta a devenit Textus Receptus („textul primit“) şi a stat la baza altor versiuni în engleză din secolul al XVI-lea, precum şi a versiunii King James, din 1611.

21. Ce texte îmbunătăţite au fost realizate începând din secolul al XVIII-lea, şi cum au fost ele folosite?

²¹ Texte greceşti îmbunătăţite. Mai târziu, eleniştii, sau specialiştii în limba greacă, au realizat tot mai multe texte îmbunătăţite. Remarcabil a fost textul lui J. Griesbach. El a avut posibilitatea să consulte sute de manuscrise greceşti care deveniseră disponibile spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Cea mai bună ediţie a textului grecesc complet al lui Griesbach a fost publicată între anii 1796 şi 1806. Textul său de referinţă a stat la baza traducerii englezeşti din 1840 a lui Sharpe şi este textul grecesc tipărit al versiunii The Emphatic Diaglott, publicată prima dată în formă completă în 1864. Alte texte remarcabile au fost realizate de Konstantin von Tischendorf (în 1872) şi de Hermann von Soden (în 1910), cel din urmă stând la baza versiunii englezeşti Moffatt din 1913.

22. a) Ce text grecesc a fost recunoscut pe scară largă? b) La baza căror traduceri englezeşti a stat el?

²² Textul lui Westcott şi Hort. Un text grecesc de referinţă, editat în 1881, care a fost recunoscut pe scară largă, este textul erudiţilor B. Westcott şi F. Hort, de la Universitatea Cambridge. Comitetul Britanic de Revizuire, din care făceau parte Westcott şi Hort, a consultat paginile corectate ale textului grecesc realizat de cei doi erudiţi pentru ediţia sa revizuită a „Noului Testament“ din 1881. Acest text de referinţă a stat la baza Scripturilor greceşti creştine — Traducerea lumii noi, în engleză. Textul a stat de asemenea la baza următoarelor traduceri englezeşti: The Emphasised Bible, American Standard Version, An American Translation  (Smith-Goodspeed) şi Revised Standard Version. * Această ultimă traducere a folosit şi textul lui Nestle.

23. Ce texte au mai fost folosite pentru ediţia cu referinţe din 1984?

²³ Textul grecesc al lui Nestle (ediţia a 18-a, 1948) a fost folosit, pentru comparaţie, şi de Comitetul Traducerii lumii noi. Comitetul a consultat şi textul bibliştilor catolici José Bover (1943) şi Augustinus Merk (1948). Textul publicat în 1975 de Societăţile Biblice Unite şi textul lui Nestle şi Aland, publicat în 1979, au fost consultate pentru actualizarea notelor de subsol din Sfintele Scripturi — Traducerea lumii noi, 1984, ediţia cu referinţe în limba engleză. *

24. La ce versiuni vechi a recurs, de asemenea, Traducerea lumii noi? Daţi un exemplu.

²⁴ Versiuni vechi din greacă. Pe lângă manuscrisele greceşti, astăzi pot fi studiate numeroase manuscrise care conţin traduceri ale Scripturilor greceşti creştine în alte limbi. Există peste 50 de manuscrise (sau fragmente) ale unor versiuni în latina veche şi mii de manuscrise ale Vulgatei lui Ieronim. Comitetul Traducerii lumii noi a consultat aceste texte, precum şi versiunile coptă, armeană şi siriacă. *

25. De ce prezintă un interes deosebit versiunile în limba ebraică la care se face referire în ediţia engleză cu referinţe a Traducerii lumii noi?

²⁵ Începând din secolul al XIV-lea sau chiar mai înainte s-au realizat traduceri în ebraică ale Scripturilor greceşti. Aceste traduceri prezintă interes deoarece unele dintre ele restabilesc numele divin în Scripturile creştine. Ediţia engleză cu referinţe a Traducerii lumii noi face multe referiri la aceste versiuni ebraice, folosind simbolul „J“ cu un număr în dreapta sus. *

DIFERENŢELE TEXTUALE ŞI SEMNIFICAŢIA LOR

26. Cum au apărut diferenţele textuale şi familiile de manuscrise?

²⁶ Între cele peste 13 000 de manuscrise ale Scripturilor greceşti creştine există multe diferenţe textuale. Chiar cele 5 000 de manuscrise în limba greacă dezvăluie multe asemenea deosebiri. Putem înţelege cu uşurinţă că fiecare copie făcută după manuscrisele vechi conţinea anumite greşeli de copiere făcute de scribi. Când unul dintre aceste manuscrise era trimis într-o anumită regiune, greşelile existente în el apăreau şi în copiile realizate aici şi deveneau o caracteristică a manuscriselor din această regiune. Aşa au apărut familii de manuscrise asemănătoare. Trebuie considerate miile de greşeli făcute de scribi un motiv de îngrijorare? Sunt ele o dovadă a lipsei de fidelitate în transmiterea textului? Nicidecum!

27. Ce asigurare avem cu privire la caracterul nealterat al textului grecesc?

²⁷ F. Hort, coeditor al textului lui Westcott şi Hort, scrie: „Majoritatea cuvintelor din Noul Testament . . . rămân neschimbate şi trebuie doar transcrise. . . . Dacă lăsăm la o parte diferenţele minore, . . . cuvintele care, în opinia noastră, ridică semne de întrebare nu reprezintă nici măcar a mia parte din tot Noul Testament“. *

28, 29. a) Ţinând cont de toţi factorii, ce evaluare putem face cu privire la textul grecesc îmbunătăţit? b) Ce declaraţie autorizată avem în această privinţă?

²⁸ Evaluarea textului transmis. Ce evaluare putem face deci cu privire la autenticitatea şi caracterul nealterat al textului după ce acesta a fost transmis atâtea secole? Pe lângă faptul că există mii de manuscrise ce pot fi comparate, unele manuscrise biblice mai vechi, descoperite în ultimele decenii, ne duc la textul grecesc din jurul anului 125 e.n., ceea ce înseamnă numai două decenii şi ceva după moartea apostolului Ioan, survenită în jurul anului 100 e.n. Aceste manuscrise sunt o garanţie că textul grecesc îmbunătăţit de care dispunem în prezent este demn de încredere. Remarcaţi la ce concluzie a ajuns Sir Frederic Kenyon, fost director şi bibliotecar la Muzeul Britanic:

²⁹ „Intervalul cuprins între data redactării scrierilor originale şi data redactării celor mai vechi documente disponibile este atât de mic, încât este practic neglijabil, eliminându-se astfel şi ultimul motiv de îndoială cu privire la caracterul nealterat al textului Scripturilor, care a ajuns până la noi în mare parte aşa cum a fost scris. Putem spune că atât autenticitatea, cât şi caracterul complet nealterat al cărţilor Noului Testament pot fi considerate ca fiind stabilite. Totuşi, una este caracterul în general nealterat şi alta exactitatea detaliilor“. *

30. De ce putem fi siguri că Traducerea lumii noi le oferă cititorilor ‘cuvântul fidel al lui Iehova’?

³⁰ În ce priveşte ultima observaţie, referitoare la „exactitatea detaliilor“, cuvintele specialistului F. Hort citate în paragraful 27 sunt edificatoare. Este de datoria restauratorilor de text să corecteze detaliile, ceea ce au şi făcut într-o mare măsură. Din  acest motiv, textul grecesc îmbunătăţit al lui Westcott şi Hort este recunoscut în general ca fiind de cea mai bună calitate. Având la bază acest excelent text grecesc, secţiunea Scripturilor greceşti creştine din Traducerea lumii noi le oferă cititorilor ‘cuvântul fidel al lui Iehova’, care a fost păstrat pentru noi într-un mod atât de minunat în rezervorul grecesc de manuscrise (1 Pet. 1:24, 25).

31. a) Ce au arătat descoperirile moderne cu privire la textul Scripturilor greceşti? b) Potrivit chenarului de la pagina 309, care sunt principalele surse care au stat la baza porţiunii Scripturilor greceşti creştine din Traducerea lumii noi, şi ce surse secundare au mai fost consultate?

³¹ Într-o altă carte a sa, Sir Frederic Kenyon face un comentariu interesant: „Trebuie să fim mulţumiţi ştiind că autenticitatea generală a textului Noului Testament a fost susţinută în mod remarcabil de descoperirile moderne care au redus considerabil intervalul dintre scrierile originale şi cele mai vechi manuscrise existente şi că diferenţele textuale, deşi sunt interesante, nu afectează doctrinele de bază ale credinţei creştine“. * După cum arată chenarul de la pagina 309, intitulat „Surse ale textului Traducerii lumii noi — Scripturile greceşti creştine“, au fost consultate toate documentele aferente pentru a realiza o traducere exactă în limba engleză. Toate aceste redări fidele sunt susţinute de valoroase note de subsol. Pentru a realiza o traducere bună, Comitetul Traducerii lumii noi a folosit în cel mai eficient mod posibil rezultatele obţinute de biblişti de-a lungul secolelor. Putem fi siguri că Scripturile greceşti creştine pe care le avem astăzi conţin „modelul cuvintelor sănătoase“, aşa cum au fost aşternute în scris de discipolii inspiraţi ai lui Isus Cristos. Să continuăm să ţinem cu iubire şi credinţă la aceste cuvinte preţioase! (2 Tim. 1:13)

32. De ce a fost dedicat un spaţiu considerabil analizării manuscriselor şi textului Sfintelor Scripturi, şi cu ce rezultat îmbucurător?

³² Atât acest studiu, cât şi cel precedent au fost dedicate analizării manuscriselor şi textului Sfintelor Scripturi. De ce s-a făcut o examinare atât de amănunţită? Pentru a demonstra în mod concludent că textul Scripturilor ebraice şi al celor greceşti este în esenţă acelaşi cu textul original, aşternut în scris de bărbaţi fideli din vechime, care au fost inspiraţi de Iehova. Acele scrieri originale au fost inspirate. Copiştii însă, deşi competenţi, n-au fost inspiraţi (Ps. 45:1; 2 Pet. 1:20, 21; 3:16). Prin urmare, a fost necesară o examinare în detaliu a vastului rezervor de copii manuscrise pentru a identifica în mod clar şi fără echivoc apele pure ale adevărului, aşa cum au ţâşnit ele la început de la Marele Izvor, Iehova. Mulţumiri fie aduse lui Iehova pentru minunatul dar al Cuvântului său, Biblia inspirată, şi pentru înviorătorul mesaj al Regatului care se revarsă din paginile sale!

[Note de subsol]

[Întrebări de studiu]