O speranţă sigură

CU APROAPE 2 000 de ani în urmă, Isus, despre care s-a spus adesea că este cel mai mare om care a trăit vreodată, a fost condamnat pe nedrept la moarte. În timp ce Isus se afla atârnat pe un stâlp de tortură, un răufăcător atârnat alături de el i-a zis în bătaie de joc: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi!“

La auzul acestor cuvinte, un alt răufăcător, care fusese şi el executat, l-a mustrat pe acest bărbat: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi judecată? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru cele ce-am făcut, dar Acesta n-a făcut nici un rău“. Apoi el s-a întors spre Isus şi l-a rugat: „Adu-Ţi aminte de mine, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta!“

Isus i-a răspuns: „Adevărat îţi spun astăzi: Vei fi cu mine în Paradis“ (NW). — Luca 23:39–43.

Isus avea în faţă o speranţă minunată. Apostolul Pavel a arătat ce efect a avut această speranţă asupra lui Isus: „Pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea“. — Evrei 12:2.

Această „bucurie“ care fusese pusă înaintea lui Isus includea faptul de a trăi din nou alături de Tatăl său în ceruri şi de a sluji în cele din urmă în calitate de Conducător al Regatului lui Dumnezeu. În plus, el urma să aibă parte de bucuria de a-i întâmpina în cer pe discipolii săi de încredere ce fuseseră încercaţi, care aveau să guverneze peste tot pământul alături de el în calitate de regi (Ioan 14:2, 3; Filipeni 2:7–11; Apocalipsa 20:5, 6). Aşadar, ce a vrut să spună Isus când i-a promis răufăcătorului penitent că avea să ajungă în Paradis?

Ce speranţă există pentru acel răufăcător?

Acest bărbat nu era calificat pentru a guverna cu Isus în cer. El nu se numără printre cei cărora Isus le-a zis: „Voi sunteţi aceia care aţi rămas necontenit cu Mine în încercările Mele. De aceea vă pregătesc o împărăţie, după cum Tatăl Meu Mi-a pregătit-o Mie“ (Luca 22:28, 29). Totuşi, Isus i-a promis răufăcătorului că va fi cu el în Paradis. Cum se va împlini această promisiune?

Primii oameni, Adam şi Eva, au fost aşezaţi de Iehova Dumnezeu în Paradis, o grădină a plăcerii numită Eden (Geneza 2:8, 15). Edenul s-a aflat pe pământ, iar Dumnezeu şi-a propus ca întregul pământ să devină un paradis. Însă Adam şi Eva n-au ascultat de Dumnezeu şi au fost izgoniţi din frumoasa lor locuinţă (Geneza 3:23, 24). Dar Isus a dezvăluit că paradisul avea să fie restabilit şi că urma să cuprindă tot pământul.

Când apostolul Petru l-a întrebat pe Isus ce răsplată aveau să primească el şi ceilalţi apostoli pentru că l-au urmat, Isus le-a promis: „Atunci când va sta Fiul Omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la reînnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi sta şi voi pe douăsprezece scaune de domnie“ (Matei 19:27, 28). Să remarcăm că în relatarea lui Luca despre această discuţie Isus a spus „în sistemul de lucruri care vine“ (NW), nu „la reînnoire“. — Luca 18:28–30.

Astfel, când Isus Cristos se va aşeza în cer pe tronul său glorios alături de cei care vor guverna cu el, el va stabili un sistem de lucruri nou şi drept (2 Timotei 2:11, 12; Apocalipsa 5:10; 14:1, 3). Prin intermediul guvernării cereşti a lui Cristos, scopul iniţial al lui Dumnezeu referitor la pământ, şi anume ca acesta să devină un paradis, se va împlini!

În timpul domniei acestui Regat, Isus îşi va împlini promisiunea făcută criminalului care a murit alături de el. Isus îl va învia, iar bărbatul respectiv va deveni un supus pământesc al său. Apoi, răufăcătorului i se va oferi ocazia să îndeplinească cerinţele lui Dumnezeu şi să  trăiască veşnic sub domnia acestui Regat. Cu siguranţă că ne putem bucura de perspectiva bazată pe Biblie de a trăi pentru totdeauna în Paradis pe pământ!

Viaţa poate avea un sens

Imaginaţi-vă ce sens poate da vieţii această speranţă măreaţă! Ea ne poate ajuta să ne păzim mintea de consecinţele dezastruoase ale gândirii negative. Apostolul Pavel a asociat această speranţă cu o piesă esenţială a armurii spirituale. El a spus că trebuie să ne punem „speranţa salvării“ asemenea unui „coif“. — 1 Tesaloniceni 5:8, NW; Psalmul 37:29; Apocalipsa 21:3, 4.

Această speranţă ne ţine în viaţă. În Paradisul care va veni, singurătatea va fi înlocuită de lacrimi de bucurie, deoarece cei dragi vor fi readuşi la viaţă de „Dumnezeu, care înviază morţii“ (2 Corinteni 1:9). Atunci dezamăgirea datorată slăbiciunilor fizice, durerii şi imobilităţii va fi dată uitării, întrucât „şchiopul va sări ca un cerb“. ‘Carnea se va face mai fragedă ca în copilărie’, iar persoana respectivă se va „întoarce la zilele tinereţii“ ei. — Isaia 35:6; Iov 33:25.

În acele zile, când „nici un locuitor nu [va] zice: «Sunt bolnav!»“, disperarea celor ce suferă de o boală de durată va fi doar o amintire dată uitării (Isaia 33:24). Nefericirea şi singurătatea datorate depresiei cronice se vor transforma într-o „bucurie veşnică“ (Isaia 35:10). Deznădejdea celor ce suferă de o boală letală va dispărea împreună cu moartea însăşi, duşmanul din cele mai vechi timpuri al omenirii. — 1 Corinteni 15:26.

[Legenda fotografiei şi ilustraţiei de la paginile 8, 9]

Păstraţi vie în minte speranţa minunată a lumii noi aduse de Dumnezeu