Intoleranţa religioasă este recunoscută în prezent

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN MAREA BRITANIE

EPISCOPII regretă «îngrozitoarele crime» ale reginei Maria.“ Aşa se intitula un articol apărut în numărul din 11 decembrie 1998 al ziarului britanic Catholic Herald. Episcopii romano-catolici din Anglia şi Ţara Galilor au recunoscut că „în numele religiei catolice s-au comis nedreptăţi îngrozitoare, de exemplu, cele faţă de protestanţi pe timpul Reformei din Marea Britanie“. Cine a fost regina Maria? Ce nedreptăţi a comis ea, nedreptăţi care i-au determinat pe episcopi să recunoască acest lucru? Şi de ce episcopii din Anglia şi Ţara Galilor au ales acest moment pentru a face declaraţia de mai sus?

Maria Tudor s-a născut în 1516, în Anglia romano-catolică. Fiind singurul copil rămas în viaţă al Caterinei de Aragon, prima soţie a regelui Henric al VIII-lea, Maria a fost crescută de mama ei, devenind o catolică înflăcărată. Tatăl ei îşi dorise un moştenitor de parte bărbătească, însă Caterina nu i-a adus pe lume nici un băiat. Întrucât papa a refuzat să-i anuleze căsătoria cu Caterina, Henric s-a ocupat personal de rezolvarea problemei, pregătind astfel calea pentru Reforma protestantă din Anglia. În 1533 s-a căsătorit cu Ann Boleyn, cu patru luni înainte ca arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Cranmer, să anuleze prima căsătorie a lui Henric.

În anul care a urmat, Henric, dovedind nesupunere făţişă, a rupt toate legăturile cu Roma şi a fost proclamat şeful suprem al Bisericii  Anglicane. Din acel moment, Maria, considerată copil nelegitim, nu şi-a mai văzut mama niciodată, întrucât Caterina a fost obligată să-şi petreacă ultimii ani de viaţă în izolare, fără să poată lua parte la viaţa publică.

Intoleranţa protestantă

Pe parcursul următorilor 13 ani, unii dintre cei care au refuzat să-l recunoască pe Henric ca şef al Bisericii sau care continuau să accepte autoritatea papei au fost condamnaţi la moarte. Henric a murit în 1547, iar la tron l-a succedat singurul său fiu legitim, Edward, în vârstă de 9 ani, a cărui mamă fusese cea de-a treia dintre cele şase soţii ale sale. Edward şi sfetnicii săi s-au străduit să facă din Anglia o ţară protestantă. Romano-catolicii au fost persecutaţi pentru că îşi practicau religia, iar din biserici s-au scos toate icoanele şi altarele.

Restricţiile privitoare la tipărirea şi citirea Bibliei în limba engleză au fost imediat ridicate, iar slujbele religioase în cadrul cărora se citea Biblia trebuiau să fie ţinute în engleză, nu în latină. Însă în 1553, când avea doar 15 ani, Edward a murit de tuberculoză. Maria a devenit regina Angliei, fiind considerată succesorul legitim la tron.

Intoleranţa catolică

La început, poporul s-a bucurat că pe tron a urcat Maria, în vârstă de 37 de ani, dar în scurt timp ea avea să-şi piardă din popularitate. Supuşii ei se obişnuiseră cu protestantismul, iar acum Maria era hotărâtă ca Anglia să devină din nou o ţară romano-catolică. Nu peste mult timp, toate legile privitoare la religie date de Edward au fost abrogate. Maria a căutat să obţină iertarea papei pentru întreaga naţiune. Anglia a devenit din nou o ţară romano-catolică.

Împăcarea cu Roma a dat naştere, în schimb, unui nou val de persecuţii împotriva protestanţilor. Ei erau consideraţi un „furuncul malign“ ce trebuia îndepărtat înainte să contamineze întregul trup. Mulţi dintre cei care au refuzat să accepte învăţăturile Bisericii Romano-Catolice au fost arşi de vii pe rug.

Pedepsirea ereticilor

Primul care avea să moară în timpul domniei Mariei a fost John Rogers. El a compilat o versiune a Bibliei, cunoscută sub numele de Biblia lui Matthew, versiune care avea să stea la baza Bibliei King James Version. A fost întemniţat timp de un an deoarece rostise o predică antiromano-catolică, în care îi avertizase pe oameni cu privire la „distrugătorul romano-catolicism, la idolatrie şi la superstiţii“. În februarie 1555, a fost ars de viu, fiind învinuit de erezie.

John Hooper, episcop de Gloucester şi Worcester, a fost şi el etichetat eretic. El a declarat că legea le permitea preoţilor să se căsătorească şi că divorţul pe motiv de adulter era permis. În plus, a negat că Cristos era prezent în sens fizic în timpul Liturghiei. Hooper a fost, pur şi simplu, fript de viu, stingându-se din viaţă după aproape trei sferturi de oră de agonie. Când i-a venit rândul să fie dat pradă flăcărilor, predicatorul protestant Hugh Latimer, în vârstă de 70 de ani, l-a încurajat pe Nicholas Ridley, colaborator în cadrul Reformei şi tovarăş de rug, cu următoarele cuvinte: „Fii tare, stăpâne Ridley, şi poartă-te bărbăteşte. În astă zi vom aprinde în Anglia o lumânare mare ce sunt sigur că, prin harul lui Dumnezeu, n-o să se stingă niciodată“.

Thomas Cranmer, primul arhiepiscop protestant de Canterbury pe timpul domniei lui Henric şi a lui Edward, a fost şi el găsit vinovat de erezie. Deşi s-a lepădat de convingerile protestante, el a făcut cunoscut în public în ultimul moment că îşi schimbase radical părerea, denunţându-l pe papă drept duşmanul lui Cristos, şi şi-a băgat mâna dreaptă în foc pentru ca ea să ardă mai întâi, întrucât fusese vinovată de semnarea actului de dezicere.

Deşi peste 800 de protestanţi bogaţi au fugit din ţară pentru a fi în  siguranţă, în următorii trei ani şi nouă luni, cât avea să mai trăiască Maria, în Anglia au fost arse pe rug cel puţin 277 de persoane. Multe dintre victime erau oameni simpli, care efectiv nu mai ştiau în ce să creadă. Tinerii fuseseră crescuţi auzind critici la adresa papei, iar acum erau pedepsiţi pentru că vorbeau împotriva lui. Alţii învăţaseră să citească singuri Biblia şi şi-au format propriile păreri religioase.

Mulţi erau îngroziţi văzând cum bărbaţii, femeile şi copiii arşi pe rug mureau încet, în chinuri. Istoricul Carolly Erickson descrie o scenă obişnuită: „De foarte multe ori, sau lemnul de foc era verde, sau stuful era prea umed ca să ardă rapid. Săculeţii cu praf de puşcă legaţi de victime pentru a le scurta agonia nu se aprindeau sau doar le mutilau, fără să le ucidă“. Victimelor nu li se punea căluş în gură şi, prin urmare, „ţipetele şi rugăciunile lor puteau fi auzite de cele mai multe ori chiar până în momentul morţii“.

Tot mai mulţi au început să nu mai creadă într-o religie care trebuia să-i ardă pe oameni pe rug pentru a-şi impune învăţăturile. S-a făcut simţit un val de simpatie faţă de victime, ceea ce i-a determinat pe autorii de balade să compună cântece despre martirii protestanţi. John Foxe a început să compileze lucrarea sa intitulată Book of Martyrs (Cartea martirilor), care a ajuns să fie pentru reformatorii protestanţi la fel de prestigioasă ca şi Biblia. Mulţi dintre cei care la începutul domniei Mariei fuseseră romano-catolici la sfârşitul acesteia au devenit protestanţi.

Ce a lăsat Maria în urma sa

După ce a devenit regină, Maria a declarat că se va căsători cu vărul ei Filip, moştenitorul tronului Spaniei. Acesta era un rege străin şi un romano-catolic înflăcărat, exact ceea ce mulţi englezi nu-şi doreau. Revolta protestantă organizată în semn de protest faţă de această căsătorie a fost înăbuşită, iar 100 de răzvrătiţi au fost executaţi. Filip şi Maria s-au căsătorit la 25 iulie 1554, cu toate că Filip n-a fost niciodată încoronat rege. Însă căsnicia lor lipsită de copii a fost o sursă de suferinţă pentru Maria, care îşi dorea un moştenitor romano-catolic.

Maria s-a îmbolnăvit şi, după o domnie scurtă, de numai cinci ani, s-a stins din viaţă la vârsta de 42 de ani. Ea a murit copleşită de durere. Soţul ei se săturase de ea, iar majoritatea supuşilor ei o urau. Mulţi londonezi au sărbătorit moartea ei pe străzile oraşului. În loc să reclădească romano-catolicismul, ea a promovat prin fanatismul ei cauza protestanţilor. Tot ce a lăsat în urmă poate fi rezumat prin numele sub care este cunoscută: Maria Sângeroasa.

O conştiinţă greşit motivată

De ce a ordonat Maria ca atât de mulţi oameni să fie arşi de vii? Ea fusese învăţată că ereticii îl trădaseră pe Dumnezeu şi credea că este de datoria ei să pună capăt influenţei acestora înainte ca ei să „infecteze“ întreaga naţiune. Ea şi-a ascultat conştiinţa, însă a ignorat drepturile celorlalţi a căror conştiinţă i-a îndrumat într-o altă direcţie.

Cu toate acestea, protestanţii au fost la fel de intoleranţi. Şi sub domnia lui Henric şi a lui Edward, oamenii au fost arşi pe rug pentru convingerile lor religioase. Succesoarea protestantă a Mariei, Elisabeta I, a decretat practicarea credinţei romano-catolice drept înaltă trădare, iar în timpul domniei ei peste 180 de romano-catolici englezi au fost executaţi. În secolul care a urmat, alte sute de persoane au murit pentru convingerile lor religioase.

De ce îşi cer scuze acum?

La 10 decembrie 1998 a avut loc cea de-a 50-a aniversare a Declaraţiei universale a drepturilor omului a Naţiunilor Unite. În articolul 18 este recunoscut „dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei“, inclusiv libertatea individului de a-şi schimba religia, de a o preda altora şi de a o practica. Episcopii romano-catolici din Anglia şi Ţara Galilor au considerat cea de-a 50-a aniversare „o ocazie potrivită pentru catolici de a-şi examina conştiinţa în ce priveşte aceste chestiuni“ şi de a recunoaşte „îngrozitoarele nedreptăţi“ comise, mai ales pe timpul Mariei Tudor.

Deşi actele de intoleranţă religioasă de acum aproximativ 450 de ani sunt în prezent regretate, s-a schimbat oare situaţia? Oamenii nu mai sunt arşi pe rug, totuşi mulţi aşa-zişi creştini continuă să-i violeze şi să-i măcelărească pe cei care aparţin altor religii. O asemenea intoleranţă nu-i este pe plac lui Dumnezeu. De fapt, Isus Cristos, cel care a reflectat perfect personalitatea lui Dumnezeu, a declarat: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi“. — Ioan 13:35.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 12]

Regina Maria

[Provenienţa ilustraţiei]

Din cartea A Short History of the English People

[Legenda ilustraţiei de la pagina 13]

Latimer şi Ridley au fost arşi de vii pe rug

[Provenienţa ilustraţiei]

Din cartea Foxe’s Book of Martyrs

[Legenda ilustraţiei de la pagina 13]

Cranmer s-a asigurat că mâna sa dreaptă avea să ardă mai întâi

[Provenienţa ilustraţiei]

Din cartea The History of England (Vol. 1)

[Provenienţa chenarului ilustrat de la pagina 12]

Chenarul: 200 Decorative Title-Pages/Alexander Nesbitt/Dover Publications, Inc.