Quetzalul — O pasăre splendidă

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN COSTA RICA

COSTA RICA ocupă mai puţin de 0,03% din suprafaţa pământului, însă aici există o populaţie de 875 de specii înregistrate de păsări. Potrivit unei lucrări de specialitate, în Costa Rica sunt mai multe specii de păsări decât în Canada şi Statele Unite la un loc. Prin urmare, nu ne surprinde faptul că această ţară a devenit principala destinaţie a celor pasionaţi de observarea păsărilor. Veniţi cu noi să vedeţi una dintre aceste păsări: splendidul quetzal.

La începutul secolului al XVI-lea, conchistadorul spaniol Hernán Cortés a sosit în Mexic. Aici el a primit în dar de la azteci o coroană cu pene de quetzal. Numai aztecii din familia regală aveau privilegiul să poarte asemenea podoabe deosebit de preţuite. Se pare că penele verzi-aurii ca smaraldul ale quetzalului erau considerate mai preţioase decât aurul.

În prezent, habitatul acestei păsări extraordinar de frumoase este foarte mare, întinzându-se din Mexic până în Panama. Quetzalul poate fi întâlnit în pădurile umede, la altitudini cuprinse între 1 200 şi 3 000 de metri. Norii de deasupra acestor păduri se formează datorită curenţilor ascendenţi de aer cald care se răceşte rapid. Ca urmare, pe tot parcursul anului, vegetaţia este luxuriantă şi veşnic verde, iar arborii cresc până la o înălţime de 30 de metri  sau mai mult, astfel că vârfurile lor sunt învăluite în ceaţă.

La aproximativ 200 de kilometri nord de San José se află Rezervaţia Silvică Santa Elena — un loc excelent pentru observarea quetzalului în mediul său natural. Cu ajutorul unui ghid, ne începem căutarea în speranţa că vom zări un splendid quetzal. Deoarece are penajul de culoarea jadului, e greu să deosebeşti pasărea de frunzişul pădurii. Ghidul nostru începe să imite strigătul dulce şi suav al păsării. Sunetul seamănă cu scheunatul unui căţeluş. De fapt, când auzim răspunsul quetzalului, o femeie din grupul nostru pur şi simplu crede că un câine s-a rătăcit prin pădure!

Nu peste mult timp, un mascul îşi face timid apariţia pe ramura unui copac, la aproximativ 15 metri înălţime, ca să vadă ce se întâmplă. Cu binoclul, culorile lui strălucitoare sunt splendide, depăşind toate aşteptările. Pieptul este de un roşu foarte aprins, contrastând cu penajul său de culoarea jadului. Ceea ce îi conferă şi mai multă splendoare sunt penele sale codale albe, care contrastează cu alte două pene codale verzi-aurii. Acestor două pene verzi li se mai spune şi „panglici“, ele ajungând până la aproximativ 60 de centimetri lungime. Un quetzal care stă cocoţat pe ramura unui copac cu „panglicile“ lungi fluturând în bătaia vântului constituie o privelişte de mare frumuseţe, o privelişte liniştitoare.

Dacă ai văzut un quetzal, poţi spune că ai trăit o clipă unică. De fapt, ghidul nostru ne spune că, uneori, trebuie să mergi de mai multe ori în pădure ca să vezi unul. Cea mai bună perioadă pentru observarea quetzalilor este perioada de cuibărit, care ţine din martie până în iunie. În această perioadă, păsările pot avea două ponte formate din două ouă.

În timp ce ne întoarcem la baza rezervaţiei, auzim un alt quetzal. Îl vedem cum coboară uşor, cu multă graţie, în spate atârnându-i „panglicile“ verzi, lungi, şi aterizează pe ramura unui copac, la numai 5 metri de noi! Ghidul ne spune că din cuibul păsării a dispărut un pui, iar tatăl a pornit în căutarea odraslei din copac în copac. Aflăm că numai circa 25% dintre ouă ajung până la faza de ecloziune. Restul sunt distruse de unii prădători, cum ar fi veveriţe, tucani de smarald, gaiţe brune, nevăstuici şi tayra. Alt lucru care pune în pericol supravieţuirea quetzalilor este locul în care aceştia îşi fac cuibul: nişte găuri, ca acelea ale ciocănitorilor, făcute în trunchiurile unor arbori bătrâni, putrezi, la o înălţime de 3 până la 20 de metri faţă de sol. Când plouă torenţial, găurile se pot inunda sau pot fi distruse.

Ni se mai spune că mâncarea favorită a quetzalului este fructul de avocado sălbatic. Pasărea stă, de obicei, pe o cracă şi priveşte spre un avocado care se leagănă pe ramura unui arbore din apropiere. Apoi, dând iute din aripi, se repede direct spre ţintă, înhaţă fructul cu ciocul şi se întoarce pe craca ei. Quetzalul înghite fructul întreg, iar după 20–30 de minute regurgitează seminţele mari ale fructului.

În căutarea fructelor de avocado sălbatic, quetzalii migrează spre diferite coaste ale cumpenei apelor continentului american. De exemplu, din iulie până în septembrie, ei populează coastele Pacificului. După aceea, în octombrie, se duc în zona Antilelor ca să se hrănească dintr-o nouă recoltă de avocado.

În timp ce trecem pe un pod suspendat, aflat la circa 30 de metri deasupra solului pădurii, un quetzal este cât pe ce să intre în noi! Se pare că pasărea era în căutarea prânzului, iar noi ne-am aflat exact în calea ei. Femela se află chiar deasupra noastră, aruncându-ne o privire dojenitoare pentru că ne-am amestecat în treburile ei.

Ni se mai spune că alte fructe favorite sunt murele, care cresc în arbuşti cu ţepi. În timp ce se năpustesc să înhaţe fructul, quetzalii îşi prind uneori penele lungi din coadă în spini şi rămân fără ele. Însă mai târziu, acestea le cresc din nou.

Astfel, pasărea este la înălţimea numelui ei. „Quetzal“ provine din cuvântul aztec „quetzalli“, care înseamnă „preţios“ sau „frumos“. Din nefericire, frumuseţea sa a ajuns să ameninţe însăşi existenţa păsării. De fapt, quetzalul se află pe lista cu speciile pe cale de dispariţie. Aceste păsări au fost vânate pentru pielea lor, care era vândută ca suvenir. Unele păsări erau prinse vii, fiind apoi vândute ca animale de companie. Însă acum s-au luat măsuri împotriva acestui jaf, quetzalul fiind ocrotit prin lege, după cum ne spune ghidul nostru.

Cu toate acestea, existenţa păsării este ameninţată şi de despăduriri, care duc la distrugerea habitatului ei. Pentru a ocroti această pasăre splendidă, precum şi alte animale sălbatice din Costa Rica, aproximativ 27% din suprafaţa ţării este ocrotită prin lege.

Călătoria pe care am făcut-o pentru a vedea quetzalul ne-a adus într-adevăr multe satisfacţii. Este adevărat, la British Museum din Londra se poate vedea acea coroană cu pene de quetzal pe care a primit-o în dar Hernán Cortés, dar penele de quetzal sunt mult mai frumoase când le vezi la o pasăre vie, în habitatul ei! Cel puţin deocamdată, quetzalii sălbatici se bucură de libertate şi de o siguranţă relativă în pădurile umede din America Centrală.