Este duminică, 16 nisan. Discipolii sunt abătuţi. Ei nu înţeleg de ce mormântul lui Isus este gol (Matei 28:9, 10; Luca 24:11). Mai târziu în acea zi, Cleopa şi un alt discipol pleacă de la Ierusalim şi călătoresc aproximativ 11 kilometri până la Emaus.

Pe drum, ei vorbesc despre ce s-a întâmplat. La un moment dat li se alătură un străin, care îi întreabă: „Ce înseamnă cuvintele acestea pe care le schimbaţi între voi în timp ce mergeţi?”. Cleopa îi răspunde: „Locuieşti singur ca străin în Ierusalim de nu cunoşti lucrurile care s-au întâmplat aici în aceste zile?”. „Care lucruri?”, întreabă străinul. „Lucrurile referitoare la Isus Nazarineanul”, spun ei. „Speram că el este acela care va elibera Israelul.” (Luca 24:17-21)

Cleopa şi discipolul care este cu el îi povestesc apoi străinului ce s-a întâmplat chiar în ziua aceea. Ei îi spun că nişte femei care au mers la mormântul lui Isus l-au găsit gol şi au fost martore la un eveniment supranatural – le-au apărut doi îngeri şi le-au spus că Isus este viu. Ei adaugă că şi alţii au mers la mormânt şi ‘l-au găsit aşa cum spuseseră femeile’ (Luca 24:24).

Cei doi discipoli sunt vădit nedumeriţi cu privire la ce-ar putea însemna cele întâmplate. Străinul le răspunde cu autoritate, corectându-le modul de gândire, care le-a afectat inima: „Oh, oameni fără minte şi înceţi cu inima când trebuie să credeţi toate lucrurile spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristosul să sufere aceste lucruri ca să primească gloria care i se cuvine?” (Luca 24:25, 26). Apoi le explică multe pasaje din Scripturi referitoare la Cristos.

În cele din urmă, cei trei ajung în apropiere de Emaus. Vrând să audă mai multe de la străin, cei doi discipoli stăruie pe lângă el: „Rămâi cu noi, fiindcă se înserează şi ziua aproape că a trecut”. El acceptă şi iau masa împreună. Când străinul spune o rugăciune, frânge pâinea şi le-o dă, ei îl recunosc. Dar apoi străinul dispare (Luca 24:29-31). Acum ei sunt convinşi că Isus este viu.

Cei doi discipoli vorbesc între ei cu însufleţire despre cele petrecute: „Nu ne ardea inima în timp ce ne vorbea pe drum, când ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:32). Ei se întorc în grabă la Ierusalim, unde îi găsesc pe apostoli şi pe alţii împreună cu ei. Înainte să le poată da de ştire cu privire la Isus, Cleopa şi tovarăşul lui îi aud pe alţii zicând: „Domnul a fost, într-adevăr, sculat din morţi şi i s-a arătat lui Simon!” (Luca 24:34). Apoi, cei doi le spun cum li s-a arătat lor Isus. Da, şi ei l-au văzut pe Isus.

Însă acum toţi sunt luaţi prin surprindere: Isus apare în cameră. Acest lucru pare greu de crezut deoarece au închis uşile de teama iudeilor. Totuşi, Isus stă chiar în mijlocul lor. El le spune cu blândeţe: „Pacea să fie cu voi!”. Dar ei sunt înspăimântaţi. Aşa cum au crezut şi altădată, ei ‘cred că văd un spirit’ (Luca 24:36, 37; Matei 14:25-27).

Pentru a dovedi că nu este o nălucă sau rodul imaginaţiei lor, ci că are într-adevăr un trup omenesc, Isus le arată mâinile şi picioarele şi le spune: „De ce sunteţi tulburaţi şi de ce vă îndoiţi în inima voastră? Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele mele! Sunt chiar eu! Pipăiţi-mă şi vedeţi, fiindcă un spirit n-are carne şi oase, aşa cum vedeţi că am eu” (Luca 24:36-39). Ei sunt uluiţi şi cuprinşi de o bucurie fără margini, dar parcă tot nu le vine să creadă.

Vrând să le dea şi alte dovezi că este real, Isus îi întreabă: „Aveţi ceva de mâncare aici?”. El ia o bucată de peşte fript şi o mănâncă. Apoi zice: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le spuneam  când încă eram cu voi [înainte de a muri]: că toate lucrurile scrise despre mine în legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi trebuie să se împlinească” (Luca 24:41-44).

Isus i-a ajutat pe Cleopa şi pe tovarăşul său să înţeleagă Scripturile, iar acum li le explică şi celor adunaţi aici: „Iată ce este scris: Cristosul va suferi, se va scula din morţi a treia zi şi, în numele său, va fi predicată în toate naţiunile, începând din Ierusalim, căinţa pentru iertarea păcatelor, iar voi veţi fi martori ai acestor lucruri” (Luca 24:46-48).

Dintr-un motiv sau altul, apostolul Toma nu este prezent. În următoarele zile, alţi discipoli îi spun cu entuziasm: „L-am văzut pe Domnul!”. Toma le răspunde: „Dacă nu văd în mâinile lui urma de cuie, dacă nu-mi pun degetul în urma de cuie şi nu-mi pun mâna în coasta lui, nu voi crede” (Ioan 20:25).

Opt zile mai târziu, discipolii sunt din nou adunaţi într-o încăpere cu uşile închise, dar de data aceasta este prezent şi Toma. Isus apare în trup în mijlocul lor şi îi salută: „Pacea să fie cu voi!”. Întorcându-se spre Toma, el spune: „Pune-ţi degetul aici şi vezi mâinile mele. Ia-ţi mâna şi pune-o în coasta mea. Şi nu mai fi necredincios, ci fii credincios”. Toma exclamă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20:26-28). Acum îndoielile i se spulberă; s-a convins că Isus a înviat şi că este o fiinţă spirituală, reprezentantul lui Iehova Dumnezeu.

„Pentru că m-ai văzut ai crezut?”, spune Isus. „Fericiţi sunt cei care nu văd şi totuşi cred.” (Ioan 20:29)