Petra — Un oraş săpat în stâncă

MULTE oraşe din antichitate erau situate pe râuri importante, ale căror ape abundente constituiau o sursă de hrană şi de protecţie. Dar, la extremitatea nord-vestică a Deşertului Arabic, exista un oraş care a ajuns renumit datorită lipsei de apă. Numele acestuia este Petra.

În ţările deşertice de pe coasta Mediteranei, rutele formate de caravane legau între ele oraşe aflate la mare distanţă, asemenea oarecum autostrăzilor noastre moderne care traversează continentele. Dar, aşa cum automobilele au nevoie de staţii de benzină, la fel şi cămilele — în pofida legendarei lor rezistenţe — au nevoie de popasuri pentru a se adăpa. În urmă cu două mii de ani, Petra a fost unul dintre cele mai renumite popasuri de apă din Orientul Mijlociu.

Petra era situată la întretăierea a două mari căi comerciale. Una lega Marea Roşie de Damasc, iar cealaltă Golful Persic de Gaza, pe malurile Mediteranei. Caravanele care veneau dinspre golf, încărcate cu preţioase mirodenii, trebuiau să înfrunte condiţiile aspre din Deşertului Arabic săptămâni întregi înainte de a ajunge în canionul răcoros şi îngust, adică în Siq, intrarea primitoare în Petra. Aici se puteau găsi alimente, adăpost şi, mai presus de toate, apă rece şi înviorătoare.

 Bineînţeles, locuitorii Petrei nu asigurau aceste plăceri gratuit. Istoricul latin Pliniu relatează că trebuiau oferite daruri gărzilor, uşierilor şi servitorilor regelui, pe lângă ceea ce trebuia plătit pentru nutreţ şi adăpost. Dar sumele exorbitante ce se puteau obţine pe mirodenii şi parfumuri în oraşele Europei atrăgeau încontinuu caravanele şi umpleau astfel cuferele Petrei.

Păstrarea apei şi cucerirea pietrei

În Petra, cantitatea precipitaţiilor este de doar 15 centimetri pe an şi, practic, nu există nici o sursă de apă. Cum obţineau locuitorii Petrei apa atât de preţioasă pentru supravieţuirea oraşului? Ei săpau în stâncă masivă canale, bazine şi rezervoare. Apoi, efectiv fiecare strop de ploaie care cădea era colectat şi păstrat. Iscusinţa în ce priveşte administrarea apei i-a ajutat pe locuitorii Petrei să cultive pământul, să crească animale şi să construiască un centru comercial, ai cărui negustori s-au îmbogăţit de pe urma comerţului cu tămâie şi mir. Chiar şi în zilele noastre, un canal sinuos de piatră poartă apa de-a lungul întregului Siq.

Pe lângă faptul că ştiau cum să administreze apa, cetăţenii Petrei erau şi meşteri în zidărie. Cuvântul „petra“ — care înseamnă „masă stâncoasă“ — te duce cu gândul la piatră. Iar Petra a fost într-adevăr un oraş de piatră, spre deosebire de toate celelalte oraşe din lumea romană. Nabateenii, constructorii oraşului, şi-au săpat cu răbdare casele, mormintele şi templele în stâncă masivă. Munţii de gresie roşie în care s-a cuibărit Petra erau potriviţi pentru această muncă, iar, în jurul secolului I e.n., un oraş măreţ se ridicase în mijlocul deşertului.

De la comerţ la turism

În urmă cu două mii de ani, comerţul a fost cel care a îmbogăţit Petra. Dar, când romanii au găsit căi maritime spre Orient, comerţul cu mirodenii pe uscat s-a prăbuşit, iar Petra a fost treptat lăsată pradă deşertului. Dar lucrarea zidarilor din deşert nu a dispărut. În zilele noastre, în fiecare an aproximativ o jumătate de milion de turişti vizitează Iordania ca să admire oraşul Petra de un roşu-purpuriu, oraş ale cărui construcţii sunt dovada unui trecut glorios.

Trecând prin răcorosul Siq, lung de aproximativ un kilometru, vizitatorul zăreşte după o curbă bruscă a canionului Tezaurul, o structură impunătoare a cărei faţadă a fost sculptată în stâncă masivă. Puţini sunt cei care vor uita prima privire aruncată asupra Tezaurului, una dintre clădirile cel mai bine păstrate din secolul I. Edificiul a fost numit după imensa urnă de piatră din vârful clădirii, care, după cum se spune, conţinea aur şi pietre preţioase.

Pe măsură ce canionul se lărgeşte, turistul intră într-un vast amfiteatru natural cu ziduri de gresie pline de grote. Dar mormintele sunt cele care îţi atrag atenţia: sunt morminte săpate în peretele stâncii şi sunt atât de înalte, încât vizitatorii par a fi nişte pitici care se aventurează în bezna dinăuntru. O colonadă şi un teatru sunt dovada prezenţei romane în oraş pe parcursul primului şi al celui de-al doilea secol.

Beduinii din zilele noastre, descendenţii nabateenilor, le oferă turiştilor mai puţini viguroşi călătorii cu cămila, vând suveniruri sau îşi adapă turmele de capre la fântânile din Petra, care potolesc setea oamenilor şi a animalelor. Vechile străzi pavate ale Petrei sunt încă rezervate exclusiv cămilelor, cailor şi măgarilor. Prin urmare, oraşul răsună de aceleaşi sunete ca în zilele de odinioară, când cămila era suverană, iar Petra domina deşertul.

În timp ce asfinţitul cuprinde oraşul, accentuând culoarea roşie a faţadelor masive, vizitatorul meditativ poate reflecta la lecţiile pe care ni le dă Petra. Fără îndoială, oraşul atestă ingeniozitatea omului de a economisi resursele limitate, chiar şi într-un mediu mai puţin ospitalier cum e acesta. De asemenea, el ne ajută să nu uităm că bogăţia materială „îşi ia zborul spre ceruri“ foarte rapid. — Proverbele 23:4, 5.

[Provenienţa fotografiei de la pagina 18]

Medalion: Garo Nalbandian