Îi este Dumnezeu întotdeauna superior lui Isus?

ISUS nu a pretins niciodată că este Dumnezeu. Tot ceea ce a spus despre sine însuşi arată că el nu se considera în nici un caz egal cu Dumnezeu nici în putere, nici în cunoştinţă şi nici în ce priveşte vîrsta.

Indiferent că a fost în cer sau pe pămînt, cuvintele şi conduita sa au arătat întotdeauna că el îi era subordonat lui Dumnezeu. Dumnezeu este întotdeauna superior; Isus îi este inferior, ca unul care a fost creat de Dumnezeu.

 Isus se deosebeşte de Dumnezeu

ISUS a arătat de nenumărate ori că era o creatură aparte de Dumnezeu şi că el, Isus, avea un Dumnezeu deasupra lui, un Dumnezeu pe care îl numeşte „Tată“. Rugîndu-se lui Dumnezeu, adică Tatălui său, Isus a zis: „Pe tine, singurul Dumnezeu adevărat“ (Ioan 17:3). În Ioan 20:17, el îi spune Mariei Magdalena: „Mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru“ (Biblia Ortodoxă Română). În 2 Corinteni 1:3, apostolul Pavel confirmă faptul că între Dumnezeu şi Isus există astfel de relaţii: „Binecuvîntat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos.“ Deoarece Isus are un Dumnezeu, Tatăl său, el nu poate fi, în acelaşi timp, acel Dumnezeu.

Apostolul Pavel nu ezită să vorbească despre Isus şi despre Dumnezeu ca despre două persoane distincte: „Totuşi, pentru noi este un singur Dumnezeu, Tatăl (. . .) şi un singur Domn, Isus Cristos“ (1 Corinteni 8:6, Biblia Ortodoxă Română). Apostolul marchează diferenţa dintre Dumnezeu şi Isus atunci cînd spune: „Te îndemn stăruitor, înaintea lui Dumnezeu şi a lui Isus Cristos şi a îngerilor lui celor aleşi“ (1 Timotei 5:21, Biblia Ortodoxă Română). Aşa cum Pavel îl deosebeşte pe Isus de îngerii din ceruri, tot aşa îl deosebeşte el pe Isus de Dumnezeu.

Cuvintele pe care le rosteşte Isus în Ioan 8:17, 18 sînt semnificative. El spune: „În Legea voastră este scris: «Mărturia a doi oameni este adevărată.» Eu sînt acela care depun mărturie despre Mine însumi şi Tatăl care m-a trimis depune mărturie despre mine.“ Isus arată aici că Tatăl său, adică Dumnezeul Atotputernic, şi el sînt două entităţi diferite, altfel, cum ar fi posibil ca ei să constituie doi martori?

Isus mai arată că el este o fiinţă diferită de Dumnezeu, spunînd: „Pentru ce mă numeşti bun? (. . .) Nimeni nu este bun decît unul singur, Dumnezeu“ (Marcu 10:18, Biblia Cornilescu). Isus afirma prin aceasta că nimeni nu este atît de bun ca Dumnezeu, nici chiar Isus însuşi. Dumnezeu este bun într-un mod care îl deosebeşte de Isus.

Un slujitor supus al lui Dumnezeu

ADESEORI în Scripturi Isus declară: „Fiul nu poate să facă nimic de la sine, dacă nu va vedea Tatăl făcînd“ (Ioan 5:19, Biblia Ortodoxă Română). „Am coborît din cer pentru a înfăptui nu voinţa mea, ci voinţa celui care m-a trimis“ (Ioan 6:38). „Ceea ce predau eu ca învăţătură nu este al meu, ci aparţine celui care m-a trimis“ (Ioan 7:16). Cel care trimite nu este oare superior celui care este trimis?

Poziţia lui Isus faţă de Tatăl său reiese cu claritate din ilustrarea cu via. Acolo Isus îl compară pe Dumnezeu, Tatăl său, cu un proprietar care, plecînd în străinătate, încredinţează via unor cultivatori, care reprezintă clerul iudeu. Mai tîrziu, cînd proprietarul îl trimite pe unul dintre sclavii săi ca să-i dea din produsele viei, cultivatorii îl bat pe sclav şi îl trimit înapoi cu mîinile goale. Proprietarul trimite atunci pe al doilea, apoi pe al treilea sclav; aceştia sînt trataţi la fel ca şi primul. În cele din urmă, proprietarul spune: „Îl voi trimite pe fiul meu [Isus] cel iubit. Probabil că pe acesta îl vor respecta.“ Cît despre cultivatorii răi, ei gîndesc altfel: „«Acesta este moştenitorul; să-l ucidem, pentru ca moştenirea să devină a noastră.» Cu aceasta, l-au scos afară din vie şi l-au ucis“ (Luca 20:9–16). În această ilustrare Isus îşi defineşte poziţia faţă de Dumnezeu. Întocmai ca un fiu supus pe care tatăl său îl trimite, el este trimis de Dumnezeu ca să îndeplinească voinţa Sa.

Discipolii lui Isus au văzut întotdeauna în el nu un egal al lui Dumnezeu, ci un slujitor supus al lui Dumnezeu. Adresîndu-se lui Dumnezeu în rugăciune, ei i-au spus: „Împotriva Robului Tău celui  sfînt, Isus, pe care l-ai uns Tu, (. . .) ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin numele Robului Tău celui sfînt Isus.“— Fapte 4:23, 27, 30, Biblia Cornilescu.

Dumnezeu este întotdeauna superior

CHIAR la începutul serviciului sacru al lui Isus, atunci cînd el a ieşit din apă după botezul său, vocea lui Dumnezeu s-a făcut auzită din ceruri, spunînd: „Acesta este Fiul meu cel iubit, pe care l-am aprobat“ (Matei 3:16, 17). Voia oare Dumnezeu să spună că El îşi era propriul său fiu, că el s-a aprobat şi s-a trimis pe sine însuşi? Nu. Dumnezeu, Creatorul, înţelegea prin aceasta că, fiind superior, el aproba pe cineva care îi era inferior, pe Fiul său, Isus, pentru ca acesta să îndeplinească o lucrare.

Isus a arătat că Tatăl său îi era superior, atunci cînd a spus: „Spiritul lui Iehova este peste mine, deoarece el m-a uns ca să le declar celor săraci o veste bună“ (Luca 4:18). A unge înseamnă a conferi autoritate, a încredinţa o misiune, adică ceea ce face un superior faţă de cineva care nu deţine încă această autoritate. Aici este clar deci că Dumnezeu este această persoană superioară, deoarece el l-a uns pe Isus, i-a conferit o autoritate pe care el nu o avea înainte.

Isus a arătat într-o altă împrejurare că Tatăl său îi era superior. Cînd mama a doi discipoli l-a rugat ca fiii săi să fie aşezaţi unul la dreapta şi altul la stînga sa, atunci cînd el va veni în Regatul său, Isus i-a răspuns: „A şedea la dreapta şi la stînga Mea, nu atîrnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu“, adică de Dumnezeu (Matei 20:23, B.C.). Dacă Isus ar fi fost Dumnezeul Atotputernic, el ar fi avut autoritate pentru a acorda aceste privilegii; dar el nu a putut să facă acest lucru, deoarece aceasta îi aparţinea lui Dumnezeu, iar Isus nu este Dumnezeu.

Chiar şi rugăciunile lui Isus ne oferă o puternică dovadă despre poziţia sa inferioară faţă de Dumnezeul său. Cu puţin înaintea morţii sale, Isus a arătat cine îi era superior, rugîndu-se astfel: „Tată, dacă vrei, îndepărtează de la mine această cupă. Totuşi, nu voinţa mea să se facă, ci a Ta!“ (Luca 22:42). Cui s-a rugat Isus? Unei părţi din el însuşi? Nu, el s-a rugat unei persoane complet diferite, Tatălui său, lui Dumnezeu, a cărui voinţă — care putea să fie diferită de a sa — îi era superioară. Dumnezeu era singurul care ar fi putut să ’îndepărteze acea cupă‘.

Apoi, cînd era aproape de moarte, Isus a strigat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?“ (Marcu 15:34, B.O.R.). Cui s-a adresat el? Lui însuşi, sau unei părţi din el însuşi? Fără îndoială, acest strigăt („Dumnezeul meu“) nu provenea de la cineva care se considera Dumnezeu. Mai mult, dacă Isus era Dumnezeu, de către cine a fost el abandonat? De către el însuşi? Această idee este lipsită de sens. Isus a mai spus: „Tată, în mîinile tale îmi încredinţez spiritul“ (Luca 23:46). Dacă Isus ar fi fost Dumnezeu, de ce şi-ar fi încredinţat Tatălui său spiritul?

După moartea sa, Isus a rămas în mormînt trei zile. Dacă Isus ar fi fost Dumnezeu, atunci pasajul din Habacuc 1:12 n-ar fi adevărat: „O, Dumnezeul meu, Sfîntul meu, tu nu mori.“ Biblia spune însă că Isus a murit într-adevăr şi că a rămas inconştient în mormînt. Pe de altă parte, cine l-a înviat pe Isus dintre morţi? Dacă el a fost într-adevăr mort, atunci nu putea să se învie singur. Iar dacă nu a fost mort, atunci preţul de răscumpărare pentru păcatul lui Adam nu putea să fie plătit. Totuşi, Isus a plătit, într-adevăr, prin moartea sa, preţul cerut. Aşadar, „Dumnezeu l-a înviat [pe Isus], dezlegînd chinurile morţii“ (Fapte 2:24). Acela care este superior, Dumnezeul Atotputernic, l-a sculat dintre morţi pe acela care îi este inferior, pe slujitorul său Isus.

Isus a făcut minuni: de exemplu, a înviat morţi. Înseamnă oare aceasta că el este Dumnezeu? Apostolii şi profeţii  Ilie şi Elisei au primit şi ei această putere; totuşi, ei nu au fost decît oameni. Dumnezeu le-a acordat profeţilor, lui Isus şi apostolilor puterea de a face minuni, pentru a dovedi că beneficiau de sprijinul său. Totuşi, nici unul dintre ei nu a devenit o parte componentă a unei Divinităţi multiple.

Cunoştinţa lui Isus era limitată

ATUNCI cînd Isus a enunţat profeţia sa referitoare la încheierea sistemului de lucruri, el a spus: „Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl“ (Marcu 13:32, B.O.R.). Dacă Isus ar fi fost egal cu Tatăl în cadrul Trinităţii, el ar fi ştiut ceea ce ştia Tatăl, dar el nu ştia pentru că nu era egal cu Dumnezeu.

În mod asemănător, în Evrei 5:8 citim că Isus „a învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit“. Ne putem oare imagina că Dumnezeu ar fi avut ceva de învăţat? Nu. Dar nu aşa stăteau lucrurile cu Isus, deoarece el nu cunoştea tot ce cunoştea Dumnezeu. Mai mult, el a trebuit să înveţe ceva ce Dumnezeu nu are de învăţat: ascultarea. Într-adevăr, Dumnezeu nu datorează nimănui ascultare.

Chiar şi după ce Isus a fost înviat, pentru a trăi în cer împreună cu Dumnezeu, exista o diferenţă între ceea ce cunoştea Dumnezeu şi ceea ce cunoştea Isus. Ultima carte a Bibliei începe cu cuvintele: „O revelaţie a lui Isus Cristos pe care i-a dat-o Dumnezeu“ (Apocalips 1:1). Dacă Isus ar fi fost un membru al unei Divinităţi, ar fi avut el nevoie oare ca un alt membru al acelei divinităţi, în cazul acesta Dumnezeu, să-i dea o revelaţie? El ar fi trebuit să cunoască foarte bine acea revelaţie, de vreme ce Dumnezeu o cunoştea. Totuşi, Isus nu o cunoştea pentru că el nu este Dumnezeu.

Isus îi este subordonat şi acum lui Dumnezeu

ATÎT în timpul existenţei sale preumane, cît şi atunci cînd a fost pe pămînt, Isus îi era subordonat lui Dumnezeu. După învierea sa, această poziţie de inferioritate a rămas neschimbată: Isus îi este şi acum subordonat Tatălui său, ocupînd locul al doilea.

Vorbind despre învierea lui Isus, Petru şi cei care erau cu el le-au spus iudeilor din Sanhedrin: „Dumnezeu l-a înălţat pe acesta [pe Isus] (. . .) la dreapta sa“ (Fapte 5:31). Pavel a scris: „Dumnezeu l-a înălţat la o poziţie superioară“ (Filipeni 2:9). Dacă Isus era Dumnezeu, atunci cum ar fi fost posibil ca el să fie înălţat la o poziţie superioară aceleia pe care o ocupa înainte? El ar fi fost deja un membru glorificat în cadrul Trinităţii. Dacă, înainte de a fi înălţat, Isus ar fi fost egal cu Dumnezeu, înălţarea sa l-ar fi plasat deasupra lui Dumnezeu.

Pavel a mai spus că Isus a intrat „chiar în cer, ca să Se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu“ (Evrei 9:24, B.O.R.). Cel care se înfăţişează înaintea cuiva poate să fie oare acelaşi cu cel înaintea căruia se înfăţişează? Nu, el este neapărat distinct şi diferit de acela.

De asemenea, martirul Ştefan, chiar înainte de a fi ucis cu pietre, „şi-a aţintit privirea spre cer şi a văzut gloria lui Dumnezeu şi a lui Isus care stătea în picioare la dreapta lui Dumnezeu“ (Fapte 7:55). Este un lucru clar că Ştefan nu a văzut nici spiritul sfînt, nici Trinitatea, ci două fiinţe distincte.

În relatarea consemnată în Apocalips 4:8 pînă la 5:7 îl vedem pe Dumnezeu şi nu pe Isus, aşezat pe tronul ceresc. Cît despre Isus, el trebuie să se apropie ca să ia un sul din mîna dreaptă a lui Dumnezeu. Această viziune arată că, în cer, Isus nu numai că nu este Dumnezeu, ci şi că este diferit de el.

În armonie cu cele de mai sus, iată ce putem citi în Bulletin of the John Rylands Library (Buletinul bibliotecii John Rylands), publicat la Manchester, în Anglia: „În viaţa cerească, după învierea sa, Isus a păstrat o personalitate întru totul deosebită de persoana lui Dumnezeu, cum era şi atunci cînd trăia pe pămînt. Pe lîngă Dumnezeu, şi în comparaţie cu el, Isus apare, într-adevăr, — pentru acelaşi motiv ca îngerii — ca o altă fiinţă cerească în curtea cerească a lui Dumnezeu; totuşi, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, el aparţine unei categorii diferite şi este de un rang cu mult superior îngerilor.“ — Compară Filipeni 2:11.

Această publicaţie adaugă: „Cu toate acestea, ceea ce se afirmă despre viaţa şi funcţiile lui Cristos în ceruri nu implică faptul că, avînd un statut divin, se găseşte pe acelaşi plan cu Dumnezeu şi că este pe deplin Dumnezeu. Dimpotrivă, indicaţiile pe care ni le oferă Noul Testament în legătură cu persoana şi serviciul său ceresc ni-l prezintă diferit de Dumnezeu şi totodată subordonat lui.“

 Isus, în ceruri, va fi pentru veşnicie un slujitor al lui Dumnezeu, deosebit de Creator şi subordonat lui. Este tocmai ceea ce confirmă Biblia cînd spune: „După aceea, sfîrşitul, cînd Domnul [Isus în cer] va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui (. . .) atunci şi Fiul Însuşi Se va supune Celui Care I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie totul în toate.“ — 1 Corinteni 15:24, 28, B.O.R.

Isus nu a pretins niciodată că este Dumnezeu

POZIŢIA Bibliei este clară. Dumnezeul Atotputernic, Iehova, este nu numai o fiinţă deosebită de Isus, ci el îi este întotdeauna superior. Isus este prezentat întotdeauna ca un slujitor umil al lui Dumnezeu, deosebit de el şi inferior lui. Iată de ce Biblia spune fără echivoc că „Dumnezeu este capul lui Cristos“, tot aşa cum „Cristos este capul oricărui bărbat“ (1 Corinteni 11:3). Isus însuşi a spus: „Tatăl este mai mare decît Mine.“ — Ioan 14:28, B.O.R.

Adevărul, recunoscut de tot mai mulţi biblişti, este acesta: Isus nu este şi nu a pretins niciodată a fi Dumnezeu. După cum afirmă Buletinul Rylands, „trebuie să recunoaştem că cercetările efectuate în ultimii treizeci sau patruzeci de ani asupra Noului Testament i-au dus pe mulţi biblişti renumiţi la concluzia că Isus (. . .) nu s-a identificat niciodată cu Dumnezeu“.

Această publicaţie spune despre primii creştini: „În consecinţă, atunci cînd îi atribuiau [lui Isus] titluri onorifice cum sînt: Cristos, Fiul omului, Fiul lui Dumnezeu şi Domnul, ei nu voiau să spună că el era Dumnezeu, ci că îndeplinea lucrarea lui Dumnezeu.“

Aşadar, chiar şi unii comentatori religioşi admit că ideea, potrivit căreia Isus este Dumnezeu, se află în opoziţie cu mărturia pe care o oferă Biblia în ansamblul ei. Biblia arată că Dumnezeu îi este superior întotdeauna lui Isus, care este slujitorul său şi îi este subordonat.

[Text generic pe pagina 19]

’Cercetările asupra Noului Testament i-au dus pe mulţi biblişti renumiţi la concluzia că Isus nu s-a identificat niciodată cu Dumnezeu.‘ — Bulletin of the John Rylands Library

[Legenda ilustraţiei de la pagina 17]

Isus le-a spus iudeilor: „Am coborît din cer pentru a înfăptui nu voinţa mea, ci voinţa celui care m-a trimis.“ — Ioan 6:38

[Legenda ilustraţiei de la pagina 18]

Atunci cînd Isus a strigat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?“ el, în mod sigur, nu credea că el însuşi era Dumnezeu