Salt la conţinut

Salt la cuprins

Transfuzia de sânge — O lungă istorie plină de controverse

Transfuzia de sânge — O lungă istorie plină de controverse

Transfuzia de sânge — O lungă istorie plină de controverse

„Dacă în prezent hematiile ar fi considerate un nou medicament, ar fi foarte greu să fie brevetate.“ — Dr. Jeffrey McCullough.

ÎN IARNA anului 1667, lui Jean-Baptiste Denis, un renumit medic de la curtea regelui Franţei Ludovic al XIV-lea, i s-a adus un nebun violent pe nume Antoine Mauroy. Denis deţinea „tratamentul“ ideal pentru vindecarea nebuniei lui Mauroy: o transfuzie de sânge de viţel, care urma să aibă, după părerea lui, un efect calmant asupra pacientului său. Însă pentru Mauroy lucrurile n-au mers bine. Este adevărat că, după a doua transfuzie, starea sănătăţii lui s-a îmbunătăţit. Dar, la scurt timp după aceea, francezul a făcut din nou o criză şi, nu peste mult timp, a murit.

Chiar dacă mai târziu s-a stabilit că Mauroy murise în realitate din cauză că fusese otrăvit cu arsenic, experimentele lui Denis cu sânge de animal au dat naştere la controverse aprige în Franţa. În cele din urmă, în 1670, acest tip de tratament a fost interzis. Cu timpul, parlamentul englez şi chiar papa au interzis şi ei tratamentul. În următorii 150 de ani, transfuzia de sânge a fost dată uitării.

Riscurile din perioada de început

În secolul al XIX-lea, transfuzia de sânge a revenit în atenţia specialiştilor. Cel care s-a aflat în fruntea acestei relansări a transfuziei a fost obstetricianul englez James Blundell. Dispunând de tehnici mai bune şi de instrumente perfecţionate — şi accentuând faptul că trebuie folosit numai sânge uman —, Blundell a adus transfuzia de sânge din nou în atenţia opiniei publice.

Însă, în 1873, medicul polonez F. Gesellius a frânat puţin această relansare cu o descoperire înspăimântătoare: mai mult de jumătate dintre persoanele cărora li se făcuse transfuzie muriseră. Aflând acest lucru, unii medici renumiţi au început să critice tratamentul. Popularitatea transfuziei a scăzut din nou.

Apoi, în 1878, medicul francez Georges Hayem a obţinut o soluţie salină, care, după părerea lui, putea fi folosită ca înlocuitor. Spre deosebire de sânge, această soluţie salină nu avea efecte secundare, nu ducea la formarea de cheaguri şi se putea transporta cu uşurinţă. După cum probabil vă imaginaţi, soluţia salină a lui Hayem a început să fie folosită pe scară largă. În mod ciudat însă, sângele a început să fie privit din nou într-o lumină favorabilă. De ce?

În 1900, patologul austriac Karl Landsteiner a descoperit grupele sanguine; în plus, a constatat că grupele sanguine nu sunt întotdeauna compatibile unele cu altele. Nu era de mirare că atât de multe transfuzii efectuate în trecut cauzaseră tragedii! Acum lucrurile puteau sta altfel: nu trebuia decât să se verifice dacă grupa sanguină a donatorului era compatibilă cu cea a celui care primea sânge. Cu aceste noi cunoştinţe, medicii şi-au recăpătat încrederea în transfuzii — exact la timp pentru a face faţă primului război mondial.

Transfuzia de sânge şi războiul

În timpul primului război mondial, soldaţilor răniţi li s-a transfuzat sânge fără nici o reţinere. Bineînţeles, sângele se coagulează rapid, iar în trecut era aproape imposibil să se transporte sânge pe câmpul de luptă. Însă, la începutul secolului al XX-lea, dr. Richard Lewisohn, de la Spitalul Mount Sinai din New York, a testat cu succes un anticoagulant numit citrat de sodiu. Această realizare extraordinară a fost considerată de unii medici un adevărat miracol. „Era ca şi cum s-ar fi reuşit să se oprească soarele în loc“, a scris dr. Bertram M. Bernheim, un eminent medic din acea vreme.

În timpul celui de-al doilea război mondial, sângele a fost tot mai solicitat. Opinia publică era bombardată de lozinci de genul „Donează sânge acum“, „Sângele tău îl poate salva“ şi „El a donat sânge. Vei dona şi tu?“. În faţa acestui apel lansat, mulţi au reacţionat donând sânge. În timpul celui de-al doilea război mondial, în Statele Unite s-au donat 13 000 000 de unităţi de sânge. S-a estimat că în Londra s-au adunat şi s-au distribuit peste 260 000 de litri de sânge. Bineînţeles, transfuzia de sânge a implicat o mulţime de riscuri, aşa cum avea să se înţeleagă în mod clar nu peste mult timp.

Boli transmise prin sânge

După cel de-al doilea război mondial, datorită marilor progrese înregistrate în medicină s-au putut efectua anumite intervenţii chirurgicale care înainte erau de neconceput. Ca urmare, s-a dezvoltat o industrie mondială (cu profituri anuale de miliarde de dolari) care furniza sânge pentru transfuzii, pe care medicii începuseră să le considere o procedură standard în chirurgie.

Însă nu peste mult timp aveau să se audă voci care îşi exprimau îngrijorarea în legătură cu bolile transmise prin transfuzie. De exemplu, în timpul războiului din Coreea, aproape 22% dintre cei cărora li s-au făcut transfuzii cu plasmă s-au îmbolnăvit de o formă de hepatită — de aproape trei ori mai mulţi decât cei care au contractat o formă de hepatită în cel de-al doilea război mondial. Prin anii ’70, Centrele Americane pentru Controlul Bolilor au estimat că numărul celor care mureau în fiecare an din cauza hepatitelor transmise prin transfuzii era de 3 500. Alţii afirmă că cifra era de zece ori mai mare.

Graţie unor metode de testare a sângelui mai eficiente şi a unei alegeri mai atente a donatorilor, numărul cazurilor de hepatită B a scăzut. Dar a apărut un nou tip de virus, în unele cazuri mortal, — hepatita C —, care a făcut mari ravagii. S-a estimat că patru milioane de americani au contractat acest virus, sute de mii dintre ei prin transfuzii de sânge. Este adevărat, testele minuţioase au redus în cele din urmă numărul cazurilor de hepatită C. Totuşi unii se tem că vor apărea alte pericole şi că nu vor fi înţelese decât atunci când va fi prea târziu.

Alt scandal: sângele contaminat cu HIV

În anii ’80 s-a descoperit că sângele poate fi contaminat cu HIV, virusul care provoacă SIDA. La început, cei care se ocupau de băncile de sânge n-au fost deloc încântaţi la gândul că rezervele lor ar putea fi contaminate. În faţa ameninţării ce o prezenta virusul HIV, mulţi dintre ei au reacţionat iniţial cu scepticism. Potrivit celor spuse de dr. Bruce Evatt, „era ca şi cum cineva care se rătăcise într-un deşert ar fi zis: «Am văzut un extraterestru». L-au ascultat, dar nu l-au crezut“.

În multe ţări însă au izbucnit scandaluri care aduceau în atenţie sângele contaminat cu HIV. Se estimează că, în Franţa, între 6 000 şi 8 000 de persoane au fost infectate cu HIV prin transfuziile efectuate în perioada 1982–1985. Transfuziile de sânge sunt considerate răspunzătoare pentru 10% din cazurile de infectare cu HIV din Africa şi pentru 40% din cazurile de SIDA din Pakistan. În prezent, datorită unor teste mai eficiente, în ţările dezvoltate sunt rare cazurile de transmitere a virusului HIV prin transfuziile de sânge. Însă în ţările în curs de dezvoltare, unde nu există teste de depistare, transmiterea virusului HIV continuă să fie o problemă.

După cum era de aşteptat, în ultimii ani a crescut interesul faţă de medicina şi chirurgia fără transfuzii. Constituie aceasta însă o alternativă sigură?

[Chenarul de la pagina 6]

Transfuzia de sânge nu constituie o necesitate absolută în medicină

Numai în Statele Unite, peste 11 000 000 de unităţi de hematii sunt transfuzate anual la 3 000 000 de pacienţi. Aceste cifre mari i-ar putea face pe unii să creadă că este vorba de o regulă strictă în rândul medicilor în ce priveşte administrarea sângelui. Totuşi revista medicală The New England Journal of Medicine precizează că există surprinzător de puţine informaţii „care să ajute la luarea unei decizii în legătură cu transfuzia“. De fapt, în practică se procedează foarte diferit cu privire nu numai la ce anume şi cât să se transfuzeze, ci şi dacă trebuie să se efectueze o transfuzie. „Transfuzia depinde de medic, nu de pacient“, se spune în revista medicală Acta Anæsthesiologica Belgica. Gândindu-ne la cele arătate mai înainte, nu ne surprinde deloc ceea ce a dezvăluit un studiu publicat într-o altă revistă medicală (The New England Journal of Medicine), şi anume că „aproximativ 66% din transfuzii sunt efectuate când nu este cazul“.

[Legenda fotografiilor de la pagina 5]

În timpul celui de-al doilea război mondial, sângele a fost tot mai solicitat

[Provenienţa fotografiilor]

Imperial War Museum, London

U.S. National Archives