Cum se explică Trinitatea?

BISERICA Catolică declară: „Trinitatea este termenul folosit pentru a desemna doctrina fundamentală a religiei creştine (. . .) Astfel, conform Crezului atanasian: «Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu, Spiritul Sfînt este Dumnezeu, şi totuşi nu sînt trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu.» În sînul acestei trinităţi (. . .) persoanele sînt eterne şi egale: ele fiind totodată necreate, omnipotente.“ — The Catholic Encyclopedia (Enciclopedia catolică).

Aproape toate celelalte biserici ale creştinătăţii sînt de aceeaşi părere în această privinţă. Astfel, Biserica Ortodoxă Greacă consideră Trinitatea drept „doctrina fundamentală a creştinismului“; ea ajunge chiar să spună: „Creştinii sînt aceia care recunosc faptul că Cristos este Dumnezeu.“ În lucrarea Our Orthodox Christian Faith (Credinţa noastră ortodoxă creştină) aceeaşi biserică spune: „Dumnezeu este triunic. Tatăl este complet Dumnezeu, Fiul este complet Dumnezeu. Spiritul Sfînt este complet Dumnezeu.“

După părerea apărătorilor Trinităţii există deci „un singur Dumnezeu în trei persoane“. După părerea lor, nici una dintre aceste persoane nu a avut  început: ele există din eternitate. Nici una nu este inferioară sau superioară celorlalte; toate trei sînt atotputernice.

Dacă acest raţionament vi se pare dificil de urmărit, să ştiţi că mulţi credincioşi sinceri îl găsesc derutant şi contrar bunului simţ şi a tot ce au învăţat din experienţă. Cum este posibil, se întreabă aceste persoane, ca Tatăl să fie Dumnezeu, Isus să fie Dumnezeu şi Spiritul Sfînt să fie Dumnezeu, şi totuşi aceşti trei Dumnezei să nu constituie decît un singur Dumnezeu?

O noţiune care „depăşeşte înţelegerea omenească“

DOCTRINA Trinităţii îi surprinde pe mulţi oameni. Potrivit lucrării The Encyclopedia Americana, ea este considerată drept o noţiune care „depăşeşte înţelegerea omenească“.

De altfel, aşa au considerat-o mulţi dintre cei care îi dau crezare. După părerea clericului Eugene Clark, „Dumnezeu este unul şi Dumnezeu este trei. Dat fiind faptul că în cadrul creaţiei nu există ceva asemănător, nu putem înţelege [acest concept]; nu putem decît să-l acceptăm.“ Cardinalul John O’Connor declară: „Ştim că aici este vorba despre un mister profund, care scapă înţelegerii noastre.“ Papa Ioan Paul al II-lea vorbeşte, la rîndul său, despre „inexprimabilul mister al Dumnezeului unic în Preasfînta Trinitate“.

Iată ce spune cu privire la aceasta lucrarea A Dictionary of Religious Knowledge (Un dicţionar de cunoştinţe religioase): „Adepţii Trinităţii nu cad de acord cu privire la ce anume se înţelege prin această dogmă sau mai exact cu privire la modul în care poate fi ea explicată.“

Nu este de mirare, aşadar, că New Catholic Encyclopedia face observaţia: „Se găsesc puţini profesori de teologie a Trinităţii în seminariile catolice care să nu fi fost tulburaţi vreodată de această întrebare: ’Dar cum se predică Trinitatea?‘ Şi dacă întrebarea este simptomatică în ce priveşte o anumită lipsă de claritate în mintea elevilor, ea nu este probabil mai puţin simptomatică în ce priveşte o asemănătoare lipsă de claritate în mintea celor care îi învaţă.“

Pentru a verifica această observaţie este suficient să mergi la o bibliotecă şi să cercetezi cărţile care apără Trinitatea. Cîte pagini nu au fost scrise pentru a se încerca explicarea acestei dogme! Însă chiar dacă reuşeşte să se descurce cu termenii teologici confuzi şi cu explicaţiile încurcate pe care le întîlneşte în calea sa, cititorul rămîne tot nesatisfăcut.

În legătură cu aceasta, iezuitul Joseph Bracken remarcă în cartea sa What Are They Saying About the Trinity? (Ce se spune despte Trinitate?): „Preoţii, care în timpul anilor lor de seminar au depus eforturi considerabile pentru a dobîndi o cunoştinţă (. . .) despre această dogmă, ezită, chiar în duminica Trinităţii, s-o abordeze de la amvon. (. . .) De ce să-i plictisească pe oameni cu un subiect pe care, oricum, nu-l vor înţelege decît pe jumătate?“ Puţin mai departe el adaugă: „Trinitatea aparţine domeniului doctrinar. Ea nu are decît puţin sau deloc [efect] asupra vieţii cotidiene şi asupra închinării unui creştin.“ Şi totuşi, aceasta este „doctrina fundamentală“ a bisericilor!

În lucrarea Christianity and the World Religions (Creştinismul şi religiile lumii) teologul catolic Hans Küng constată că dacă bisericile n-au obţinut decît puţine rezultate printre popoarele necreştine, răspunzătoare de aceasta este, în parte, dogma Trinităţii. După părerea lui, „musulmanii, mai precis cei mai puţin informaţi, nu înţeleg, pur şi simplu, cum n-au înţeles nici evreii pînă în ziua de astăzi, care este esenţa Trinităţii. (. . .) Distincţiile între unu şi trei, la care apelează doctrina creştină a Trinităţii, n-ar putea, în mod evident, să-l satisfacă pe vreun musulman — conceptele de origine siriană, greacă şi latină derutîndu-l mai degrabă, în loc să-l lămurească. Un joc de cuvinte şi de concepte (. . .). De ce să se adauge ceva la singularitatea şi [la] unicitatea [lui Dumnezeu], mumai pentru a dilua sau a infirma conceptul de singularitate şi de unicitate?“

„Nu un Dumnezeu al dezordinii“

DE UNDE provine această doctrină derutantă? Potrivit cu The Catholic Encyclopedia, „o dogmă atît de misterioasă presupune o revelaţie divină“. În plus, doi comentatori catolici, Karl Rahner şi Herbert Vorgrimler, scriu în Theological Dictionary: „Trinitatea este, în sens strict, (. . .) un mister care nu ar fi putut să fie cunoscut fără o revelaţie şi care, chiar după această revelaţie, nu poate fi înţeles pe deplin.“

 Faptul că Trinitatea este un mister atît de complex indică, după cum se spune, că ea trebuie să fie fructul unei revelaţii divine. Acest raţionament ridică o altă problemă importantă, deoarece revelaţia divină nu prezintă o astfel de imagine despre Dumnezeu: „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al dezordinii.“ — 1 Corinteni 14:33, R.S.V.

Aşadar, cum ar putea Dumnezeu să fie la originea unei doctrine despre care se consideră că-l face cunoscut, dar care este atît de derutantă încît cei mai renumiţi ebraişti, elenişti şi latinişti din lume sînt incapabili s-o explice în mod clar?

Pe de altă parte, trebuie oare să fii neapărat teolog pentru a-l cunoaşte pe singurul Dumnezeu adevărat şi pe acela pe care l-a trimis el, Isus Cristos? (Ioan 17:3, B.C.). Dacă da, cum se explică faptul că dintre conducătorii religioşi iudei cu o înaltă instruire numai atît de puţini l-au recunoscut pe Isus drept Mesia, în timp ce discipolii săi fideli erau agricultori, pescari, încasatori de impozite şi gospodine, cu toţii oameni de condiţie umilă? Aceşti oameni de rînd erau atît de convinşi de faptul că Isus îi învăţa despre Dumnezeu încît, la rîndul lor, ei îi învăţau pe alţii; ei erau gata chiar să moară pentru convingerile lor. — Matei 15:1–9; 21:23–32, 43; 23:13–36; Ioan 7:45–49; Fapte 4:13.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 4]

Cei umili, oamenii din popor, şi nu conducătorii religioşi, au devenit discipoli ai lui Isus