Ce spune Biblia despre Dumnezeu şi despre Isus?

CINEVA care ar citi Biblia în întregime, fără nici o idee preconcepută referitoare la existenţa unei Trinităţi, ar ajunge oare singur la o asemenea concluzie? Cu singuranţă, nu.

Într-adevăr, ideea care se impune minţii unui cititor imparţial este că numai Dumnezeu este Creatorul Atotputernic, deosebit de oricare altul, că Isus este şi el o fiinţă distinctă, aşa cum a fost chiar şi înainte de existenţa sa umană, şi că el este o creatură subordonată lui Dumnezeu.

Dumnezeu este unul, nu trei

ÎNVĂŢĂTURA biblică potrivit căreia Dumnezeu este unul se numeşte monoteism. Levi Paine, profesor de istorie a bisericii, declară că monoteismul, în forma sa cea mai pură, este incompatibil cu Trinitatea: „Vechiul Testament este strict monoteist. Dumnezeu este o fiinţă personală unică. Ideea că şi în [Vechiul Testament] s-ar găsi noţiunea de Trinitate (. . .) este complet lipsită de temei.“

Venirea lui Isus pe pămînt a pus oare capăt monoteismului? Levi Paine răspunde: „Cu privire la acest punct nu există nici o schimbare de la Vechiul la Noul Testament. Tradiţia monoteistă s-a perpetuat. Isus a fost evreu, instruit de părinţi evrei conform principiilor Vechiului Testament. Învăţătura sa era în mod fundamental evreiască; desigur, o evanghelie nouă, dar nu o teologie nouă. În plus, el şi-a însuşit textul important din monoteismul evreiesc: «Ascută, Israel, Domnul nostru, este singurul Domn.»“ (B.C.)

 Aceste cuvinte se găsesc în Deuteronom 6:4. Iată cum sînt redate ele în Sfînta Scriptură de la 1874: „Ascultă, o, Israele: Iehova Dumnezeul nostru este unicul Iehova *.“ Din punct de vedere gramatical, cuvîntul „unicul“ nu este însoţit de nici un semn al pluralului care să sugereze că se referă la mai multe persoane.

Apostolul Pavel nu a semnalat nici el nici o schimbare a naturii lui Dumnezeu, şi aceasta nici chiar după venirea lui Isus pe pămînt. El a scris: „Dumnezeu este unul singur.“ — Galateni 3:20; vezi 1 Corinteni 8:4–6.

De mii de ori Biblia vorbeşte despre Dumnezeu ca despre o singură persoană. Atunci cînd Dumnezeu se exprimă, el o face în calitate de fiinţă unică şi indivizibilă. Biblia este cît se poate de clară cu privire la acest subiect. Dumnezeu spune: „Eu sînt Iehova. Acesta este numele meu; şi eu nu voi da gloria mea la nimeni altul“ (Isaia 42:8). „Eu sînt Iehova, Dumnezeul tău (. . .) Să nu ai alţi dumnezei afară de mine.“ (Sublinirea ne aparţine.) — Exod 20:2, 3, S.S.1874.

De ce toţi scriitorii Bibliei, inspiraţi de Dumnezeu, vorbeau despre el ca despre o singură persoană dacă, în realitate, erau trei persoane? Cărui scop avea să servească acest procedeu dacă nu aceluia de a-i înşela pe oameni? Dacă Dumnezeu ar fi compus din trei persoane, el ar fi făcut cu siguranţă în aşa fel, încît scriitorii Cuvîntului său să stabilească acest aspect fără nici un echivoc, ca să nu rămînă nici o îndoială. În orice caz, putem să credem că scriitorii Scripturilor greceşti creştine, care au umblat cu Fiul lui Dumnezeu, ar fi făcut lucrul acesta; dar aşa ceva nu s-a întîmplat niciodată.

Dimpotrivă, scriitorii Bibliei au stabilit în mod sigur că Dumnezeu este o singură persoană, o fiinţă unică, indivizibilă şi fără egal: „Eu sînt Iehova şi nu există altul. Cu excepţia mea nu există Dumnezeu“ (Isaia 45:5). „Tu, al cărui nume este Iehova, tu singur eşti Cel Preaînalt peste tot pămîntul.“ — Psalm 83:18.

El nu este un Dumnezeu multiplu

ISUS l-a numit pe Dumnezeu „singurul Dumnezeu advărat“ (Ioan 17:3). El nu a vorbit niciodată despre El ca despre o divinitate compusă din mai multe persoane. Iată de ce în Biblie nimeni altul în afară de Iehova nu este numit cu calificativul de Atotputernic. Dacă nu ar fi aşa, cuvîntul „atotputernic“ ar fi lipsit de sens. Nici Isus, nici spiritul sfînt nu sînt în situaţia de a li se atribui acest titlu, deoarece numai Iehova deţine supremaţia. În Geneza 17:1 el declară: „Eu sînt Dumnezeul Atotputernic.“ În Exod 18:11 citim: „Iehova este mai mare decît toţi ceilalţi dummezei.“

În Scripturile ebraice cuvîntul ’elohʹah (dumnezeu) are două forme la plural: ’elo·himʹ (dumnezei) şi ’elo·hehʹ (dumnezei ai(. . .) ). Aceste forme de plural se referă în general la Iehova, caz în care ele se traduc printr-un singular: „Dumnezeu“. Indică oare aceste forme o Trinitate? Nu. William Smith în lucrarea sa A Dictionary of the Bible (Dicţionar biblic) declară: „Ideea fantezistă potrivit căreia termenul [’elo·himʹ] ar desemna o Trinitate de persoane existente în Divinitate găseşte astăzi puţini aderenţi printre specialişti. Această întrebuinţare corespunde pluralului numit de gramaticieni plural al maiestăţii, sau denotă plentitudinea puterii divine, suma puterilor manifestate de Dumnezeu.“

Publicaţia The American Journal of Semitic Languages and Literatures (Revista americană de limbi şi literaturi semitice) spune în legătură cu termenul ’elo·himʹ: „El este aproape întotdeauna construit cu un predicat verbal exprimat prin verb la singular şi este însoţit de un atribut adjectival la singular.“ Relatarea despre creaţie ne permite să ilustrăm această observaţie: titlul ’elo·himʹ se află aici de 35 de ori, dar în fiecare caz verbul care descrie ceea ce spune sau face Dumnezeu este la singular (Geneza 1:1—2:4). Această publicaţie conchide: „[’Elo·himʹ] nu poate să fie decît un plural intensiv care denotă măreţie şi maiestate.“

’Elo·himʹ nu semnifică „persoane“, ci „dumnezei“. Aşadar, cei care pretind că termenul ’elo·himʹ implică ideea unei Trinităţi se constituie în politeişti; ei se închină la mai mulţi dumnezei. De ce? Pentru că raţionamentul lor impune concluzia că există trei dumnezei în cadrul Trinităţii. Dar aproape toţi adepţii Trinităţii resping ideea unei Trinităţi formate din trei dumnezei diferiţi.

Biblia utilizează, de asemenea, cuvintele ’elo·himʹ şi ’elo·hehʹ pentru a se referi la mai mulţi dumnezei falşi sau idoli (Exod 12:12; 20:23). Totuşi, în alte împrejurări, aceşti termeni se pot aplica asupra unui singur dumnezeu fals, ca şi în cazul dumnezeului filistenilor, numit „Dagon, dumnezeul [’elo·hehʹ] lor“ (Judecători 16:23, 24). Baal este şi el numit “un dumnezeu [’elo·himʹ]“ (1 Regi 18:27). În plus, acest termen este întrebuinţat şi pentru oameni (Psalm 82:1, 6). Iehova îi spune lui Moise că el avea să servească drept „Dumnezeu“ [’elo·himʹ] pentru Aaron şi pentru Faraon. — Exod 4:16; 7:1.

 În mod evident, utilizarea titlurilor ’elo·himʹ şi ’elo·hehʹ cu referire atît la dumnezei falşi cît şi la oameni nu implica ideea că fiecare era o pluralitate de dumnezei; în mod asemănător, dacă titlurile ’elo·himʹ şi ’elo·hehʹ se aplică la Iehova, nu putem să deducem că Dumnezeu este format din mai multe persoane, mai ales dacă luăm în considerare mărturia oferită de restul Bibliei asupra acestei chestiuni.

Isus, o creatură distinctă

CÎND a fost pe pămînt, Isus, deşi era perfect, nu era decît un om, deoarece Dumnezeu transferase forţa vitală a Fiului său în uterul Mariei (Matei 1:18–25). Nu acesta a fost însă începutul vieţii sale. El însuşi a declarat că a ’coborît din cer‘ (Ioan 3:13). Era deci firesc ca Isus să le spună mai tîrziu discipolilor săi: „Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-se unde era mai înainte?“ — Ioan 6:62, Biblia Cornilescu.

Aşadar, înainte de a veni pe pămînt, Isus a avut o existenţă cerească. Era el oare una dintre persoanele unei divinităţi trinitare, atotputernice şi eterne? Nu, deoarece Biblia spune cu claritate că, înainte de a fi om, Isus era, ca îngerii, o fiinţă spirituală creată de Dumnezeu. Nici îngerii, nici Isus nu au existat înainte de a fi fost creaţi.

În existenţa sa preumană, Isus era „întîiul născut din toată creaţia“ (Coloseni 1:15, N.J.B.). El era „începutul creaţiei lui Dumnezeu“ (Apocalips 3:14, R.S., versiunea catolică). Termenul „începutul“ (ar·kheʹ în greacă) nu poate fi interpretat în sensul că Isus a fost acela care ’a început‘ creaţia lui Dumnezeu. În scrierile sale Ioan utilizează de peste 20 de ori cuvîntul ar·kheʹ, şi, în toate cazurile, acest cuvînt are sensul obişnuit de „început“. Într-adevăr, Isus a fost creat de Dumnezeu: el este începutul creaţiei sale invizibile.

Remarcăm o strînsă corelaţie între expresiile care descriu originea lui Isus şi cele care sînt redate prin „Înţelepciunea“ simbolică din cartea Proverbelor: „Iehova m-a zidit început [al] căilor sale, înaintea lucrurilor sale de demult. Mai înainte de ce s-au înfipt munţii, înainte de colini am fost născută, cînd încă nu făcuse pămîntul şi cîmpiile, nici începutul pulberii lumii“ (Proverbe 8:12, 22, 25, 26, S.S.1874). În timp ce termenul „Înţelepciune“ este întrebuinţat pentru a personifica o fiinţă creată de Dumnezeu, majoritatea bibliştilor recunosc că, în realitate, este vorba despre o figură de stil care-l reprezintă pe Isus, atunci cînd era o creatură spirituală, înainte de a veni pe pămînt.

Vorbind în calitate de „Înţelepciune“ (înainte de existenţa sa umană), Isus continuă spunînd că a fost „meşterul Lui [Dumnezeu] la lucru lîngă El“ (Proverbe 8:30, B.C.). În armonie cu ceea ce implică acest rol de meşter în lucrare, Coloseni 1:16 spune despre Isus că „prin El au fost făcute toate lucrurile care sînt în ceruri şi pe pămînt“. — Biblia Cornilescu.

Aşadar, prin intermediul acestui meşter — a acestui colaborator care îi este subordonat — Dumnezeul Atotputernic a creat toate celelalte lucruri. Biblia rezumă astfel rolul celor două personaje: „Totuşi pentru noi nu există decît un singur Dumnezeu, Tatăl, de la care vin totate lucrurile (. . .) şi un singur Domn, Isus Cristos, prin care sînt toate lucrurile.“ (Sublinierea ne aparţine.) — 1 Corinteni 8:6, Biblia Cornilescu.

Fără îndoială, acestui meşter i-a zis Dumnezeu: „Să facem omul după imaginea noastră“ (Geneza 1:26). Unii sînt de părere că termenii „să facem“ şi „noastră“ vorbesc în favoarea unei Trinităţi. Dacă însă cineva spune: ’Să facem ceva‘, nimeni nu va trage concluzia că respectivul este format din mai multe persoane. De fapt, tot ceea ce vrea el să spună este că două sau mai multe persoane vor lucra împreună. În mod asemănător, atunci cînd Dumnezeu a utilizat termenii „să facem“ şi „noastră“ el s-a adresat, pur şi simplu, altcuiva, primei sale creaturi spirituale, meşterului său, cu alte cuvinte, lui Isus, înainte de existanţa sa umană.

Este oare posibil ca Dumnezeu să fie ispitit?

VERSETUL din Matei 4:1 vorbeşte despre Isus că a fost „ispitit de Diavol“. După ce i-a arătat „toate regatele lumii şi gloria lor“, Satan i-a zis lui Isus: „Îţi voi da toate aceste lucruri, dacă te vei pleca şi vei îndeplini un act de închinare în faţa mea“ (Matei 4:8, 9). Scopul lui Satan a fost acela de a-l îndemna pe Isus să devină infidel faţă de Dumnezeu.

Dacă Isus era Dumnezeu, cum putea să-i fie pusă la încercare fidelitatea? Putea oare Dumnezeu să se răzvrătească împotriva lui însuşi? Nu, pe cînd îngerii şi fiinţele umane puteau să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu, ceea ce unii au şi făcut de altfel. Ispitirea lui Isus nu are sens decît dacă el nu este Dumnezeu, ci o fiinţă distinctă —  dotată cu liber arbitru — care ar fi putut, întocmai ca un înger sau ca o fiinţă umană, să se dovedească infidel, dacă ar fi vrut.

Pe de altă parte, nu ne putem imagina ca Dumnezeu să păcătuiască sau să fie infidel faţă de sine însusi. „Perfectă este activitatea sa (. . .) Un Dumnezeu al fidelităţii (. . .) drept şi integru este el“ (Deuteronom 32:4). Aşadar, dacă Isus ar fi fost Dumnezeu, nu ar fi fost ispitit. — Iacob 1:13.

Nefiind Dumnezeu, Isus ar fi putut să fie infidel, dar el a rămas fidel, spunînd: „Pleacă, Satan, căci este scris: «Lui Iehova, Dumnezeului tău, să i te închini şi numai lui să-i aduci un serviciu sacru»“. — Matei 4:10.

În ce a constat preţul de răscumpărare?

UNUL din principalele motive pentru care Isus a venit pe pămînt are legătură directă cu Trinitatea. În Biblie citim: „Există un singur Dumnezeu şi un singur mediator între Dumnezeu şi oameni, omul Cristos Isus, care s-a dat pe sine însuşi ca preţ de răscumpărare corespunzător pentru toţi.“ — 1 Timotei 2:5, 6.

Isus, omul perfect, a devenit nici mai mult nici mai puţin decît un preţ de răscumpărare, compensînd exact ceea ce a pierdut Adam: dreptul la viaţă umană perfectă pe pămînt. Pe bună dreptate îl numeşte deci Pavel „ultimul Adam“; apostolul mai spune în acest context: „Aşa cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor fi readuşi la viaţă în Cristos“ (1 Corinteni 15:22, 45). Viaţa umană perfectă a lui Isus constituia exact „preţul de răscumpărare corespunzător“ cerut de justiţia divină. Chiar şi în cadrul justiţiei umane există un principiu fundamental potrivit căruia preţul care se plăteşte trebuie să corespundă greşelii comise.

Pe de altă parte, dacă Isus era membru al unei divinităţi, atunci preţul de răscumpărare ar fi fost infinit superior celui pretins de legea lui Dumnezeu (Exod 21:23–25; Levitic 24:19–21). Adam, care a păcătuit în Eden, nu a fost decît un om perfect; el nu a fost Dumnezeu. În consecînţă, pentru ca preţul de răcumpărare să fie corespunzător justiţiei divine, el trebuie să fie un echivalent exact: o viaţă umană perfectă, aceea a ’ultimului Adam‘. Atunci cînd l-a trimis pe Isus pe pămînt pentru a servi drept preţ de răscumpărare, Dumnezeu a procedat în aşa fel încît justiţia să fie satisfăcută; Isus nu a fost deci nici o întrupare, nici un om-dumnezeu, ci un om perfect, „mai prejos decît îngerii“. (Evrei 2:9; compară Psalm 8:5, 6.) Cum ar fi putut vreo parte a unei Divinităţi atotputernice — Tatăl, Fiul sau spiritul sfînt — să fie mai prejos decît îngerii?

În ce sens este el „Fiu unic-născut“?

BIBLIA îl numeşte pe Isus „Fiu unic-născut“ al lui Dumnezeu (Ioan 1:14; 3:16, 18; 1 Ioan 4:9). După părerea adepţilor Trinităţii, de vreme ce Dumnezeu este etern, Fiul lui Dumnezeu este şi el etern. Dar cum este posibil oare ca un fiu să aibă aceeaşi vîrstă cu tatăl său?

Adepţii Trinităţii pretind că, în cazul lui Isus, nu s-ar putea stabili o legătură între calificativul „unic-născut“ şi definiţia pe care o dau dicţionarele cuvîntului „naştere“: „procreere“; „acţiunea de a da, de a produce viaţă“. Tot după părerea adepţilor Trinităţii, atunci cînd acest termen i se aplică lui Isus trebuie să-l înţelegem în „sensul unei relaţii care nu a avut început“, al unei relaţii de fiu unic-născut, fără ca el să fi fost născut (Vine’s Expository Dictionary of Old and New Testament Words). Vi se pare logic acest lucru? Este posibil oare ca un bărbat să devină tată fără să dea naştere la copii?

Pe de altă parte, după cum recunoaşte şi Vine acest lucru, fără să-l explice, de ce utilizează oare Biblia acelaşi termen grecesc, tradus prin „unic-născut“, pentru a caracteriza legătura dintre Isaac şi Avraam? În Evrei 11:17 Isaac este numit ’unicul-născut‘ al lui Avraam. În cazul lui Isaac, nu este nici o îndoială că el era fiu unic-născut în sensul  obişnuit al cuvîntului şi nu era egal cu tatăl său în ceea ce priveşte vîrsta sau poziţia.

Cuvîntul grecesc (redat prin ’unic-născut‘) care este întrebuinţat pentru Isus şi pentru Isaac este mo·no·ge·nesʹ, care derivă din moʹnos, „singur“ şi giʹno·mai, verb care înseamnă „a naşte“, „a deveni [a veni în existenţă]“, afirmă Exhaustive Concordance (Concordanţa exhaustivă) de Strong. Mo·no·ge·nesʹ se defineşte deci astfel: „Unic-născut, unic-procreat, deci unicul copil.“ — A Greek and English Lexicon of the New Testament de E. Robinson.

The Theological Dictionary of the New Testament, editat de Gerhard Kittel, spune în această privinţă: „(Mo·no·ge·nesʹ) înseamnă ’descendent unic‘, adică fără fraţi sau surori.“ Această lucrare remarcă, de asemenea, că în Ioan 1:18; 3:16, 18 şi 1 Ioan 4:9, „relaţia lui Isus nu este doar comparabilă cu aceea a unui copil unic faţă de tatăl său; ea este acea relaţie a singurului fiu-născut faţă Tatăl“.

Aşadar, Isus, Fiul unic-născut, a avut un început. Cît despre Dumnezeul Atotputernic, el poate să fie numit pe bună dreptate Tatăl său, Acela care i-a dat viaţă, în sensul în care un tată pămîntesc, cum este Avraam, îi dă viaţă fiului său (Evrei 11:17). Prin urmare, atunci cînd Biblia spune că Dumnezeu este „Tatăl“ lui Isus, acest lucru implică nici mai mult nici mai puţin decît două fiinţe distincte. Dumnezeu este cel superior, iar Isus este cel inferior, atît în ce priveşte vîrsta, cît şi poziţia, puterea sau cunoştinţa.

Dacă luăm în considerare faptul că Isus nu este singurul fiu al lui Dumnezeu, creat ca fiinţă spirituală în ceruri, atunci înţelegem de ce i s-a dat numele de „Fiu unic-născut“. Numeroşi îngeri, alte creaturi spirituale, sînt — pentru acelaşi motiv ca şi Adam — numiţi „fii ai lui Dumnezeu“, pentru că forţa lor vitală provine de la Iehova Dumnezeu, Sursa vieţii (Iov 38:7; Psalm 36:9; Luca 3:38). Însă toate creaturile au venit în existenţă prin intermediul „Fiului unic-născut“, singurul care a fost procreat direct de Dumnezeu. — Coloseni 1:15–17.

A fost considerat Isus Dumnezeu?

CHIAR dacă în Biblie Isus este numit adeseori Fiul lui Dumnezeu, în secolul întîi nimeni nu a considerat vreodată că el era Dumnezeu-Fiul. Chiar şi demonii care ’cred că există un singur Dumnezeu‘ cunoşteau, din experienţa lor din lumea cerească faptul, că Isus nu era Dumnezeu. Aşadar, pe bună dreptate, i s-au adresat ca unei fiinţe distincte: „Fiu al lui Dumnezeu“ (Iacob 2:19; Matei 8:29). În plus, atunci cînd Isus a murit, soldaţii romani care se găseau acolo ştiau destul de multe lucruri, deşi erau păgîni, pentru a spune că ceea ce au auzit din gura discipolilor săi trebuie să fie adevărat: nu faptul că Isus era Dumnezeu, ci că, „cu siguranţă, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu“. — Matei 27:54.

Astfel, expresia „Fiul lui Dumnezeu“ arată că Isus este o creatură distinctă şi nu unul dintre componenţii unei Trinităţi. Fiind Fiu al lui Dumnezeu, el nu poate să fie Dumnezeu însuşi, deoarece Ioan 1:18 spune: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu.“ (B.C.).

Discipolii îl vedeau în Isus nu pe Dumnezeu însuşi, ci pe „singurul mediator între Dumnezeu şi oameni“ (1 Timotei 2:5). Un mediator fiind, prin definiţie, diferit de elementele care au nevoie de mijlocirea sa, ar fi contradictoriu faptul ca Isus să se confunde cu una dintre părţile pe care el încearcă să le împace. Dacă Isus ar fi spus lucrul acesta, el s-ar fi dat drept ceva ce nu era.

De-a lungul întregii Biblii găsim o descriere clară a relaţiilor dintre Dumnezeu şi Isus. Numai Iehova Dumnezeu este Atotputernic. El l-a creat pe Isus în mod direct, înainte de a-l trimite pe pămînt. Isus a avut deci un început şi nu ar fi putut să fie egal cu Dumnezeu nici în putere şi nici în eternitate.

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 14]

Fiind creat de Dumnezeu, Isus ocupă locul al doilea în ceea ce priveşte timpul, puterea şi cunoştinţa

[Legenda ilustraţiei de la pagina 15]

Isus a spus că el a avut o existenţă preumană, deoarece fusese creat de Dumnezeu, ca început al creaţiei sale invizibile