Cum s-a dezvoltat doctrina Trinităţii?

ÎN ACEST stadiu al examinării noastre, unii ar putea să se întrebe: ’Dacă Trinitatea nu este o învăţătură biblică, atunci cum a devenit ea o doctrină a creştinătăţii?‘ Mulţi consideră că ea a fost formulată în anul 325 e.n., cu ocazia Conciliului de la Niceea.

În realitate, acest lucru nu este întru totul exact. La Conciliul de la Niceea s-a afirmat într-adevăr  că Cristos este de aceeaşi substanţă cu Dumnezeu, fapt care a pus temelia teologiei trinitare posterioare; dar nu a fost întemeiată Trinitatea, deoarece spiritul sfînt nu a fost prezentat ca cea de-a treia persoană a unei divinităţi ternare.

Rolul lui Constantin la Niceea

MULŢI ani ideea potrivit căreia Isus este Dumnezeu a fost combătută cu vehemenţă pe baze biblice. Încercînd să pună capăt conflictului, împărătul roman Constantin i-a convocat pe toţi episcopii la Niceea. Numai o parte dintre ei, adică aproximativ 300, s-au dus acolo.

Constantin nu era creştin. Se spune că el s-a convertit în amurgul vieţii; totuşi el s-a botezat cînd era pe patul de moarte. În lucrarea The Early Church (Biserica timpurie), Henry Chadwick spune despre el: „Ca şi tatăl său, Constantin se închina soarelui invincibil; nu trebuie să vedem în convertirea sa un efect al favorii divine (. . .) ci un calcul al unui conducător militar. Înţelegerea sa asupra doctrinei creştine n-a fost niciodată prea clară. Dar el era sigur de un lucru: victoria în luptă a fost un dar de la Dumnezeul creştinilor.“

Ce rol a jucat la Conciliul de la Niceea acest împărat care nu era botezat? Iată ce se poate citi în această privinţă în Encyclopædia Britannica: „Constantin a prezidat. El a condus în mod activ discuţiile şi a propus (. . .) formula esenţială care avea să exprime relaţia lui Cristos cu Dumnezeu în crezul adoptat de conciliu; şi anume: ’de aceeaşi substanţă cu Tatăl‘ (. . .) Intimidaţi de împărat, episcopii, cu excepţia a doi, au semnat crezul, lucru pe care mulţi l-au făcut împotriva voinţei lor.“

Rolul lui Constantin a fost deci hotărîtor. După două luni de dezbateri înflăcărate între episcopi, acest împărat păgîn a decis în favoarea celor pentru care Isus era Dumnezeu. De ce? În mod sigur nu din cauza unei convingeri întemeiate pe Scripturi. Într-adevăr, după A Short History of Christian Doctrine, „Constantin nu a înţeles, ca să spunem aşa, nimic din problemele pe care le ridica teologia greacă“. Înţelegea, în schimb, că divizarea religioasă era o ameninţare pentru imperiul său, a cărui unitate voia să o consolideze.

Prin urmare, episcopii reuniţi la Niceea nu au instituit cu adevărat dogma Trinităţii. Ei au decis în mod oficial asupra naturii lui Isus, dar nu asupra rolului spiritului sfînt. Dacă Trinitatea ar fi un adevăr biblic clar, nu l-ar fi enunţat oare episcopii atunci?

Ce s-a petrecut după aceea

DUPĂ Conciliul de la Niceea, discuţiile au continuat timp de zeci de ani. Cei care nu au văzut în Isus egalul lui Dumnezeu şi-au redobîndit chiar superioritatea pentru un anumit timp. Totuşi, împăratul Theodosiu a sfîrşit prin a reglementa situaţia în detrimentul lor. El a impus crezul de la Conciliul de la Niceea în regatul său, iar în anul 381 e.n. a convocat Conciliul de la Constantinopol, pentru clarificarea acestei formule.

Acest conciliu a plasat spiritul sfînt pe acelaşi loc cu Dumnezeu şi Cristos. Trinitatea, aşa cum este învăţată de creştinătate, îşi făcea apariţia.

Totuşi, chiar şi după Conciliul de la Constantinopol, nu toţi au acceptat Trinitatea. Mulţi s-au opus acesteia şi mulţi au constituit obiectul unei violente persecuţii. A trebuit să se aştepte secole pentru ca Trinitatea să primească o formulare precisă prin  simboluri sau crez. The Encyclopedia Americana remarcă: „Ideea de Trinitate a ajuns la deplina sa dezvoltare în Evul mediu, în Occident, cînd scolastica a început s-o explice prin intermediul filozofiei şi psihologiei.“

Crezul lui Atanasie

ÎNVĂŢĂTURA trinitară a primit o formulare precisă în Crezul atanasian. Atanasie, care era un preot, l-a sprijinit pe Constantin cu ocazia Conciliului de la Niceea. Crezul care poartă numele său spune: „Noi venerăm un singur Dumnezeu în Trinitate (. . .) Tatăl este Dumnezeu; Fiul este Dumnezeu; Spiritul Sfînt este Dumnezeu, dar nu există trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu.“

Totuşi, specialiştii recunosc în unanimitate că acest crez n-a fost formulat de Atanasie. În The New Encyclopædia Britannica citim: „Biserica din Orient n-a avut cunoştinţă despre acest crez înainte de secolul al XII-lea. Începînd din secolul al XVII-lea, bibliştii recunosc că acest simbol nu se datorează lui Atanasie [mort în anul 373], ci el a fost redactat probabil în secolul al V-lea în sudul Franţei. (. . .) Se pare că influenţa acestui crez s-a făcut simţită în secolele al VI-lea şi al VII-lea în sudul Franţei şi în Spania. Biserica din Germania l-a integrat în liturghia sa în secolul al IX-lea, iar cea din Roma puţin mai tîrziu.“

Astfel, începînd din epoca lui Cristos, au trebuit secole pentru ca Trinitatea să fie acceptată de către creştinătate în ansamblu. Ce a dus la luarea deciziilor? Cuvîntul lui Dumnezeu sau multe considerente politice sau bisericeşti? În lucrarea Origin and Evolution of Religion, E. W. Hopkins răspunde: „Definiţia ortodoxă a Trinităţii, care sfîrşeşte prin a se impune, a fost prin esenţă rezultatul preocupărilor politice ale bisericii.“

Apostazia prezisă

ISTORICUL rău famat al dezvoltării Trinităţii se armonizează perfect cu profeţiile lui Isus şi ale apostolilor săi referitoare la apariţia, după epoca lor, a unei apostazii, adică a unei devieri de la adevărata închinare, o abandonare a acesteia, care avea să dureze pînă la întoarcerea lui Cristos. Atunci, înainte de ziua lui Dumnezeu, de ziua distrugerii actualului sistem de lucruri, adevărata închinare avea să fie restabilită.

Apostolul Pavel a spus că această „zi“ nu va veni „pînă cînd nu va veni întîi apostazia şi nu va fi dezvăluit omul nelegiuirii“ (2 Tesaloniceni 2:3, 7). Mai tîrziu el a declarat: „După plecarea mea se vor introduce printre voi lupi tiranici, care nu vor trata cu tandreţe turma şi chiar din mijlocul vostru se vor ridica oameni care vor vorbi lucruri deformate, pentru a-i atrage pe discipoli după ei“ (Fapte 20:29, 30). Alţi discipoli ai lui Isus au vorbit despre această apostazie şi despre clerul ’nelegiuit‘. — Vezi de exemplu, 2 Petru 2:1; 1 Ioan 4:1–3; Iuda 3, 4.

Pavel a mai scris: „Căci va veni o vreme cînd nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci — dornici să–şi desfăteze auzul — îşi vor grămădi învăţături după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.“ — 2 Timotei 4:3, 4, B.O.R.

Isus însuşi a indicat motivul pentru care închinarea adevărată avea să fie abandonată. Atunci cînd el a semănat sămînţă bună în ogorul său, duşmanul, Satan, avea să semene buruieni peste ea. De aceea, cînd au început să crească primele fire de grîu, au apărut şi buruienile. Era deci de aşteptat ca adevăratul creştinism să sufere o deviere care avea să persiste pînă în perioada secerişului, perioadă în care Cristos avea să restabilească lucrurile (Matei 13:24–43). The Encyclopedia Americana spune în această privinţă: „Doctrina Trinităţii din secolul al IV-lea nu dădea o idee exactă despre convingerile primilor creştini asupra naturii lui Dumnezeu; dimpotrivă, ea constituia o deviere.“ Se ridică deci întrebarea: Ce anume a provocat această deviere? — 1 Timotei 1:6.

Care au fost influenţele

ORICÎT de mult ne întoarcem în antichitate, chiar pînă în epoca babiloniană, constatăm că închinarea la grupuri de trei dumnezei păgîni, numite triade, era ceva obişnuit. Cu secole înainte de  venirea lui Cristos şi pînă după moartea sa, influenţa acestei practici s-a făcut simţită în Egipt, în Grecia şi în Roma. După moartea apostolilor, credinţele păgîne au început să invadeze creştinismul.

Istoricul Will Durant remarcă în această privinţă: „Creştinismul nu a distrus păgînismul; el l-a adoptat (. . .). Ideea de Trinitate divină a provenit din Egipt.“ Cît despre Siegfried Morenz, el declară în cartea Egyptian Religion (Religia egipteană): „Pentru teologii egipteni Trinitatea era cea mai importantă disciplină (. . .). Ei considerau o asemenea reunire de dumnezei drept o singură fiinţă, despre care se poate vorbi la singular. În felul acesta se constată că forţa spirituală a religiei egiptene dezvăluie legătura directă cu teologia creştină.“

La sfîrşitul secolului al III-lea şi în secolul al IV-lea, în Egipt, unii clerici din Alexandria, ca de pildă Atanasie, au transmis această influenţă prin idei pe care ei le-au formulat şi care au condus la Trinitate. Acei bărbaţi şi-au cîştigat ei înşişi o mare celebritate, aşa încît Morenz consideră „teologia alexandrină drept un intermediar între moştenirea religioasă egipteană şi creştinism“.

În prefaţa cărţii History of Christianity (Istoria creştinismului) de Edward Gibbon, putem citi: „Dacă este adevărat că creştinismul a triumfat asupra păgînismului, nu este mai puţin adevărat că păgînismul a reuşit să corupă creştinismul. Biserica din Roma a înlocuit deismul pur al primilor creştini (. . .) prin incomprehensibila dogmă a Trinităţii. În mod asemănător, numeroase doctrine păgîne inventate de egipteni şi idealizate de Platon au fost adoptate pentru că erau considerate demne de încredere.“

Potrivit lucrării A Dictionary of Religious Knowledge (Dicţionar de cunoştinţe religioase), Trinitatea „este o învăţătură coruptă, împrumutată de la religiile păgîne şi grefată pe credinţa creştină“. După cum arată cartea The Paganism in Our Christianity, Trinitatea este „de origine complet păgînă“.

Iată de ce James Hastings declară în Encyclopædia of Religion and Ethics: „În religia indiană, de exemplu, întîlnim treimea lui Brahma, Şiva şi Vişnu; în religia egipteană, triada lui Osiris, Isis şi Horus (. . .). Ideea unei Trinităţi o găsim nu numai în religiile istorice. Atragem atenţia mai ales asupra concepţiei neo-platoniciene cu privire la Realitatea supremă sau absolută“ care este „reprezentată sub o formă trinitară.“ Dar, ce legătură există între filozoful grec Platon şi Trinitate?

Filozofia lui Platon

SE CREDE că Platon a trăit între anii 428 şi 347 înainte de Isus Cristos. Cu toate că el nu a predat Trinitatea sub forma pe care ea o îmbracă astăzi, filozofia sa a deschis calea acestei doctrine. Mai tîziu, s-au născut diferite mişcări filozofice care propagau credinţe trinitare şi erau influenţate de concepţia platoniciană despre Dumnezeu şi despre natură.

Nouveau Dictionnaire Universel de Maurice Lachâtre spune despre influenţa exercitată de Platon: „Trinitatea platoniciană care nu a fost, de fapt, ea însăşi decît un fel de aranjare, de nouă dispunere a triadelor mai vechi ale popoarelor care existaseră înainte, pare să fie în realitate Trinitatea filozofică, raţională, adică Trinitatea de atribute care a dat naştere triplicităţii de ipostaze sau de persoane divine ale bisericilor creştine. (. . .) Această concepţie a Trinităţii divine a filozofului grec (. . .) se găseşte pretutindeni în vechile religii [păgîne].“

Lucrarea The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge descrie influenţa filozofiei greceşti: „Doctrinele Logosului şi ale Trinităţii au primit această formă începînd de la Părinţii greci care (. . .) erau, direct sau indirect, puternic influenţaţi de filozofia lui Platon. (. . .) Este incontestabil faptul că această filozofie a constituit pentru biserică o sursă de eroare şi corupţie.“

În cartea The Church of the First Three Centuries citim: „Doctrina Trinităţii a apărut în mod treptat şi relativ tîrziu; (. . .) originea sa este complet străină de Scripturile ebraice şi creştine; (. . .) ea s-a dezvoltat şi a fost introdusă în creştinism cu ajutorul Părinţilor platonicieni.“

La sfîrşitul secolului al III-lea, „creştinismul“ şi noile filozofii inspirate din filozofia lui Platon erau în mod indisolubil legate. Aşa cum spune Adolf Harnack în Outlines of the History of Dogma (Schiţă de istorie a dogmei), doctrina bisericii era „legată cu lanţuri de solul elenismului [gîndirea greacă păgînă]. (. . .) Ea a devenit astfel un mister pentru cei mai mulţi dintre creştini.“

Biserica pretindea că noile sale doctrine erau întemeiate pe Scripturi, dar iată ce spune Adolf Harnak în legătură cu aceasta: „În realitate, biserica a recunoscut drept legitimă prezenţa în sînul său a speculaţiei elenistice asupra ideilor şi a practicilor superstiţioase în legătură cu misterele păgîne.“

În a sa A Statement of Reasons (Expunere de motive), Andrews Norton spune despre Trinitate:  „Noi putem să reconstituim istoria funestei doctrine şi să descoperim originea sa nu în revelaţia creştină, ci în filozofia lui Platon (. . .). Trinitatea nu este o doctrină predată de Cristos şi apostolii săi, ci o născocire datorată şcolii platonicienilor tîrzii.“

Astfel, în secolul al IV-lea, apostazia prezisă de Isus şi apostolii săi a ajuns la deplina sa dezvoltare. Formarea dogmei Trinităţii nu este, de altfel, decît una dintre manifestări, deoarece printre celelalte credinţe sau practici păgîne, pe care bisericile apostate le-au adoptat atunci, se pot cita iadul, nemurirea sufletului şi idolatria. Creştinătatea intrase în perioada de întuneric spiritual pe care o preziseseră Scripturile, perioadă care avea să fie dominată de un ’om al nelegiuirii‘, altfel spus de un cler din ce în ce mai puternic. — 2 Tesaloniceni 2:3, 7.

De ce nu au predat-o ca învăţătură profeţii lui Dumnezeu?

DE CE, timp de milenii, nici un profet al lui Dumnezeu nu a predat poporului Său ca învăţătură Trinitatea? Logic ar fi fost ca Isus, Marele Învăţător, să le fi explicat cel puţin discipolilor săi această dogmă. Dacă Trinitatea ar fi „doctrina fundamentală“ a credinţei, ar fi inspirat oare Dumnezeu sute şi sute de pagini ale Scripturilor, fără să consacre cît de puţin din spaţiul acestora dogmei Trinităţii?

Pot oare creştinii să creadă că, după secole de la venirea Fiului său şi după ce a inspirat redactarea Bibliei, Dumnezeu ar fi aprobat introducerea unei doctrine care le fusese necunoscută slujitorilor săi timp de milenii, care este „un mister inexprimabil“, care „depăşeşte înţelegerea omenească“, a cărei origine păgînă este recunoscută şi care a fost „prin esenţă rezultatul preocupărilor politice ale bisericii“?

Mărturia istoriei este clară: dogma Trinităţii este o deviere de la adevăr, constituind o expresie a apostaziei.

[Text generic pe pagina 8]

’Dogma trinitară, apărută în secolul al IV-lea, era o deviere de la învăţătura creştină din secolul I.‘ — The Encylopedia Americana

[Chenarul de la pagina 9]

„Triada marilor dumnezei“

Cu secole înainte de epoca lui Cristos, existau în Babilon şi în Asiria triade sau treimi de dumnezei. „Larousse Encyclopedia of Mythology“ (Enciclopedia mitologică Larousse) menţionează una din aceste triade adorate în Mesopotamia: „Universul a fost împărţit în trei domenii, fiecare din acestea devenind apanajul unui dumnezeu. Anu a primit la împărţeală cerul; lui Bel i s-a atribuit pămîntul; Ea a devenit stăpînul elementelor lichide. Ei au constituit împreună triada marilor dumnezei.“

[Chenarul de la pagina 12]

Trinitatea hindusă

Iată ce putem citi în „The Symbolism of Hindu Gods and Rituals“ (Simbolismul zeilor şi ritualurilor hinduse) în legătură cu o Trinitate hindusă venerată cu secole înainte de epoca lui Cristos: „Unul dintre zeii Trinităţii este Şiva. El este considerat drept zeul distrugerii. Ceilalţi doi zei sînt Brahma, Creatorul, şi Vişnu — Păstrătorul. (. . .) Cei trei zei sînt contopiţi într-o singură figură, pentru a indica faptul că cele trei elemente formează una şi aceeaşi divinitate.“ — Publicat de A. Parthasarathy, Bombay.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 8]

„Constantin nu a înţeles, ca să spunem aşa, nimic din problemele pe care le ridica teologia greacă.“ — A Short History of Christian Doctrine

 [Legenda fotografiilor de la pagina 10]

1. Egipt. Triada lui Horus, Osiris, Isis; mileniul al II-lea î.e.n.

2. Babilon. Triada lui Iştar, Sin, Şamaş; mileniul al II-lea î.e.n.

3. Palmyra. Triada zeului-lună, a domnului cerurilor şi a zeului-soare; sec. I e.n.

4. India. Divinitate trinitară hindusă; sec. al VII-lea e.n.

5. Kampuchia. Divinitate trinitară budistă; sec. al XII-lea e.n.

6. Norvegia. Trinitate (Tatăl, Fiul, Spiritul Sfînt); sec. al XIII-lea e.n.

7. Franţa. Trinitate; sec. al XIV-lea e.n.

8. Italia. Trinitate; sec. al XV-lea e.n.

9. Germania. Trinitate; sec. al XIX-lea e.n.

10. Germania. Trinitate; sec. al XX-lea e.n.