Spiritul sfînt — forţa activă a lui Dumnezeu

POTRIVIT doctrinei Trinităţii, spiritul sfînt este a treia persoană a unei Divinităţi, egală cu Tatăl şi cu Fiul. Our Orthodox Christian Faith (Credinţa noastră creştină ortodoxă) spune:„Spiritul sfînt este în totalitate Dumnezeu.“

În Scripturile ebraice, cuvîntul cel mai frecvent tradus prin „spirit“ este ru’ach, („suflare, vînt, spirit“). În Scripturile greceşti corespondentul al cărui sens este asemănător este pneu’ma, care are un înţeles similar. Indică oare aceste cuvinte că spiritul sfînt este membru al unei Trinităţi?

O forţă activă

ÎNTREBUINŢAREA expresiei „spirit sfînt“ în Biblie arată că acesta este o forţă dependentă de Iehova Dumnezeu, de care el se serveşte pentru a îndeplini diversele aspecte ale scopului său. Spiritul sfînt este comparabil, într-o anumită măsură, cu electricitatea, adică cu o forţă care poate fi adaptată şi utilizată în multe feluri.

În Geneza 1:2 citim că „forţa activă [„spiritul“ (evreieşte ru’ach)] a lui Dumnezeu se mişca încoace şi încolo pe suprafaţa apelor“. Aici, spiritul lui Dumnezeu este forţa sa activă care acţiona pentru a modela pămîntul.

Dumnezeu îşi utilizează spiritul pentru a-i lumina pe aceia care-i slujesc. David s-a rugat cu cuvintele: „Învaţă-mă să fac voinţa ta, căci tu eşti Dumnezeul meu. Spiritul [ru’ach] tău este bun; fie ca el să mă conducă în ţara integrităţii!“ (Psalm 143:10). În legătură cu cei 70 de bărbaţi capabili pe care Moise trebuia să-i numească pentru a-l ajuta, Dumnezeu i-a spus slujitorului său: „Va trebui să iau o parte din spiritul [ru’ach] care este asupra ta şi să-l pun asupra lor.“ — Numere 11:17.

Profeţiile biblice au fost redactate de către oamenii lui Dumnezeu care erau „purtaţi de spiritul sfînt [o formă a termenului grec pneu’ma]“ (2 Petru 1:20, 21). Astfel, Biblia a fost „inspirată de Dumnezeu“, în greacă the·oʹpneu·stos, literalmente „suflată [de] Dumnezeu“ (2 Timotei 3:16). Spiritul sfînt a mai făcut ca anumite persoane să aibă viziuni sau visuri profetice. — 2 Samuel 23:2; Ioel 2:28, 29; Luca 1:67; Fapte 1:16; 2:32, 33.

Spiritul sfînt l-a îndemnat pe Isus să meargă în pustiu, după botezul său (Marcu 1:12). Spiritul era  pentru slujitorii lui Dumnezeu ca un foc, ca o forţă care lucra în ei şi le insufla energie. Acest spirit le permitea să vorbească cu îndrăzneală şi curaj. — Mica 3:8; Fapte 7:55–60; 18:25; Romani 12:11; 1 Tesaloniceni 5:19.

Tot prin spiritul său îşi execută Dumnezeu judecăţile asupra oamenilor şi asupra naţiunilor (Isaia 30:27, 28; 59:18, 19). Spiritul lui Dumnezeu acţionează împotriva oamenilor sau în favoarea lor; nimeni nu se poate ascunde de el. — Psalm 139:7–12.

’O putere care depăşeşte normalul‘

SPIRITUL lui Dumnezeu poate, de asemenea, să le transmită slujitorilor săi o „putere care depăşeşte normalul“ (2 Corinteni 4:7). Această putere îi face capabili să suporte încercările pe care le întîmpină credinţa lor sau să facă lucruri pe care altfel le-ar fi imposibil să le facă.

De exemplu, versetul din Judecători 14:6 ne spune în legătură cu Samson: „Spiritul lui Iehova veni asupra lui şi el îl sfîşie [pe leu] şi el nu avea nimic în mîna lui“ (S.S., 1874). A venit oare o persoană divină asupra lui manevrîndu-i corpul ca să facă ceea ce a făcut el? Nu, în realitate „puterea DOMNULUI l-a întărit pe Samson“. — T.E.V.

Cînd Isus a fost botezat, spiritul sfînt, ne spune Biblia, a venit peste el sub formă nu de om, ci de porumbel (Marcu 1:10). Forţa activă a lui Dumnezeu avea să-i permită lui Isus să vindece bolnavi şi să învie morţi. După cum relatează Luca 5:17, „puterea Domnului [Dumnezeu] era cu el [cu Isus] ca să facă vindecări“. — Biblia Cornilescu.

Spiritul lui Dumnezeu le-a mai transmis discipolilor lui Isus şi puterea de a înfăptui miracole. Conform (textului) din Fapte 2:1–4, discipolii erau adunaţi cu ocazia Sărbătorii Zilei a Cincizecea, cînd „deodată, a venit din cer un zgomot asemănător celui al unei violente răbufniri de vînt, (. . .) şi toţi s-au umplut cu spirit sfînt şi au început să vorbească în alte limbi, aşa cum le acorda spiritul să se exprime.“

Aşadar, spiritul sfînt le-a transmis lui Isus şi altor slujitori ai lui Dumnezeu puterea de a face ceea ce oamenii n-ar fi putut în mod obişnuit să facă.

Nu este vorba despre o persoană

TOTUŞI, nu este oare personificat spiritul sfînt în anumite versete biblice? Ba da, însă teologul catolic Edmund Fortman spune în legătură cu aceasta în The Triune God (Dumnezeul triunitar): „Cu toate că acest spirit este adeseori personificat, este cît se poate de clar că scriitorii sacri [ai Scripturilor ebraice] nu au conceput nici nu au prezentat niciodată acest spirit drept o persoană distinctă.“

În Scripturi există multe exemple de personificare. Despre înţelepciune se spune că are copii (Luca 7:35); de asemenea, despre păcat şi moarte, că ele au domnit (Romani 5:14, 21). Iată cum redă Geneza 4:7 The New English Bible (N.E.): „Păcatul este un demon care stă la pîndă la uşă“, personificînd astfel păcatul printr-un spirit rău care stă la pîndă la uşa  lui Cain. Dar, fireşte, păcatul nu este o persoană spirituală; şi nici personificarea spiritului sfînt nu face ca el să fie o persoană spirituală.

În mod asemănător, în 1 Ioan 5:6–8 (Cornilescu) nu numai spiritul, ci şi „apa şi sîngele“ „mărturisesc“. Evident deci, la fel ca apa şi sîngele, spiritul sfînt nu este o persoană.

În conformitate cu această concluzie, constatăm că în general Biblia vorbeşte despre „spiritul sfînt“ într-un mod impersonal, plasînd spiritul alături de apă şi de foc (Matei 3:11; Marcu 1:8). Scripturile îi îndeamnă pe oameni să se umple de spirit sfînt şi nu de vin (Efeseni 5:18). Ele spun despre discipolii lui Cristos că ei sînt plini de spirit sfînt, aşa cum sînt plini de înţelepciune, de credinţă, de bucurie sau de orice altă calitate (Fapte 6:3; 11:24; 13:52). În 2 Corinteni 6:6 spiritul sfînt este asociat cu alte calităţi. Dacă spiritul sfînt ar fi cu adevărat o persoană, nu am întîlni atît de frecvent asemenea expresii.

Pe de altă parte, atunci cînd anumite texte biblice spun că spiritul vorbeşte, altele arată că ceea ce spune el este enunţat în realitate prin intermediul unor oameni sau îngeri (Matei 10:19, 20; Fapte 4:24, 25; 28:25; Evrei 2:2). În aceste cazuri, acţiunea spiritului sfînt este asemănătoare undelor radio care transmit mesaje între persoane îndepărtate unele de altele.

În Matei 28:19 este vorba despre „numele (. . .) spiritului sfînt“. Totuşi, nici în greacă, nici în română cuvîntul „nume“ nu desemnează în mod obligatoriu un nume personal. Atunci cînd spui: „în numele legii“ nu te gîndeşti la o persoană, ci la ceea ce reprezintă legea, la autoritatea ei. Cartea Word Pictures in the New Testament (Figuri de stil în Noul Testament) de Archibald Robertson spune în această privinţă: „Această întrebuinţare a termenului ’nume‘ [ónoma] este obişnuită în Septuaginta şi în manuscrisele pe papirus pentru ideea de forţă sau autoritate.“ În consecinţă, acela care este botezat ’în numele spiritului sfînt‘ se supune autorităţii spiritului, recunoscînd că el provine de la Dumnezeu şi acţionează prin voinţa lui Dumnezeu.

„Ajutorul“

ISUS numeşte spiritul sfînt „ajutor“ şi precizează că acesta avea să înveţe, să călăuzească şi să vorbească (Ioan 14:16, 26; 16:13). Cuvîntul grec tradus prin ajutor (pa·ra’kle·tos) este de genul masculin. Aşadar, atunci cînd spune ce avea să facă acest ajutor, Isus utilizează pronume personale de genul masculin (Ioan 16:7, 8). Pe de altă parte, cuvîntul grec redat prin spirit (pneu’ma) este de genul neutru; el este deci, în mod logic, însoţit de un pronume grecesc de genul neutru.

În limbile care posedă pronumele de genul neutru (engleză, de exemplu), majoritatea traducătorilor ataşaţi doctrinei Trinităţii ascund această deosebire, după cum recunoaşte o versiune catolică americană (New American Bible). Iată ce spune ea în legătură cu versetul din Ioan 14:17: „Termenul grec redat prin ’spirit‘ este de genul neutru. În timp ce în engleză utilizăm pronumele personale (’he‘, ’his‘, ’him‘), majoritatea manuscriselor greceşti întrebuinţează pronumele ’it‘.“

În consecinţă, atunci cînd în Ioan 16:7, 8 Biblia utilizează pronumele personale de genul masculin în legătură cu pa·ra’kle·tos, ea nu susţine o doctrină; ea satisface numai exigenţele gramaticii greceşti.

El nu aparţine unei Trinităţi

DIFERITE cărţi recunosc faptul că teoria potrivit căreia spiritul sfînt ar fi cea de-a treia persoană a unei Trinităţi nu este biblică. De exemplu:

The Catholic Encyclopedia: „Nicăieri în Vechiul Testament nu se vorbeşte în mod clar despre o a treia persoană.“

Teologul catolic Edmund Fortman: „Evreii n-au considerat niciodată spiritul drept o persoană; în plus, nu există nici o dovadă întemeiată care să ateste faptul că măcar un singur redactor al Vechiului Testament ar fi aderat la această idee. (. . .) În [Evangheliile] sinoptice şi în Fapte spiritul sfînt este prezentat în general drept o forţă divină.“

New Catholic Encyclopedia: „Este clar că V[echiul] T[estament] nu consideră spiritul lui Dumnezeu ca fiind o persoană (. . .) Spiritul lui Dumnezeu este doar puterea sa. Dacă este prezentat uneori ca fiind deosebit de Dumnezeu, este deoarece suflarea lui Yahweh acţionează în exteriorul lui.“ Această enciclopedie adaugă: „Majoritatea textelor din N[oul] T[estament] vorbesc despre spiritul lui Dumnezeu ca despre ceva şi nu ca despre cineva; lucrul acesta se vede în mod deosebit în paralelismul dintre spiritul şi puterea lui Dumnezeu.“ — Sublinierea ne aprţine.

 A Catholic Dictionary: „În ansamblul său Noul Testament, după modelul celui Vechi, vorbeşte despre spirit ca despre o energie sau o putere divină.“

În consecinţă, nici evreii şi nici primii creştini nu considerau că spiritul sfînt aparţinea unei Trinităţi. Această învăţătură şi-a făcut apariţia la secole după ei. A Catholic Dictionary spune: „Divinitatea celei de-a treia persoane a fost realmente enunţată cu ocazia unui conciliu care s-a ţinut în anul 362 la Alexandria (. . .) şi în cele din urmă cu ocazia Conciliului de la Constantinopol din anul 381“, adică aproximativ la trei secole şi jumătate de la revărsarea spiritului sfînt peste discipoli la Sărbătoarea Zilei a Cincizecea.

Nu, spiritul sfînt nu este o persoană şi nu aparţine unei Trinităţi. Spiritul sfînt este forţa activă a lui Dumnezeu, pe care el o utilizează pentru a-şi înfăptui voinţa. Această forţă nu este egală cu Dumnezeu; ea este întotdeauna la dispoziţia sa şi îi este subordonată.

[Text generic pe pagina 22]

„În ansamblul său Noul Testament, după modelul celui Vechi, vorbeşte despre spirit ca despre o energie sau putere divină.“ — A Catholic Dictionary

[Legenda ilustraţiilor de la pagina 21]

Într-o anumită împrejurare, spiritul sfînt a apărut sub forma unui porumbel. Altădată, el s-a manifestat prin limbi de foc. Totuşi niciodată el nu a luat forma unei persoane